(Dumitru Crudu)
(dupa o idee a poetului American Zukofski)
Am iesit din parcul Stefan cel Mare cu zece minute inainte de inceperea nuntii. Aveam timp berechet la dispozitie asa ca am luat-o agale spre restaurantul �La taifas� unde trebuia sa aiba loc acest eveniment memorabil, poate cel mai important din viata mea. Daca nu stiati, trebuie sa va spun ca eu eram mirele. Mergeam spre restaurant in culmea fericirii. Eram fericit ca voi pune capat existentei mele de holtei de care ma saturasem pina peste cap. Trebuie sa recunosc ca eram foarte vesel si mindru de fapta mea. La un moment dat insa, am observat ca lumea care trecea pe alaturi se uita cam ciudat la mine. Unii chiar isi intorceau capul in urma mea si pufneau in ris. Nu intelegeam ce se intimpla. Mi-am cercetat hainele cu ingrijorare. Uneori aveam obiceiul sa ies din casa incaltat in papucii de noapte. Nu era insa cazul acum. Eram intolit cum trebuie. Eram incaltat in niste pantofi stralucitori de-ti luau ochii. Eram imbracat intr-un costum negru. Era un costum foarte scump, astfel incit nu vedeam nici un motiv pentru ingrijorare. Dar pricina era alta. Din urma mea se tinea un ciine vagabond. Aha, iata de ce toata lumea ride de mine. Pentru citeva secunde mi-am imaginat ca voi intra in restaurant impreuna cu ciinele asta dupa mine si m-au trecut fiorii. Trebuie sa scap de el, mi-am spus. Dar nu stiam cum fiindca acel ciine vagabond se tinea cu insistenta de mine. Sa intru in magazin, mi-am spus, crezind ca, in felul acesta, javra o sa ma lase in pace. Am intrat. M-am prefacut ca cercetez marfurile din vitrina, dar cind mi-am intors capul am observat ca javra aia dadea din coada si ma privea tinta. Am iesit fulgerator din magazin. Aproape ca alergam, dar degeaba, fiindca javra alerga si ea. Poate vrea ceva sa manince, mi-am zis, amintindu-mi de poezia unui poet american din anii saizeci. I-am cumparat un hot-dog si i l-am aruncat drept in fata. Culmea e ca javra l-a mincat, insa nu m-a lasat in pace. Ma insotea in continuare. Dracia dracului, poetul ala american a mintit cind spunea ca orice javra careia ii dai un hot-dog o ia la fuga. Nu-i adevarat. Nu mai stiam ce sa fac. M-am oprit in mijlocul drumului si mi-am aprins o tigara. Si ciinele s-a oprit. Va imaginati, eram cu un buchet de flori in mina, un buchet de trandafiri proaspeti, si cu ciinele asta dupa mine. Tocmai atunci s-a oprit un troleu in statie si eu am urcat rapid. Ma gindeam ca voi merge o statie si voi scapa de ciinele asta. Dar degeaba jubilam fiindca acel ciine se ghemuise linga picioarele mele. Sarise si el in troleu dupa mine. Incepusem sa transpir de disperare si nu stiu de ce il injuram pe acel poet american care insa nu avea nici o vina. Am coborit la prima statie si am luat-o la fuga spre restaurant. Ciinele alerga si el. Cind am ajuns, eram ud de transpiratie. Am coborit scarile restaurantului si am inceput sa-i caut pe nuntasi si pe mireasa. Restaurantul insa era pustiu. Chelnerul mi-a explicat ca toata lumea plecase, in frunte cu mireasa, suparati ca mirele nu a venit la propria sa nunta.
M-am uitat la ceas si m-am ingrozit: intirziasem cu trei ore. Cind am iesit din restaurant, ciinele acela vagabond ma astepta afara.
Masa de linga geam
In dimineata aceea venisem mai devreme la cafenea. Voiam foarte tare sa discut cu un prieten de-al meu despre cum as putea sa-mi instalez jocuri pe calculator. Imi cumparasem un disc care se chema Facerea lumii. Oricite incercari insa facusem ca sa-l instalez, nu-mi iesea nimic. Prietenul meu intirzia. Era in firea lui sa intirzie, asa ca nu m-am alarmat. Mi-am comandat un ceai si il asteptam. Cafeneaua era aproape pustie, exceptind masa de linga geam. Acolo statea o fata de virsta mea. Isi comandase si ea un ceai. Ceea ce m-a mirat foarte tare era faptul ca plingea. Sorbea lichidul fierbinte si plingea. Lacrimile ii siroiau in cana. Am avut pornirea sa ma duc si s-o linistesc, dar nu m-am dus pentru ca sint un mare timid. Sint timid chiar si cu oamenii pe care-i stiu foarte bine, dar mite cu cei necunoscuti. Dupa ce si-a baut ceaiul, fata s-a ridicat de la masa si a plecat. Prietenul meu inca nu venea. Eu mi-am scos discul din geanta si am inceput sa-l cercetez. Facerea lumii era un joc supercomplicat. Regulile parca imi erau clare, dar nu puteam sa le memorizez. Fara ajutorul prietenului meu, nu voi putea sa-i dau de capat jocului, mi-am spus. Mi-am ridicat ochii de pe pliantul discului pentru ca a mai intrat cineva in cafenea. Am avut o tresarire. Mi s-a parut ca era prietenul meu. Dar nu era el. Cu cit se apropia mai mult de mine arata tot mai batrin si mai batrin. Cred ca avea vreo treizeci de ani. Arata destul de subrezit. A trecut pe linga mine si s-a asezat la masa de linga geam la care, un pic mai inainte, a stat fata aceea. Si-a comandat o fanta. Chelnerul i-a adus-o foarte repede. Cind a prins sa bea, am vazut ca plinge. La un moment dat, si-a acoperit fata cu miinile. Plingea in hohote. A platit rapid si-a iesit plingind din cafenea. Eu am inceput din nou sa-mi studiez discul. Il intorceam de pe o parte pe alta. Secretele Facerii lumii insa imi ramineau a fi obscure. Trecuse deja aproape o ora si eu ma gindeam sa plec cind usa iarasi s-a deschis si in cafenea a intrat o femeie de vreo patruzeci de ani. In cafenea, la acel moment, noi eram singurii consumatori. Femeia a trecut pe linga mine si s-a asezat la aceeasi masa de linga geam la care statusera un pic mai inainte fata aceea si barbatul de treizeci de ani. Imediat cum s-a asezat la masa de linga geam, femeia a inceput sa plinga.
Eu nu am mai rezistat si am iesit. Am mers direct la un telefon public si l-am sunat plin de naduf pe prietenul meu. Ma gindeam sa-i spun tot ce gindeam despre el. Mi-a raspuns mama sa care mi-a spus ca acesta a nimerit intr-un accident rutier.
Pantofii
Scrisoarea din Bratislava sosise simbata si m-a gasit complet nepregatit. Eram
instiintat, acolo, in acea epistola, ca fusesem admis la masterat, la Facultatea de
Economie de la Universitatea din Bratislava. Pentru mine aceasta era o veste
foarte importanta. Era grozav ca ma acceptasera. Problema era insa alta. Nu
aveam bani sa plec incolo si nu stiam de unde i-as fi putut gasi. Trebuia insa sa
plec cit de repede puteam. Vreo saptamina si ceva umblasem pe la toate rudele
mele si am adunat niste bani, acestia insa, oricum, nu-mi ajungeau sa-mi
cumpar bilet. Mai aveam nevoie de vreo trei sute de lei. Am dat din nou o raita
pe la toti prietenii mei instariti, dar toti au refuzat sa ma ajute pretextind ca o
duc si ei foarte rau. In timp ce ma intorceam acasa am realizat cu stupoare ca
daca nu plec miine, atunci s-ar putea sa fie cam tirziu sa mai plec in Bratislava.
Destul de amarit, am intrat la �Fulgusor� sa beau o cafea. La masa la care
stateam cufundat in ginduri s-a asezat un amic de-al meu mai vechi. Il chema
Petru. Nu-l mai vazusem demult, dar ceea ce stiam despre el nu era prea vesel. Nu avea serviciu si ajunsese un fel de bomj, dormind pe unde apuca. Nu i-as fi povestit necazul meu daca nu m-ar fi intrebat el singur ce am si de ce sint asa de trist. I-am spus. Surpriza cea mai mare a fost aceea ca Petru s-a oferit sa ma ajute. �Dar cum ai sa ma ajuti cind tu nu ai nici un ban?� l-am intrebat. �Chiar si cafeaua pe care o bei nu tu ai platit-o, ci eu?� i-am zis. �Stiu eu cum�, mi-a raspuns el. �Vino cu mine�, mi-a spus Petru. L-am urmat, cu toate ca nu credeam ca va iesi ceva din toata treaba asta. �Daca prietenii mei barosani nu m-au putut ajuta, ma gindeam eu, cum oare m-ar putea ajuta Petru?�. Totusi mergeam dupa el. Petru o luase spre Bazar dupa ce ajunsesem pe strada Armeneasca. Eu il urmam cu neincredere. Dar mergeam dupa el. Am traversat tot bazarul si am ajuns la niste tarabe unde se vindeau pantofi. Petru s-a apropiat de unul dintre vinzatori si a inceput sa-i spuna nu stiu ce si sa-i arate, prin gesturi, spre pantofii sai. Apoi si-a scos pantofii din picioare si vinzatorul a prins sa-i cerceteze, intorcindu-i pe toate partile. La un moment dat, vinzatorul a scos un sumuiag de bani dintr-un buzunar, a numarat citeva bancnote si i le-a intins lui Petru: ii cumparase pantofii.
Descult, Petru s-a apropiat de mine. �Am rezolvat, mi-a spus el, iata banii�. Mi-a dat 300 de lei. Cu toate ca nu voiam sa-i iau, Petru mi i-a bagat cu forta in buzunar. Trebuie sa recunsoc ca, in cele din urma, i-am luat si peste o jumatate de ora mi-am cumparat bilet spre Bratislava.
Dupa ce autobuzul parasise peronul si iesise din autogara, l-am vazut si pe Petru.
Acesta era descult si imi flutura din mina. Autobuzul isi sporise viteza si ceea ce
mai vazusem era faptul ca un politist il arestase pentru ca era descult. Cu toate ca
izbucnisem in plins, trebuie sa recunosc ca nu am oprit autobuzul.
Violonistul
Dupa ce am ajuns la spital, am fost repartizat in salonul nr. 6. Urma sa mi se faca o
operatie foarte complicata la genunchi si, de aceea, trebuia sa stau citeva zile intins
la pat. Dupa ce am deschis usa salonului si am pasit timid inauntru, am vazut un
barbat cam la 50 de ani culcat in pat. Acesta statea sub plapuma si se uita in tavan.
Nici macar nu m-a invrednicit cu vreo privire. �Buna ziua�, i-am spus, dar el nu a
vrut sa-mi raspunda. S-ar fi putut sa nu auda, dar nu am mai insistat cu amabilitatile. Am incercat si eu sa-mi vad de-ale mele. M-am hotarit sa ma fac comod. Mi-am despachetat lucrurile si m-am dezbracat de scurta si de pantaloni, imbracindu-ma in uniforma vargata de spital. Acum eram la fel ca si el. M-am asezat intr-un fotoliu asteptind sa fiu chemat la medic.
Colegul meu de camera era celebrul violonist Vasile Morstea. Pe timpuri, mergeam deseori la concertele sale. De multe ori, i-am dat chiar si flori. Eram mindru ca nimerisem in acelasi salon cu el, dar eram si nedumerit. Vasile Morstea nu voia sa vada pe nimeni. Chiar si pe asistenta volubila care-i facea injectiile, violonistul o trata cu dispret. Nu ridea de glumele pe care aceasta le facea, ci o privea chioris pina aceasta pleca speriata.
Nu as putea spune ca violonistul arata prea grozav. Era palid si tras la fata de parca nu ar fi dormit si nu ar fi mincat cel putin vreo saptamina. Si, intr-adevar, atunci cind intrase o alta asistenta si ne chemase la prinz, violonistul nu a vrut sa vina sa manince. Nu a mers sa manince nici la cina. Eu iesisem deja de la medic care mi-a spus ca operatia o sa mi-o faca peste trei zile si ma plimbam prin spital, dar Vasile Morstea nu se clintise din patul in care statea culcat. Pe fata lui se putea citi o apatie devastatoare. Cu toate ca trecusera citeva zile de cind eram colegi de camera, el asa si nu a intrat in vorba cu mine. Nu as putea spune ca m-am suparat fiindca nu mai sint eu o persoana chiar atit de importanta. Nu supararea ma chinuia pe mine, ci o nesfirsita parere de rau. Aveam impresia ca acestea erau ultimele sale zile si ca nu o sa mai duca mult. Aceasta impresie a mea era amplificata si de modul in care dormea. Vasile Morstea aproape ca nu inchidea ochii noaptea. Il gaseam dimineata stind culcat pe partea dreapta si cu ochii deschisi tot la fel cum il lasasem si seara. Imi era teama ca sfirsitul ii era aproape.
Intr-o buna zi insa veni cineva sa-l viziteze. Era un tip ferces, purtind un impermeabil negru si lung. Acesta ii propusese sa sustina un concert solo la vioara peste doua zile. Uimirea mea, dupa aceasta, a fost nemarginita. Vasile Morstea devenise, brusc, un alt om. In primul rind, facuseram cunostinta. Apoi, incepuse sa spuna bancuri cu kilogramele. Incepuse sa manince si devenise extrem de sociabil. Umbla prin tot spitalul si vorbea cu toata lumea si, culmea, chiar se insanatosise si medicii i-au dat voie sa plece din spital. Eu am mai ramas. A doua zi trebuiau sa ma opereze.
Cind m-au dus pe targa in sala de operatii, medicul a deschis televizorul. Eu stateam intins pe masa de operatii tremurind de frica, iar la televizor se transmitea concertul lui Vasile Morstea. Acesta pur si simplu radia cind luase viola in mina.
Autobuzul
Am ajuns la timp la autogara. La ora cinci, cind autozul urma sa plece, eram la fata
locului. Dar ceva se defectase la motor si cit timp soferul ridicase capota si il
repara, eu am plecat la alimentara sa-mi cumpar o cola. Nu stiu de ce, dar voiam
foarte tare sa beau ceva. Am traversat strada si am intrat in alimentara de peste
drum. Magazinul era aproape pustiu asa ca am baut cola inauntru. Dupa ce am iesit
din alimentara, mi-am dat seama ca mi-am uitat geanta in magazin. Nu prea eram
eu uituc din fire. Chiar m-am mirat foarte tare ca am uitat-o. Inseamna ca ceva nu
e in regula cu mine, m-am gindit. M-am reintors in alimentara si, intr-adevar,
geanta era acolo. Mi-am agatat-o de umar si am iesit afara. Ma gindeam, visator, la
calatoria pe care urma sa o fac. Plecam la o cabana din munti. Voiam sa ramin
citeva zile acolo. Nu fusesem niciodata in munti pina acum, astfel incit, atunci cind
cei de la facultate mi-au propus sa merg in aceasta calatorie, am acceptat invitatia
cu entuziasm. Doamne, ce frumos trebuie sa fie in munti! Aici jos e soare si totul e
verde, iar acolo, sus, mai e inca zapada. Aflasem ca puteam inchiria schiuri. Visam cum voi schia. Pur si simplu stateam in fata alimentarei si visam cum voi cobori in viteza pantele muntilor. M-am reintors la autobus si asteptam ca soferul sa termine reparatia si sa ne urcam in autobuz. Nu stiu de unde, pe neasteptate, s-a apropiat de mine o batrina si m-a rugat s-o ajut sa traverseze strada. Am ajutat-o, fara doar si poate. In felul acesta, m-am trezit din nou in fata alimentarei. Fiindca, oricum, eram in fata alimentarei, am mai intrat sa mai beau o cola. Dupa ce am baut-o si am iesit din nou afara, un barbat intre doua virste m-a oprit si m-a intrebat daca nu stiu unde-i strada Pelivan. Stiam, bineinteles. I-am explicat. I-am spus ca trebuie s-o ia la stinga si apoi la dreapta. Barbatul s-a indepartat de mine si eu m-am intors din nou la autobuz. Dar abia ajuns acolo, m-a acostat un alt barbat care m-a rugat sa-l ajut un pic. Urma sa-i imping masina care nu voia sa se porneasca nicidecum. Mi-a spus ca asa ceva nu i s-a intimplat pina acum. Toata lumea deja se urca in autobuz, asa ca m-am apropiat de sofer si am pus geanta lina el, cerindu-i sa nu plece fara mine cit timp am sa-l ajut pe acel domn. Am impins masina si aia s-a pornit.
Mare insa mi-a fost mirarea mea cind m-am intors. Autobuzul nu mai era acolo. Plecasera fara mine. Ma apucase o tristete de nemarturisit. Si nu eram trist din cauza ca imi pierdusem geanta pe care o lasasem in autobuz, ci pentru ca nu am putut pleca si eu cu ei in munti. Tot drumul pe care l-am facut inapoi pina acasa am regretat ca l-am ajutat pe acel domn sa-si porneasca masina. Daca nu-l ajutam, acum as fi fost in munti.
Cind am ajuns acasa, a sunat telefonul. Era prietena mea. Aceasta mi-a spus ca la televizor au transmis ca autobuzul cu care trebuia sa plec in munti a suferit un accident grav. Nici unul dintre pasagerii care erau acolo nu ramasese in viata.
Garsoniera
Andrei visase toata viata sa aiba o garsoniera proprie, adica o casa a sa unde sa
nu deranjeze pe nimeni si unde sa se poata lafai in voie pe canapea sau in
fotoliu. Visele sale se legau exclusiv de acest spatiu locativ. El visa la aceasta
garsoniera cum altii viseaza la o calatorie in Paris. Despre viitoarea sa
garsoniera el putea sa vorbeasca ore intregi. El putea sa vorbeasca despre acest
subiect cu oricine, chiar si cu un necunoscut de pe strada. Eu nu-l condamnam
pentru asta. Fiecare om cu ciudatenile sale. Ba chiar il intelegeam, fiindca
Andrei toata viata sa a trait pe la gazda. La una dintre acestea ne-am si
cunoscut. Amindoi imparteam aceeasi camera. Acolo era un singur pat astfel
incit unul dintre noi neaparat trebuia sa doarma pe jos. O saptamina dormeam
eu pe jos, o alta saptamina Andrei. Aveam o saltea groasa pe care o intindeam
in fata etajerelor cu carti. Pot sa spun cu mina pe inima ca niciodata nu ne-am
certat din aceasta cauza. Cu toate acestea, in ochii celor care veneau in vizita la
noi, eram suspecti. Toata lumea vedea ca avem un singur pat si se gindeau ca,
probabil, astia dorm impreuna. Realitatea insa era alta si nici eu, dar nici Andrei, nu prea aveam sa le explicam fiecaruia ca sintem niste oameni normali si ca, sub pat, avem dosita o saltea. La acea gazda am stat impreuna cu Andrei vreo jumatate de an. Apoi Andrei s-a mutat la un batrin care locuia linga Universitate, unde Andrei era profesor de matematica. Stiri de la el nu aveam prea multe, dar cele pe care le aveam nu erau prea vesele. Batrinul era un fel de tiran. Nu-l lasa pe Andrei sa vina mai tirziu de ora opt seara. Nu-l lasa la balcon. Cind Andrei nu era acasa, ii facea controale prin camera. Ii facea scandal de la orice fleac. De ce cearsaful are un colt mai lung si unul mai scurt? De ce cartile stau pe masa si nu pe polita? Si, culmea, in afara acestor scandaluri, nu-i dadea cheia. Uneori batrinul pleca pe la prietenii sai si statea acolo ore intregi. Andrei nu avea unde sa se duca si il astepta. Intr-o buna zi, batrinul s-a intors acasa abia dimineata, iar Andrei a dormit pe o banca din fata blocului. Astfel incit, nu m-am mirat deloc cind am aflat ca Andrei a plecat si de acolo. Dar unde s-a mutat nu stiam. De atunci i-am pierdut urma. Ceea ce auzeam despre el este ca isi stringea bani ca sa-si cumpere o garsoniera si ca vorbea numai despre asta cu oricine s-ar fi intilnit. Acesta era marele lui vis. Andrei se plingea ca nu poate sa duca la bun sfirsit descoperirile sale matematice fiindca nu are conditii pentru asta. El visa sa-si cumpere o garsoniera unde sa poata veni la orice ora vrea si unde sa poata scrie zi si noapte. Acestea erau ultimile stiri despre Andrei.
Intr-o buna zi m-am intilnit cu un alt prieten de-al nostru, Alexandru. Acesta mi-a povestit ca l-a vazut pe Andrei la Costiujeni. Cum asa? m-am mirat eu. Explicatia e foarte simpla, mi-a spus Alexandru. Dupa vreo zece ani, in sfirsit, Andrei si-a adunat banii necesari ca sa-si cumpere garsoniera. A mers si si-a cumparat-o. I-au dat cheile. Andrei a deschis usa si a intrat in propria sa garsoniera care arata chiar foarte bine. Ajungind insa inauntru, lui Andrei nu i-a venit sa creada ca acea garsoniera era chiar a lui. Nu se putea impaca cu acest gind. Mergea din camera in baie, iar
din baie in bucatarie. Si asa pina dimineata. In zori a facut o criza de nervi
spargind tot ce era in acea garsoniera ca un personaj dintr-o povestire de
Gogol.
Vecinii au chemat o ambulanta si aceasta l-a dus la Costiujeni.
Spre mare
Prietena mea era de o saptamina pe litoral unde ma astepta sa vin si eu. Nu
am putut pleca impreuna cu ea fiindca lucram. In sfirsit, am reusit sa-mi
iau si eu doua saptamini de concediu si mi-am facut in graba bagajele. In
drumul meu spre gara, m-am oprit intr-o cafenea sa beau o cafea. Acolo m-
am intilnit cu citiva prieteni de-ai mei. Desigur, acestia erau fara bani. Am
facut eu cinste. Mai intii, am luat o bere, apoi o alta bere. Apoi am scapat
un tren, dupa care un alt tren. Apoi s-a inchis aceasta cafenea, pe urma alta.
Apoi s-a facut seara si dupa aceea dimineata. Eram tufa. Cind, la un
moment dat, am mers la toaleta, mi-am dat seama ca trebuie sa plec urgent
spre gara altfel voi rata acest concediu. M-am furisat afara, astfel incit
prietenii mei sa nu-si dea seama ca eu am plecat. Am reusit aceasta fara mare dificultate fiindca amicii mei deja nu mai realizau cu cine stateau de vorba. Am ajuns la gara pe jos. Aveam mare noroc deoarece trenul pleca intr-o jumatate de ora. M-am asezat la coada sa-mi cumpar bilet. Cind mai ramineau doi oameni in fata mea, mi-am pipait buzunarele si mi-am dat seama ca nu am nici un ban. M-am ingrozit. Genunchii mi s-au inmuiat si nu stiam ce sa fac. Voi pleca fara nici un ban, mi-am zis, si m-am indreptat vitejeste spre vagoanele trenului. Am prins momentul cind insotitorul discuta aprins cu un individ gras si m-am strecurat in vagon. Abia dupa ce trenul s-a urnit din gara, am inceput sa-mi caut un loc unde sa ma asez. Am intrat intr-un compartiment unde erau trei tipi si o femeie la vreo 50 de ani. Acestia discutau cu patima despre vremea de afara. Unul dintre ei afirma ca, incepind de miine, vremea se va strica; va ploua si se va face rece. Tipul de linga geam il contrazicea. Nu stiu de ce, dar batrina nu participa la aceste discutii meteorologice. Nici pe mine nu ma prea interesa viitorul meteorologic asa ca stateam cuminte la locul meu si ma gindeam cu groaza la faptul ca insotitorul trebuia sa apara din clipa in clipa si sa-mi ceara biletul. Ce voi face oare atunci? Probabil ca ma va da jos din tren. Ma va imbrinci in vreo gara necunoscuta, fara nici un ban in buzunar si fara posibilitate de-a pleca inainte sau inapoi. Dar poate ca ma va da la politie. Nelinistea imi crestea cu fiecare clipa care trecea. Vocea insotitorului rasuna in capatul celalalt al vagonului. Acesta se apropia metodic de noi. La un moment dat, s-a iscat un scandal. Insotitorul a descoperit un calator fara bilet. A oprit trenul si l-a dat jos din tren. Am inchis ochii de teama. Palmele imi transpirasera iar genunchii au inceput sa-mi transpire. Cred ca mai era un compartiment pina la noi, cind femeia din fata mea s-a asezat linga mine si mi-a virit in buzunarul camesii o bancnota de 200 de lei, adica exact cit imi trebuia ca sa-mi platesc drumul. Dupa aceea, femeia s-a asezat la locul ei linistita. Tipii aia care discutau despre trecutul si viitorul meteorologic al omenirii nu au observat nimic. Insotitorului de vagon i-am intins bancnota si el mi-a zimbit cu satisfactie. Dupa aceasta, am inchis ochii imaginindu-mi ce face acum prietena mea si am adormit. Cind m-am trezit, pina la statia unde trebuia sa ajung eu mai ramineau vreo 15 minute. Tipii aia deja coborisera. Mi-am coborit si eu geanta de pe polita de sus si am scos-o in hol. M-am intors sa-i multumesc acelei femei si sa-i cer adresa pentru a-i trimite banii. Femeia dormea. Am zgiltit-o de umar. Femeia era moarta.
Am iesit rapid din compartiment si am coborit in statie.
Prietena mea statea pe peron cu un tip atletic care o tinea strins in brate si o saruta cu foc. Ei urcau in trenul care se intorcea inapoi.