La steaua care-a rasarit
I-o cale-atât de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa-ne-ajunga.
Poate demult s-a stins in drum
In departari albastre
Dar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri in noaptea-adânca
Lumina stinsului amor
Ne urmareste inca.
Oda (in metru antic)
Nu credean sa-nvat a muri vreodata
Pururi tanar, infasurat in manta-mi
Ochii mei-naltam visatori la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi
Suferinta tu, dureros de dulce
Pana-n fund baui voluptatea mortii
Neinduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus
Ori ca Hercul invesmantat in haina-i.
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis, misuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari...
Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar �n s�n, nepasare trista;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!
