Home

Exeter in review si FINALUL

Exeter-ul este un mic si adormit oras de provincie britanica - are un grand total de aproape 100.000 de suflete. Este dealtfel capitala de judet (county of Devon). Nu de multe ori m-am simtit de-a dreptul la tara - drumul de la camin la facultate trecea pe lânga o pajiste imensa cu un pârâias ce o împartea în doua parti egale, pajiste care desparte campusul Streatham de centrul orasului. Acest simtamânt s-a întetit într-o zi de ianuarie al primului meu an la Exeter, când, pe drum spre facultate, am gasit pascând pe pajistea cu pricina o cireada de vaci. În mijlocul unui oras universitar!

Pe de-o parte asta este un lucru îmbucurator. Înseamna ca nu mai sunt nebune, si ca deci pot fi mâncate fara grija. Chiar si laptele lor poate fi baut cu placere. Un lucru însa pune la îndoiala aceasta teorie, si anume disciplina riguroasa de care aceste vaci dau dovada: desi se afla pe o pajiste verde (lucru normal pe meleagurile pe care ma aflu), temperaturi arareori sub 0 grade (deci posibilitatea înghetarii ierbii se exclude), vacile cu pricina nu greseau, nici macar cu intentia, sa guste din iarba ce îngonjura fânul care le-a fost adus în mod special. Disciplina asta, de care pâna si vacile dau dovada în Anglia, ma neliniste. Poate ca sunt totusi nebune...

Exista fara îndoiala o strânsa legatura între nebunia vacilor si cea a oamenilor care se ospateaza cu ceea ce dau vacile. Nebunia oamenilor se numeste computer. Cu ani în urma apareau pe aceste tarâmuri diverse carti aiurite scrise de autori occidentali, în care era vorba de felul în care ne vor stapâni computerele în viitor, de felul în care se vor face ele independente si vor fi mai tari decât noi. Un fel de rascoala a acestor sclavi moderni. Pe atunci, multa lume le considera aiureli, bolânde închipuiri a unor autori, nici ei prea grozavi. Foarte probabil ca previziunile lor s-au împlinit. Atât de dependenta si chiar subjugata a ajuns lumea de noii ei servitori, încât nici macar o simpla schimbare nu mai poate fi operata, fara ajutorul acestor servitori, care, ca orice servitori, joaca feste stapânilor. Afara de faptul ca servitorii îi fac pe stapâni lenesi si natângi.

Am schimbat, cu alte cuvinte, camera cu o vecina frantuzoaica la începutul anului. Tocmai ajunsesem la Exeter în primul meu an, si, cu picioarele reci ajung la Accommodation Office în Cornwall House, de unde trebuia sa preiau cheile pentru camera mea. Acolo, mai în spate, în aceeasi coada, era Virginie, care, imediat ce m-a auzit ca stau în Kingdom Mews, mi-a propus schimbul de camera, pe motiv ca în aceeasi casa mai sta o frantuzoaica (Marie, cu care ma voi întâlni peste nu mult timp), si nu ar vrea sa vorbeasca mereu acea limba imposibila! Am fost de acord, cei de dupa ghiseu au notat modificarea, dar stupoare! Aflu în trimestrul doi ca o parte din corespondenta universitatii cu mine (mai precis, Departamentul Financiar, care vroia banii pentru diversele trimestre pentru cazare), ajungeau în casa nr. 9, unde ar fi trebuit sa stau eu daca nu schimbam cu Virginie la începutul anului. De buna seama, schimbarea nu s-a facut si în calculator, ci doar în notitele biroului de cazare. Nu îmi mai amintesc acuma, la trei ani dupa aceasta, daca vroiau cele 20 de lire sterline care le pretind în mod normal la astfel de schimburi, dar tind sa cred ca nu s-ar fi facut schimbul daca acesta era cazul - noi ne-am schimbat camerele chiar la ghiseu.

Nu mi-a luat mult, desigur, sa aflu ca în Exeter nu se întâmpla nimic (nu-i de mirare ca Universitatea Exeter a fost odata printre primele 10 universitati ale Regatului - acuma este printre primele 10 în ordinea avutiei studentilor si a familiilor acestora), în afara faptului în care:

• esti membru al unei societati studentesti, sau
• se îmbata lumea dupa un meci de fotbal sau în general, vine Regina, vine Michael Jackson, sau, în final
• te îndragostesti de fata gresita.

Astfel, în primul an am fost membru al International Society, o societate a studentilor din alte tari decât cea în care m-am aflat patru ani de zile (incluzând anul de colegiu la Bournemouth), care organizeaza excursii la diferitele puncte de atractie turistice, evenimente deosebite, etc., etc. Într-una din zilele începutului de noiembrie ale anului 1999, au organizat o excursie la Ottery St. Mary, unde se sarbatorea Guy Falks Night într-un mod mai special. Tipul respectiv a încercat în secolul al 16-lea sa arunce în aer Parlamentul de la Londra. Nu a avut succes, a scapat de politie si a umblat cersind prin Anglia, obtinând într-un final popularitatea oamenilor din jur. Asa se face ca în fiecare an, în jurul lui 5 noiembrie, data presupusa a atentatului, Anglia celebreaza cu focuri de artificii The Guy Falks Night.

În Ottery St. Mary, în particular, una din serile din perioada respectiva ia o amploare de nedescris. Aceasta minuscula localitate reuseste sa strânga în seara evenimentului multimi impresionante de oameni de peste tot din zona. Una din atractii este un joc de-a Guy Falks si complicii (sau poate Politia vremii?), unde Guy Falks fuge cu niste butoaie imense care ard pe dinauntru (simbolizând, dupa toate probabilitatile, butoaiele de pulbere care a reusit sa le ascunda în sau lânga Parlament). Mai alearga câtiva oameni dupa el, dar se tot schimba între ei - nimeni nu a reusit sa ne dea o explicatie, banuiesc ca acestia sunt complicii lui, caci butoiul merge de la unul la altul. Un lucru periculos, atât pentru cei care joaca, cât si pentru membrii publicului, întrucât alearga uneori foarte aproape de spectatori, lucru inevitabil având în vedere latimea strazilor. Cu ocazia aceluiasi eveniment, se improvizeaza un parc de distractii, tocmai lânga râu (de care Anglia nu duce lipsa). Noroc bun celor ce ajung acolo imediat dupa o ploaie buna! Se pare ca plouase cândva înaintea sosirii noastre, tocmai bine cât sa transforme pamântul pe care era amplasat parcul în noroi ...curat!

Întrucât International Society repeta actiunile din anul precedent, anul al doilea m-a gasit în calitate de membru al â€sDancesport Societyâ€t, societate care îsi propune sa predea studentilor universitatii dansuri Latino si, într-o masura mai mica, vals. Pe 11 noiembrie 2000 a avut loc la Bath concursul de dans pentru începatori, la care m-am înscris si eu. Mi-am amintit la vremea aceea de cântecul învatat odata la gradinita: -

De curând, înainte de a-si sarbatori Jubileul de Aur (50 de ani de la urcarea pe Tron), MS Elisabeta II a venit pe la Exeter. Cu ce ocazie nu stiu, era vremea la care noi eram fara televizor. Strazile pline, numai eu am aflat dupa eveniment.

Acuma, ca Anglia a intrat în sferturile de finala la Cupa Mondiala de fotbal (2002), eforia cetatenilor este în plin toi. Exepose, ziarul Universitatii noastre, reporteaza incidente survenite la si în zona cârciumilor (traducere libera a englezescului "pub"), lupte a diversilor indivizi care au avut cu 2-3 pahare prea mult, interventii ale politiei, si toate cele ce se cuvin unui astfel de eveniment.

Tot în perioada asta (iunie 2002), Michael Jackson vine la Exeter, tine un speech si cânta trei note si un sfert pe stadionul St. James’ Park, dupa care se suie în masina si pleaca. M-am nimerit si eu pe strada în momentul respectiv, si am reusit sa-l vad scurt în fuga masinii. Nu ca as fii un mare fan Michael Jackson, dar nu se întâmpla prea des ca si eu si Michael Jackson sa fim în aceeasi zi la Exeter, în acelasi moment pe strada pe care merg eu catre universitate.

În fine, pentru a trece la ultimul punct când se întâmpla "ceva" în Exeter, cu ceva vreme în urma, cam prin mai al anului curent (este vorba de 2002), prietenii mei din Uzbekistan îmi fac cuplarea cu o finlandeza, prietena cu ei, neavertizati fiind de faptul ca între timp avea pe altcineva.

În sfârsit, pe la mijlocul lui mai, când în Exeter începe sesiunea de vara (care tine pâna la finele lui iunie), uzbecii mei pleaca acasa, ei venind aici doar pentru 5 luni, pentru cercetarea în vederea masteratului în studii politice care îl faceau acasa. Dau însa o petrecere de adio, la care, pe lânga mine, mai vin prieteni de-ai lor, colegii lor, care plecau si ei, prietenii lor, Nina (finlandeza "mea"), într-un cuvânt o multime de lume. Momentul adevarului: Nina era deja cuplata cu un turc, vecin de apartament cu ea în James Owen Court, dupa cum aveam sa constat în aceste momente. Pe mine ma ignora complet.

În fine, despartim grupele, marea parte merge în Lafrowda (caminul în care stau majoritatea studentilor pe perioade scurte), iar eu cu cei doi prieteni ai mei, Nina si turcul ei, Hamza, aterizam în Arena, clubul care mi-a placut cel mai mult în Exeter. Aici m-am decis sa o ignor si eu pe Nina, strategie care s-a dovedit în final dezastruoasa - probabil pentru ambele parti, dupa cum banuiesc la scrierea acestor rânduri. Si anume am construit urmatorul scenariu:

L-am auzit odata pe Ali, vecin cu Nina si Hamza, pomenind numele meu alaturi de al lui Hamza când vorbea cu vecinul meu de apartament (tot turc). Am avut niste banuieli teribile ca a iesit bârfa ca Hamza si cu mine iubim aceeasi fata. La numai câteva zile, poate chiar o saptamâna, vecinul meu turc ma anunta ca Nina a plecat acasa, si ca, si Hamza si eu am pierdut-o. Stie ca o iubeam într-adevar, dar ea iubea pe un prieten al lui. Adevarat e ca m-am jucat cu ideea respectiva o vreme.

Era seara zilei în care avusesem un examen (acceasi zi când vecinul meu m-a anuntat de plecarea Ninei), asa ca am luat o pauza sa ma plimb pe cheile râului Exe. Ma întâlnesc cu toata ceata de turci, inclusiv Hamza, carora le venise aceeasi idee, de a se plimba pe chei. Urmeaza o discutie politicoasa, în care nimeni nu spune nimic defapt si toata lumea evita orice subiect. În final fiecare îsi vede de drumul propriu.

Ziua urmatoare, multi turci se aduna sub fereastra mea (cititorii îsi vor mai aminti ca eu stau la parter, în James Owen Court), vorbind relativ tare, în timp ce unul sau doi zumzaie melodia de la â€sI can’t take my eyes off youâ€t (Andy Williams). Daca si Nina a primit acelasi tratament, nu ma mira ca a luat primul avion corespunzator catre casa.

Universitatea si FINALUL acesteia

Când am plecat spre Exeter, fara cea mai mica îndoiala, nu m-am asteptat la ceea ce am gasit. Am aterizat efectiv într-o jungla bibliografica - articole de jurnale, carti de specialitate si alte asemenea pe lânga cartea de curs care trebuiau citite din scorta-n scoarta. Toate astea singur. Orele de contact (prelegeri si seminarii) sunt minimale, daca nu simbolice, astfel ca te fac sa te simti de-a dreptul în vacanta (10-20 ore de seminar si curs pe saptamâna). Cel putin pâna te obisnuiesti cu sistemul.

Prelegerile: sunt totalmente diferite fata de cele din România. Interactiunea profesor - student prevaleaza. Întrebari si raspunsuri de ambele parti. La fiecare materie sunt alti studenti, multumita modularizarii cursurilor. Tot aceasta modularizare a cursurilor este de vina si de faptul ca în grupele de seminarii ale diferitelor cursuri ai cu totul si cu totul alti colegi. În cadrul grupelor de seminarii (în cazuri foarte exceptionale poti avea 20 de colegi, de obicei 8-10 studenti) se formeaza sub-grupe care preiau câte un proiect. Într-adevar, ajungi sa cunosti si sa lucrezi cu foarte multi oameni pentru diferite proiecte, cei mai multi din afara Marii Britanii. Seminariile depind de curs. În general sunt directionate de problemele ridicate de profesor si pe care s-a pregatit toata lumea. Acestea variaza de la probleme de rezolvat (de exemplu contabile sau cazuri de Drept) pâna la prezentari de seminariu (date de studenti) si discutate de grupa. Dar toate aste servesc doar ca baza de pornire a discutiei, întrebarile încep de-abia acuma asupra neclaritatilor si problemelor de finete. Profesorii în general sunt foarte draguti si ajuta în mai toate problemele care apar, la fel si secretarele si restul lumii. Problemele nu ar trebui sa ramâna nerezolvate. Însa o presiune uriasa este asupra TA, a studentului, de a îti conduce în primul rând cercetarea bibliografica proprie, iar apoi de a rezolva restul problemelor, cele de pe plan financiar (preturile în Anglia sunt super-scumpe), culinar si asa mai departe.

Aceasta presiune se încoroneaza însa la absolvire. O ceremonie ce aminteste de vremuri demult apuse va avea loc. Intra oaspetii (îmbracati, dupa sfaturile universitatii "ca la nunta"), apoi cei ce urmeaza sa abslove (the graduands) si masteranzii, îmbracati în robe lungi, de obicei negre cu glugi si palariile de absolvire. Toti îsi iau locurile. O liniste apasatoare se asterne asupra întregii sali. Deodata începe sa cânte orchestra Marsul Printului Danemarcii de Jeremiah Clarke. Intra procesiunea prin spate - un maresal, membrii personalului academic al universitatii, alt maresal, Membrii Consiliului Universitatii, Membrii Senatului Universitatii, Profesorii Emeritus, un al treilea maresal, Absolventii Onorfici, Oratorul Public, Decanul Facultatii de Studii Postuniversitare, Decanul Facultatii de Studii Universitare, Decanul Facultatii Parteneriatelor Academice, Vice-Cancelarii Adjuncti, reprezentant al trezoreriei, Pro-Cancelarii, Vice-Cancelarul, Sceptrul Universitatii, Cancelarul, Administratorul si Secretarul (1 persoana îndeplineste ambele functii), Bibliotecarul, si, în sfârsit, Capelanul. Toti în costumatii mai ciudate decât ale noastre, pline de culori.

Odata ce Sceptrul Universitatii a fost pus jos, Cancelarul tine un discurs care se încheie cu declararea deschiderii adunarii. Oratorii Publici ne prezinta pe cei doi Absolventi Onorifici, pe care Cancelarul îi admite la titlul de Doctor of Laws. Apoi, Cancelarul îl însarcineaza pe Seful de la School of Business and Economics sa prezinte candidatii pentru titlurile conferite de universitate. Apoi, Seful Scolii îsi ridica palaria, se duce la pupitrul din stânga scenei si îi prezinta, unul câte unul pe cei ce s-au dovedit vrednici de un titlu universitar, iar Cancelarul îi admite cu o calda strângere de mâna, fiecare primind aplauzele de rigoare. Dupa cei peste 200 de masteranzi sau cei aflati în curs de absolvire a facultatii au devenit masteri sau absolventi, Seful Scolii îsi ridica palaria si se întoarce la locul lui. Cancelarul îi admite si pe cei ce au ales sa absolve in absentia, dupa care o invita pe Absolventa Onorifica sa tina un mic discurs. Aplauze. Închiderea Ceremoniei. Adunarea se ridica. Orchestra cânta Trumpet Tune de Henrz Purcell, iar procesiunea de oficiali iese prin spate în ordine inversa. Absolventii si masteranzii, condusi de maresali, ies prin fata, doi câte doi în mijlocul aplauzelor adunarii care sta în picioare.

În conluzie: am avut acces la mult mai multe informatii decât as fi avut la o facultate în România.

Modalitati de transport

Mergi la Guild Travel, agentia de turism a asociatiei studentilor din Universitatea noastra, si ceri un bilet la avion catre Bucuresti dus-întors. Îti vor propune o pleiada de companii care mai de care mai ieftine, care pleaca din Londra la ore imposibile, cum ar fi 6 sau 7 dimineata. Mai adauga la asta înca patru ore drumul cu autobuzul de la Exeter la Heathrow, ora sau mai degraba cele doua ore care le recomanda companiile aeriene marja de siguranta de a ajunge la aeroport si constati ca mergi toata noaptea. Ba uneori, avioanele respective nici macar nu au bunul simt sa plece de pe Heathrow (TAROM pleaca din fericire de pe acest aeroport, la ore rezonabile), ci Gatwick sau Stansted sau Luton, poate chiar City Airport. Atunci constati ca trebuie sa parasesti camera ta comfortabila la 6 seara cu o zi înainte si sa dormi într-un hotel de aeroport, fapt care te costa cu mult mai mult decât diferenta pe care ai plati-o la TAROM sau alta companie ceva mai scumpa.

Si, ca meniul sa fie complet, constati ca legaturile avioanelor sunt exact ca legaturile dintre autobuzele locale dintr-un fund de Moldova! Încearca spre exemplu sa gasesti avioane de la Bucuresti la Exeter! Exista, dar dureaza 12 ore, în cea mai mare parte petrecute pe diverse aeropoarte si costa mai mult decât merita. Ma mir, într-adevar, ca Guild Travel nu mi-a propus o ruta prin Tokyo!

Am fost înainte de Craciunul 2001 la Londra pentru câteva zile la niste prieteni. Am folosit ocazia de a vizita atât Canterbury, cât si Cambridge cu autobuzul de linie. Demn de mentionat la acest capitol întoarcerea de la Cambridge, un oras ce merita a fi vizitat! Au mai fost în acelasi autobuz, în spate, un grup de studenti spanioli, mai galagiosi, cum le este firea. O baba, englezoaica, cu doar doua rânduri în fata lor, încerca sa citeasca o carte. Din când în când, se uita suparata înapoi catre ei. Dupa o vreme se muta mai în fata. O vezi cum se mai întoarce, la fel de suparata, apoi încearca sa citeasca, astupându-si urechea stânga cu aratatorul mainii stângi. Asa trece ceva timp, dupa care protesteaza si soferul, închizând lumina si caldura. Ei, bine, de distrat si de cântat Flamenco poti si pe întuneric si pe frig, dar de citit mai putin! Închide baba cartea si o pune la loc, spaniolii protesteaza asupra lipsei caldurii - fara prea multe sanse - dupa care îsi continua distractia.

Dar acuma, la mijlocul lui iulie am terminat. Ramâi cu bine insula singuratica, întrucât ti-ai gasit partea - eu sunt calatorul singuratic: azi aici, mâine colo, poimâine nu-stiu unde. Te salut! Timpul preseaza si urmatoarea destinatie ma asteapta!