Mircea Eliade, L�epreuve du labyrinthe.
Entretiens avec Claude- Henri Rocquet.
Paris, Pierre Belfond, 1978, p.211.
(Teatru)
TABLOUL I
Scena infatiseaza bolta imensa a unei pesteri, pe care faclele o lumineaza numai in parte, schimbindu-i neincetat profilul. La dreapta, stincele se ghicesc distribuite intr-un soi de ciclopic amfiteatru, al carui crestet, inalt, nu se poate zari din nici o parte a salii. O mare piatra dreptunghiulara se distinge la poalele amfiteatrului. La coltul din dreapta, aproape de rampa, un ochi de apa, in care, la rastimpuri, cad de sus picaturi grele, cu zgomot metalic, prelungit de ecou. In fund, peretele de stinci si bolovani; forme si culori stranii, in continua transformare, dupa cum se abat sau se departeaza luminile. Spre stinga, pestera se ingusteaza, lasind sa se ghiceasca un strimt si intortocheat coridor.
Catre mijlocul scenei, pe o piatra joasa, sunt asezati cu grija doi saci incarcati pina la refuz, doua felinare electrice neaprinse, doua bastoane de munte cu virf de otel. Alaturi, doua mari roti fosforescente; intelesul lor se va desprinde abia mai tirziu; sunt doua ghemuri cu un fir metalic foarte subtire si fosforescent.
La ridicarea cortinei, Alexandru se afla in mijlocul scenei, privind cu un soi de tinereasca beatitudine jocurile de umbre si forme pe care le urzeste facla la cea mai mica miscare a bratului. Este un tinar inalt, frumos, blond, ar putea avea 30 sau 35 de ani, dar nu-i arata. Extrema mobilitate a figurii, fervoarea care strabate, in voce, in priviri, in gest, ii dau o gratie adolescenta, mai ales in primul tablou. Adesea, amuteste, sorbit de forme si intimplari pe care numai el le vede. In asemenea intervale de tacere, nu are aerul unui om pierdut in vagi reverii, ci o expresie de suprema concentrare; parca ar asculta ceva pe care nu-l poate niciodata deslusi pina la capat.
Citeva secunde in urma, dinspre dreapta, apare, precedat de un nor de fum de magneziu, Petrus, trudindu-se sa inchida un mare aparat fotografic. Este un barbat brun, bine facut, cu un par negru bogat si timplele foarte usor incaruntite. Ar putea avea 40 ani, dar arata mai mult. Amestec ciudat de sportiv si in nici un caz nu poate fi confundat cu un belfer. Nu este frumos, dar figura ii este nobila, fruntea si barbia voluntara, ochii limpezi, cu priviri lungi, domoale, si, cind vrea, ironice. Vorbeste blind. Cind ride, ride din toata inima. Are un singur tic: isi trece necontenit mina prin par. Uneori, pronuntind anumiti termeni tehnici, parca si-ar cere scuze ca e silit sa-i intrebuinteze, neavind altii la indemina. Intreaga lui faptura degaja forta, calm, seninatate.
Amindoi barbatii sunt imbracati in costume de schi.
ALEXANDRU (gest cu facla): Nici nu stii de cite ori am visat-o� Uite, asa cum o vezi, asa cum e ea� Intocmai asa!� Ce pacat ca nu-i si Adria cu noi!
PETRUS (care isi inchide aparatul fotografic): Pacat, intra-adevar� Ea ar fi luat fotografii mai bune ca mine.
ALEXANDRU: Ia uite-te ce frumoasa e!� E infiorator de frumoasa!� Ia uite-te acolo! (Ridica facla; decorul se schimba.) Sus! In fund! Ia uite-te ce forme ciudate!� Uite-te la aia de-acolo. (Gest cu facla.) Parca ar fi un om� Un mos� Ba nu, o femeie care sta plecata� linga un om� unul cu barba�
PETRUS (privind). Parca seamana mai mult cu un grup de femei� Nu vezi? Doua in fata, aplecate� Si altele mai in umbra� Depinde cum tremura flacara�
ALEXANDRU: Ah! De ce nu sunt pictor!�
PETRUS: Si Adriana te invidiaza ca esti poet!� Asa sunteti voi� artistii.
ALEXANDRU: Pentru ca nici nu banuiesti ce forta are in stapinirea ei! Poeti, sunt multi. Poeti ca mine, bineinteles. Marunti, sau anemici� timorati. Cum sa descrii pestera asta? Trebuie sa ai geniu!� Sa ai curaj!� Cum a avut Dante, Milton!� Nu merge cu jumatati de masura!�
PETRUS: (departindu-se; cercetind peretii): Dar, deocamdata, vad ca pestera iti prieste! Esti in verva!� Parca nici n-ai fi la 5-600 metri sub munte� Bravo, poete! Imi placi! Eu credeam ca am sa-ti dau pervirtina dupa prima jumatate de ora� Si vad ca nu-ti mai tace gura�
ALEXANDRU: Draga, e infiorator de frumos! Si cind te gindesti� toate astea in citeva ceasuri�
PETRUS: Vorba vine, in citeva ceasuri� Ca eu ma zbat din �33 � si tot o caut� Si ai vazut ca am avut dreptate: tot pe acolo pe unde am spus eu� Dupa rezonanta, draga, si dupa izvor.
ALEXANDRU: (mai mult catre sine): Uite, sa poti spune toate lucrurile astea, sa le poti scrie asa cum sunt, asa cum le simti�
PETRUS: Dar vad ca nu notezi nimic� Ai sa le incurci mai tirziu cu altele. Ai sa le uiti�
ALEXANDRU: Bolta asta� niciodata� O cunosc. Ti-am spus ca o visez si noaptea�
PETRUS: D-aia ride si Adriana�
ALEXANDRU: Ea nu voia sa ma creada, dar o visez, asa e� Vream sa scriu de mult o carte, cu pestera� Dar ce poti spune intr-o carte? Cum sa descrii coloanele astea?!
PETRUS (gest): Si nici macar nu sunt coloane!
ALEXANDRU: Adevarat, am spus coloane, pentru ca nu gaseam altceva mai nemerit� Dar daca as fi putut picta�
PETRUS: Ei, poate ca ar fi fost mai bine� Ai fi copiat si tu semnele astea� Oricum, le-am fi avut si pe hirtie� Cu masuratori, in regula� (Cu fervoare.) Ma, Sandel, daca am putea fi siguri ca sunt din paleolitic, sa stii ca devenim amindoi celebri� Adica, vorbesc mai mult de mine, ca tu, cu poeziile tale amoroase si metafizice, esti, ca sa zic asa� (Se intrerupe, din nou cercetind semnele.) Nu prea ma pricep, dar parca, parca ar fi din paleolitic� Vezi chestiunea paleoliticului in arcul carpatic este ca sa zic asa, teribil de controversata�
ALEXANDRU: (care a incetat de a mai privi bolta): Dar nimic altceva decit semne� Nici o comoara�
PETRUS (zimbind): Daca tu crezi ca nenorocitii aia aveau timp sa stringa comori� Nici nu stiau ce-i aia� Nu cunosteau metalele, nu cunosteau nimic� Erau niste bieti oameni� poate nici macar atit�
ALEXANDRU: Bine, nu ma gindeam numaidecit la o comoara, comoara� Ma gindeam la ceramica, la instrumentele lor de os si de piatra� Poate ca daca s-ar descoperi ceva schelete, cranii, mai stiu eu ce�
PETRUS: Poate� Desi, pestera asta, fara indoiala, era un loc de cult. Piatra asta, probabil, era un altar. S-ar putea gasi cranii si oase de animale; poate chiar cranii de ursi; daca semnele astea apartin intr-adevar paleoliticului� ursul cavernelor, stii�
ALEXANDRU: Nici nu-ti dai seama cit sunt de emotionat�
PETRUS: De ce?
ALEXANDRU: De tot� De toate astea din jurul nostru� Recunoaste, e impresionant!� Sa fii cel dintii care patrunde intr-o asemenea pestera, dupa cine stie cite mii de ani�
PETRUS: Poate, numai citeva sute de ani� Sau, poate, zeci de mii de ani� Depinde de cite cutremure au fost� Si cum s-a modificat structura pesterii� Uite, pe aici curgea cindva un izvor subteran, care a incetat, mai tirziu� adica, si-a schimbat cursul�
ALEXANDRU (In cealalta parte): Dar, uite, si pe aici e apa�
PETRUS: Asta e din scurgere� Ar fi interesant� (Se apleaca.) Nu prea cred, dar oricum� Sa incercam� (Se apleaca iar.) Nu, nu te apropia cu lumina� Am eu aparatele mele�
ALEXANDRU: (se intoarce catre mijlocul scenei; priveste): Teribil! Sa poti evoca toate astea!�
(Ridica lumina deasupra altarului. Dintre pietre se desprind mai multi oameni, strinsi in jurul unui enorm urs.)
UN OM: Ursul asta, cu adevarat urs.
ALTUL: Mare, foarte mare.
ALTUL: Si puternic. Al mai puternic urs.
ALTUL: Poarta noroc. De acum, si vinatoarea va fi cu noroc.
ALTUL: Vom avea belsug; pentru noi, si pentru muieri.
ALTUL: vom minca.
URSUL: Ce tot va laudati ca m-ati doborit? Citi erati voi? Si eu eram singur, si eram somnoros.
UN OM: Se plinge, saracul, ca l-am prins.
ALTUL: Dar vezi, nu-i mort.
ALTUL: Ursii astia nu mor niciodata. Maninca din ei, si tot vii ramin.
ALTUL: Ursii n-au moarte. De-aia poarta noroc.
(Petrus apare. Alexandru, ginditor, schimba lumina.)
PETRUS: Ce-ai amutit asa?� Visai?
ALEXANDRU: Nu, gindeam� Imi imaginam� Ce viata!..
PETRUS: Grea, dragul meu, foarte grea�
ALEXANDRU: Sa stai aici� Sa locuiesti aici� Fara foc�
PETRUS: Fara nimic� Dar nu e sigur ca partea asta a fost locuita. Probabil, veneau pina aici pentru cult� Sau, poate, in alte coridoare, isi inchideau mortii� Aveau, sarcii, o suma de credinte absurde�
ALEXANDRU: Crezi ca intr-adevar isi ingropau aici mortii?
PETRUS: De ingropat, in nici un caz. Ii zvirleau unii peste altii si-i acopereau cu pietre� Ca sa nu se mai intoarca� Saracii�
ALEXANDRU: Pe aici nu se zareste nimic.
PETRUS: O sa vedem noi mai departe� Am avea intr-adevar noroc� Desi, cu atita umiditate, greu de crezut ca s-ar mai fi pastrat ceva� Ti-am spus, paleoliticul prin partile astea� (se pleaca) este o chestiune�
ALEXANDRU: Ce cauti?
PETRUS: Ca sa nu pierdem timpul, mai adun citeva pietre. Ia si tu. Ce gasesti. Nu ne putem da seama aici, daca au fost sau nu folosite de om. O sa le cerceteze maestrii afara, la lumina, in laboratoare. Noi, sa ne facem datoria�
ALEXANDRU: Dar n-o sa le purtam doar cu noi, tot timpul. Cum o sa le purtam?
PETRUS: Le adunam si le lasam aicea. Le punem semn, si le luam la intoarcere. Dar, ca sa nu le confundam, le vom pune in sacul numarul 1. Am si botezat-o: pestera numarul 1.
ALEXANDRU: Ar trebui sa-i dam alt nume. Sa-i spunem, bunaoara, Adria.
PETRUS (zimbind): Bine, noi o sa-i spunem asa, ca s-o flatam. Dar stiintificeste, pestera asta este si ramine pestera numarul 1.
ALEXANDRU: Desi, Dumnezeu stie daca au intrat vreodata femei aici�
PETRUS: De ce nu? Moarte, intrau destule� Dar poate intrau si vii� Ce stim noi despre toate credintele acelea confuze�
ALEXANDRU: Sa stai aici. Aproape goala�
PETRUS: Chiar asa goale nu erau� Tu, cu imaginatia ta de artist, ca sa nu fie altfel, le-ai si vazut goale� De fapt, se acopereau si ele cu ce puteau; cu blanuri de animale, in tarile mai calde cu frunze�
ALEXANDRU: In fond, cita fantezie iti trebuie ca sa ti le inchipui asa cum au fost ele cu adevarat�
PETRUS: Asta, e mai greu. Cu oarecare aproximatie, un paleontolog dublat de un artist, poate sa-si faca o imagine mai putin tulbure despre ele. Dar asa cum au fost ei cu adevarat n-o sa stim niciodata.
(Pune mai multe pietre in sac si le aseaza pe o inaltime. Apar mai multe femei. Aproape goale. Unele poarta de grumazi copii asemenea puilor de maimuta)
FATA: Unde ma duceti?
O FEMEIE: La urs. Te ducem la urs. El te-a poftit�
FATA: Mi-e frica de el. Ursul maninca oameni.
ALTA FEMEIE: Pe tine, nu. Tu ai trupul cald. Ursului ii pofta de tine.
FATA: E batrin.
FEMEIA: E puternic. E cel mai puternic urs. N-are moarte.
FATA: Mie imi place om.
FEMEIA: N-ai voie. Tu esti a ursului. Asa te-a poftit el. Altul nu te va atinge.
ALTA FEMEIE: L-am supara, si s-ar duce.
ALTA: Si-am ramine fara carne.
ALTA: Am pieri. Si copiii ne-ar lepada si s-ar duce dupa urs.
FATA: Mie imi place om.
FEMEIA: Ce om? Pe care?
FATA: (aratind spre Alexandru): Uite-l, pe el.
(Il priveste in ochi. Toate femeile il privesc. Alexandru zimbind isi trece mina pe frunte. Grupul dispare)
PETRUS: Pestera, dupa cum vad, te inspira. Merge? Merge? Ce e, poema epica sau dramatica�
ALEXANDRU: Teribil!� Umbrele astea te fac sa visezi�
PETRUS: Depinde, draga. Pe unii ii sperie, pe altii ii fac sa viseze; pe altii, foarte putini, ii fac sa gindeasca�
ALEXANDRU: E absurd!� Am impresia ca toate lucrurile astea isi pierd aici orice importanta. Sa cercetezi fauna pesterilor!� N-are nici un sens.
PETRUS: Ai dreptate. Glumeam si eu. Totusi, te poti gindi la alte lucruri mai importante. La viata, la preistorie, la istorie�
ALEXANDRU: Ce sa gindesti?� Parca te apasa prea mult trecutul aici� Te striveste� Nu mai functioneaza decit fantezia�
PETRUS: La cine are, functioneaza. Dar ce te faci cu unul ca mine?
ALEXANDRU: Tu nu vezi nimic?
PETRUS: Ba da. Vad destule lucruri. Pereti, ape, semne�
ALEXANDRU: Si nimic altceva? Nu-ti spune nimic altarul asta de piatra? Nu-ti poti imagina nimic?
PETRUS: Intr-o foarte mica masura� Ma stapineste numai un sentiment de mila pentru nenorocitii aia care au trait atunci. Un sentiment de nemarginita mila� Cit au suferit oamenii!� Cita umilinta!�
ALEXANDRU: Si totusi� De, cine stie?
PETRUS: Nici un totusi. Erau niste brute, sarmanii. Si erau cei mai slabi dintre brute� Un urs de caverna, ii zvinta� Ei, pe urma s-au intors lucrurile� Au inceput ei sa-i stapineasca pe ursi� (Cu satisfactie.) Si i-au stirpit, pina la unul�
ALEXANDRU (ironic): E, in orice caz o victorie�
PETRUS (ferm): Chiar foarte mare. Crezi c-a fost usor?! Cu o piatra ca asta in mina. (Arata.) Apropo, unde ai pus pietrele� (Gest.) Adu-le incoa� stii, ar fi formidabil sa descoperim intr-adevar o statiune completa paleolitica� Hm, ce spui?
ALEXANDRU: Ce numesti tu o statiune completa?
PETRUS: Cu morti, draga, cu schelete� Ei, dac-o descoperim, o lasam intacta. O fotografiem, si atit� Sa vina altii, specialisti in preistorie� Noi devenim celebri numai prin faptul ca am descoperit-o� Eu, ca geolog, ma multumesc cu mai putin� Dar Adriana, are sa fie teribil de mindra�
ALEXANDRU: (distrat): Da� De asta sunt sigur� Dar unde gasim scheletele�
PETRUS (cu jind): Ei, daca le-am gasi!� (Ofteaza) Hai, calabalicul in spate. (Gest) Suntem doar la inceputul inceputului� (Se intoarce) Ba nu, mai stai o clipa, sa verificam inca o data semnele de la intrare. Eu, draga, am metodele mele�
ALEXANDRU (zimbind; luindu-si sacul): Paza buna trece primejdia rea�
PETRUS (care s-a departat, spre dreapta): Foarte adevarat! Nu ne intoarcem in 3-4 zile, vin si ne cauta�
ALEXANDRU: Dar daca totusi se sterge fosforul?
PETRUS: (disparut din scena): Imposibil. Asa cum e preparat, dureaza cel putin zece zile�
ALEXANDRU (catre sine): Dureaza�
PETRUS (intors): Bune, toate bune. Acum, s-o pornim. Tu, cum te simti?
ALEXANDRU: (zimbind): Inspirat.
SCENA SE INTUNECA
TABLOUL II
O caverna boltita intr-un coridor al pesterii. Faclele s-au stins. O lumina difuza, verzuie, e raspindita de unul din felinarele electrice asezat jos, in mijlocul cavernei. Firul luminos se intinde catre dreapta scenei; unul din gheme e foarte putin scazut. Celalalt, inca neinceput, sta alaturi.
PETRUS (Ajutindu-se de o lanterna electrica de buzunar, se reazama circit pe o piatra si scrie. Alexandru, la gura cavernei, priveste lung, concentrat, catre interior. Formele care apar sunt numai de el vazute. Petrus nu vede nici nu aude nimic.)
FATA VERDE: Degeaba mai cauti!� Pe aici n-au fost niciodata oameni. Pe aici sunt numai pitici
O VOCE (ascutita): Si Baba Dochia! Si Muma-Padurii�
FATA VERDE: Dar ele sunt batrine, si rele. Piticii nu sunt rai. Vrei sa-ti arat piticii?
VOCI: Hai arata-ne! Hai arata-ne!
FATA VERDE: Ce stai pe ginduri? Nu-ti plac piticii?
VOCI: Arata-ne! Ca o sa ne placa!
FATA VERDE: Uite-i!
(Cu un gest descopera un grup de pitici cu barbi pina la pamint, care fac plecaciuni. Alexandru ii priveste zimbind, neincrezator.)
FATA VERDE: Nu crezi ca sunt pitici? Zau ca sunt. Uita-te bine la ei! Sunt asa cum ii stii! Nu crezi ca sunt?
ALEXANDRU (dind incet din cap isi ridica privirile de la pitici si le pironeste asupra fetii, cu un glas intristat): Nu sunt pitici.
FATA VERDE: (apropiindu-se de el, zimbind): Ai imbatrinit, Sandel! Nu mai vezi! Nu mai crezi? Pacat, Sandel, ca nu-i vezi� Erau cu adevarat pitici�
ALEXANDRU: (tresarind): Unde sunt?
FATA VERDE: (foarte aproape de el): Uite-i!
(Acelasi gest, dar piticii nu mai apar. Locul unde fusesera ei ramine gol, trist, luminat numai de o boare albastra.)
ALEXANDRU (dupa ce a privit cu o dureroasa incordare): Nu-i mai vad. Nu mai sunt. (Ignorind prezenta fetii de linga el, vorbeste singur) S-a terminat si cu asta! S-a terminat definitiv! N-avea, de altfel, nici un sens. Baba Dochia, Muma-Padurii, Zine, pitici � banal, banal. Pseudo-poezie. Literatura ieftina. Folclor! Ieftin, ieftin�
FATA (continua sa zimbeasca, punindu-i mina pe par): Pacat, Sandel� pacat ca ai imbatrinit. N-ai sa mai poti scrie niciodata ce-ai fi putut scrie acum� daca ti-ai fi pastrat tineretea, daca ti-ai fi pastrat geniul� ca Shakespeare, ca Milton.
ALEXANDRU (cu un glas amar): Aia sunt mari. Aia singuri sunt mari� Daca nu poti fi ca ei, n-are nici un sens sa te mai afli in treaba�
FATA (acelasi glas): Pacat!� Tu ai fi putut! Daca ai fi avut curajul sa nu imbatrinesti� Sa ramii cum ai fost la inceput� Nici pe mine n-ai sa ma mai vezi� Uite� incepi sa nu mai ma vezi�
ALEXANDRU (iritat, cu glas tare, in timp ce fata dispare): Hm! Zine si pitici! Literatura ieftina! Ieftina, e prea ieftina! Altceva� sa poti vedea altceva� Nou. De nimeni vazut pina acum. De nimeni gindit!
PETRUS (care de la primile cuvinte ale lui Alexandru rostite mai tare, a ridicat privirile din carnet): Pune, domnule, mina pe condei si scrie� C-ai sa le uiti�
ALEXANDRU: Ah! ce sa mai scrii? Pentru cine sa mai scrii!
PETRUS: Cum pentru cine? In primul rind pentru tine. Si pentru noi, ceilalti, pentru mine, pentru Adriana, pentru lumea intreaga� Pune mina pe condei!�
ALEXANDRU: Ce sa mai notez? N-am ce. Aceeasi poveste. Aceeasi eterna poveste: fantastic ieftin de cinematograf, de carti de copii� scrise de oameni maturi, care nu cred un singur cuvint din tot ce se spune� Ce poti scrie despre pestera asta? Zine, pitici, Muma-Padurii, Baba Dochia?! Subiecte rasuflate!�
PETRUS: Pai d-aia ai imaginatie, sa creezi tu ceva nou, ceva mai frumos�
ALEXANDRU: Asta vreau si eu. Sa vad altceva, in pestera asta� Mai ales ca noi suntem cei dintii care am patruns aici, dupa cine stie cite zeci de mii de ani�
PETRUS: Ei, de asta nu putem fi asa de siguri, dar fapt cert e ca foarte multa vreme, de citeva veacuri cel putin, n-a mai calcat nimeni pe aici.
ALEXANDRU: Asta e! Asta e lucrul pe care as vrea sa-l spun. Nu povesti de duzina, cu zine si pitici�
PETRUS: Dar te vad teribil de pornit impotriva piticilor. Ce ai cu ei?
ALEXANDRU (zimbind, dar totusi furios): Pentru ca imi vin mereu in cap, imi vin mereu in fata ochilor� Niste pitici si o zina� inevitabila zina a pesterii� Ce vede orice om cind intra intr-o pestera. Aceleasi si aceleasi lucruri� Parca n-as avea o imaginatie a mea, proprie; parca n-as fi poet� (Amar.) Si e foarte probabil ca nici nu sunt� de vreme ce vad aceleasi lucruri pe care le vede orisicine� Nu sunt poet! Nu sunt, si pace.
PETRUS: Ei, Adriana e de alta parere.
ALEXANDRU: Pai ea e in buna parte autoarea geniului meu poetic. Adriana si cu tine. Voi m-ati declarat geniu. Voi mi-ati bagat in cap ca sunt geniu� Ei, o sa aveti o amara deziluzie� cind veti ceti ce-am sa scriu despre pestera asta�
PETRUS (calm): Daca versurile au sa fie bune, poti sa scrii orisice. Chiar cu pitici�
ALEXANDRU (sarcastic): Ce-ai spune de o poveste cu o zina prefacuta in stana de piatra si un Fat-Frumos cu parul de aur care plinge ingenuncheat linga ea?
PETRUS (zimbind): si cu pitici, nimic? Nimic?
ALEXANDRU: Nu vezi cit e de absurd? E aceeasi poveste, repetata a mia sau a milioana oara, si asa-zicind, cu interpretari personale: Fat-Frumos, bunaoara, plinge imbratisind stana de piatra� In loc sa fure zina pe un cal nazdravan si sa arunce pieptenele in urma lor�
FATA (care a reaparut de citeva secunde, privindu-l trist, cu un zimbet ofilit): Sandel! Sandel!� Cum te-ai pierdut!� Cum iti omori norocul!�
ALEXANDRU (mai furios): Asta este! Literatura de duzina!� Si mai ma intrebi de ce sunt furios� Si nici macar nu sunt furios. Sunt deprimat, atit! Sunt deprimat descoperind deodata ca n-am chemare, ca n-am nici o scinteie de geniu in mine!�
PETRUS: (calm): Draga, te superi degeaba. Asta e o stare trecatoare. Poate te deprima intunericul, umezeala�
ALEXANDRU: Nu, nu e asta. Aici intelegi mai bine ce esti si ce nu esti. Afara, toate ti se par altfel, le vezi mai in roz, le vezi mai interesante. Intrebarea este: ce faci si ce gindesti intr-o situatie noua, in care nu te-ai mai aflat, in care nu te vei mai afla, desigur, tot restul vietii. Cum s-a intimplat cu noi, acum. Am avut norocul asta unic�
PETRUS: Ti-am spus ca n-a fost numai noroc. In primul rind, e rezultatul cercetarilor, incapatinarii noastre.
ALEXANDRU: Evident. Dar, oricum, ne aflam intr-o situatie noua, unica. In primul rind, ca experienta omeneasca. Nu oricine are curajul sa se antreneze intr-o aventura ca asta�
PETRUS: Dar nu e deloc aventura. E o actiune admirabil calculata.
ALEXANDRU (nervos, frenetic): Pentru mine e o aventura. Asta m-a si atras aici. Aventura. Unicitatea experientei. Eram sigur ca are sa se produca in mine o schimbare fundamentala, ca se vor descatusa toate izvoarele inspiratiei, care zac incuiate in sufletul meu, si ca voi vedea ceva mare, ceva fantastic de mare, de proportii ciclopice, de prometeica forta, care sa sparga orizonturile� Ca s-ar fi scris ceva intr-adevar mare, pe masura poetilor mari� Nu cu zine si cu pitici� Ceva pe care l-as fi putut scrie si de la gura sobei noastre� Sa fi putut vedea altceva�
PETRUS: Dar stai, ca n-ai dreptate. In primul rind, suntem abia la inceput si nici nu stim ce ne mai asteapta. Poate mai descoperim ceva� Nu e exclus. Poate dam de vreun cimitir preistoric� Si in al doilea rind, inspiratia vine uneori dupa� cum sa spun?� dupa experienta traita�
ALEXANDRU (trist): Nu, nu� O revelatie, o ai sau nu o ai� Dar daca mintea ti-e parcelata de aceleasi vechi tipare, nu mai poti vedea nimic� Uite, bunaoara, sa pot scapa de fantasticul asta ieftin din imaginatia mea si sa pot realiza ceva care e inaccesibil contemporanilor mei, sa realizez, sa simt cu toata faptura si sufletul meu, ce simteau oamenii virstei de piatra cind patrundeau in pestera asta� Sa simt din nou spaima lor, teroarea lor de intuneric; sa cred din nou in credintele lor, sa vad lumea cum o vedeau si ei� Sa iubesc si sa urasc ca ei�
PETRUS (indiferent): Crezi ca ar fi atit de interesant? Nu simteau decit frica� Asta era singurul lucru cu adevarat omenesc in ei. Frica, teroarea, cum iti place tie sa spui. Restul emotiilor si sentimentelor apartineau intregului regn animal. Capacitatea lor de frica era insa mai mare, era infinita� Asta i-a si facut, de altfel, oameni�
ALEXANDRU: Ei, astea as vrea sa le simt ca sa le pot spune din nou.
PETRUS: Dar crezi ca merita sa fie spuse din nou? Frica asta, care ne-a dominat sute de mii de ani, merita sa o mai traim inca odata din nou? Ar insemna un act de regresiune� ar insemna o tradare�
ALEXANDRU: Pentru ca tu vezi toate, si intotdeauna, prin ochiul tau de savant si de moralist. Dar arta e altceva, arta alor mari bineinteles. Arta ingaduie orice regresiune. Pina la limita ultima a constiintei, pina la limita ultima a vietii chiar. Poti sa te cobori oriunde si oricit de adinc, cu singura conditie ca sa te intorci mai plin, mai bogat si sa crezi� Asta visam eu sa fac� Un poem al pesterii� O noua coborire in infern� O descensiune pina la ultimul nivel al constiintei si al vietii cosmice�
PETRUS (cucerit): Foarte frumos. Asta e, intr-adevar, foarte frumos. Si sa stii ca tu il poti scrie. Numai tu, Sandel. Asculta-ma pe mine. Astea sunt fleacuri, deprimarile tale periodice. Las� ca te stiu eu. Indoieli au toti poetii mari. Si tu te numeri printre ai mari. Daca pe mine nu ma crezi, ca nu sunt decit un geolog, s-o crezi pe Adriana. Ea vede mai bine ca noi amindoi. Si ca femeie si ca artista, ea are o intuitie pe care noi n-o putem avea. Mai ales ca eu nu ma prea pricep in literatura, iar tu esti batut intotdeauna de vinturile indoielii. Tu esti totdeauna in criza. Dar ai geniu poetic, asta ai!�
ALEXANDRU (oarecum miscat, dar totusi amar): As fi putut avea� Nu stiu daca numaidecit geniu poetic, dar as fi putut avea geniu� Asta mi-ar fi ajuns: sa am pur si simplu geniu� Altminteri, n-are nici un sens sa mai scrii. Sau sa pictezi. Sau sa faci orice altceva� Am crezut odata ca aveam o misiune� (uitindu-se vinovat spre Petrus), mai bine zis, Adria mi-a bagat in cap ca as putea avea o misiune: sa revelez ceva, sa descopar ceva oamenilor, tuturor oamenilor, din toate tarile si din toate timpurile� Asa cum a revelat Shakespeare� (zimbind stinjenit.) Ce copilaresti mi se par acum toate visurile astea� poet de mina a cincea�
PETRUS (ridicindu-se iritat si stringindu-si carnetele si aparatele): Ei, da de ce tocmai de a cincea?!� Prea exagerezi si tu. De ce nu de a treia sau a doua!
ALEXANDRU (profund dezgustat): Tot aia e! Ori a 5-a ori a 2-a!� Chestii cu zine si pitici� Daca nu e revelatie, nu e nimic� si atunci, mai bine taci!
O VOCE (rea, ascutita): Atunci taci!
ALTA: Ca ne-ai surzit!
ALTA: Ca nu-ti mai tace gura!
ALEXANDRU (surprins, zimbind confuz): Uite, domnule, uite, domnule!
O VOCE FEMENINA: Daca vorbesti prea mult, Sandel!�
ALTA: Daca nu vrei sa asculti ce se intimpla in jurul tau�
ALEXANDRU (catre sine, iritat): Nu se intimpla nimic. Asta e nenorocirea: ca nu se intimpla nimic.
VOCI: Ba da! Ba da! Asculta!
ALEXANDRU (Ramine incremenit in mijlocul scenei. Din bolta incep sa se auda, foarte incet, melodii dulci, stranii, de harfe si coarde. Apoi, dintr-un colt intunecat, se ivesc mai multe forme nedistincte, in lungi giulgii albe, indreptindu-se tacute catre coridorul care se intinde spre stinga scenei.)
UN PITIC (rasarind brusc linga Alexandru ii face semn): Sunt mortii� Sunt fetele moarte�
ALEXANDRU (zimbeste amar si face un gest ca si cum ar vrea sa alunge imaginile, sa opreasca sunetele): Cred ca si asta s-a mai spus!� S-a spus de foarte multe ori� si infinit mai bine� (Vorbind, muzica a incetat, formele si piticul au disparut.) Cind vor incepe sa se miste pietrele si sa se insufleteasca boltile� numai ele� ele singure� fara nici un profil omenesc� fara nici un adaos� atunci, poate ca atunci am sa incep sa vad� si sa cred�
INTUNERIC
TABLOUL III
Un coridor in pestera. Cupola mai joasa parca incepe sa apese. Catre dreapta, firul luminos se pierde departe in intuneric. Primul ghem e aproape pe sfirsite. Al doilea, inca neinceput. Lanterna electrica raspindeste aceeasi lumina verzuie, difuza. Cei doi se odihnesc. Petrus, ginditor si calm. Alexandru, nervos, plictisit.
ALEXANDRU (stingind o tigara pe jumatate fumata): N-are absolut nici un gust!� Senza nessuno gusto! Cum spunea amicul meu Port-Said. Ala era un intelept�
PETRUS: A propos, ce s-o mai fi intimplat si cu ala?
ALEXANDRU: Cred ca s-a sinucis� Asta era obsesia lui de mult. Dar n-avea curaj. Avea doar curajul sa marturiseasca, si lui si celorlalti, ca n-are curaj� (Inghitind amar.) Senza nessuno gusto! Senza nessuno gusto�
PETRUS: Umiditatea, ce vrei� Nimic mai fragil decit tutunul�
ALEXANDRU (izbucnind intr-un ris scurt, nervos): Bravo, domnule, profesor!
PETRUS (zimbind): De ce rizi?
ALEXANDRU: De filosofia ta cu fragilitatea tutunului�
PETRUS: Pai sa stii ca asa e� Nu e filosofie� dar tutunul e un lucru delicat� Fragil e poate un termen cam prea tare� Dar e delicat�
ALEXANDRU (dind din umeri, obosit si in acelasi timp doritor sa schimbe vorba): Ai dreptate� poate ca ai dreptate� Dar parca spuneai adeneaori ceva cu speologia, care mi s-a parut interesant, si ramasesem in urma�
PETRUS: Ei, mi-a venit si mie asa, sa filozofez pe intuneric� Dar mai bine sa ne odihnim� Cred ca vorba prea multa nu se face bine� Suntem acum intr-un coridor cam nesigur� nu prea e aerisit�
ALEXANDRU: Cum vrei� desi erau lucruri interesante� Nu prea am inteles eu bine� mai mult am ghicit, dar erau lucruri interesante� Vasazica, noi, aici, suntem contemporani cu fauna de fosile vii� In apele astea ale pesterilor, s-au pastrat forme de viata care traiau in epoca tertiara sau chiar secundara�
PETRUS: Da, povestea troglobilor. A demonstrat-o definitiv d-rul Racovita� Studii arhaice, tertiare, majoritatea sunt tertiare, dar sunt si din secundare� Si grupele astea zoomorfice, primitive nu sunt fosilizabile� De aceea e de maxima importanta fauna pesterilor, stiinta asta a speologiei e foarte importanta� Ne pune la indemina, direct, forme de viata arhaice pe care, altminterea, nici nu le-am fi putut reconstitui, pentru ca sunt fosilizabile�
ALEXANDRU (cutremurindu-se): E teribil, domnule profesor� Sa fii vecin cu fosilele astea vii� sa traiesti in mediul lor� sa ai exact experienta lor�
PETRUS: Ei, cum poti spune tu atitea prostii deodata? Cum o sa ai experienta lor. Experienta troglobilor astora. (Arata catre sacul cu aparate.) Tu, inainte de toate esti om. In orice mediu cosmic te-ai afla, esti om�
ALEXANDRU: Totusi, e teribil� sa stii ca-i ai vecini�
PETRUS: Pai si afara ai o suma de vecini destul de umilitori� Numai ca nu-i privesti niciodata� Treci pe linga ei, ii calci sub picior� Dar iti sunt vecini� Sunt contemporanii tai� si sunt unii de-a dreptul tulburatori� In Brazilia, bunaoara�
ALEXANDRU: Lasa Brazilia, eu vorbesc de pestera asta� Aici, troglobii d-tale au confiscat viata intreaga. Numai ei sunt vii. Noi suntem niste musafiri� E groaznic cind te gindesti ca toata viata s-a redus aici la troglobi� Au si un nume teribil�
PETRUS (zimbind): Pai nu si l-au dat ei!
ALEXANDRU: Atit ar mai fi trebuit!� I-auzi, troglobi� fosile vii� din tertiar, din secundar� Asa a inceput viata pe pamint!� E ingrozitor�
PETRUS: Ehei! Bine ar fi fost sa fi inceput asa� Tot se economiseau citeva zeci de milioane de ani, daca nu si mai mult� Si se ajungea mai de vreme la om�
ALEXANDRU: La noi� La oameni� La tine, la Adriana, la mine� la Onut!� Nu-mi vine sa cred ca suntem atit de batrini� De altfel, dupa cite am auzit si eu chestiile astea cu evolutia speciilor nu mai sunt atit de sigure cum erau pina mai acum vreo 30-40 de ani. Dar oricum ar fi, e teribil� Sa stii ca viata s-a multumit cu asta. (Arata in jurul lui.) Sa stii ca d-aia a tresarit cea dintii celula vie pe pamint, ca sa se paraseasca aici in mizeria asta� In intunericul asta� Si probabil ca troglobilor le convine� caci se inmultesc, rezista de milioane de ani aici� nu vor sa plece�
PETRUS: De ce sa plece? Intr-un anumit sens, ei au pierdut batalia mare a vietii. Nu mai pot evolua. Si atunci rezista pe pozitiile cistigate� Vor sa supravietuiasca� si uite ca reusesc�
ALEXANDRU: Da, sunt un fel de vampiri�
PETRUS: Nu, saracii, ca nu omoara pe nimeni� Supravietuiesc, atit�
ALEXANDRU: Pai tocmai d-aia le-am spus vampiri. Ar fi trebuit sa fie morti de mult, si se incapatineaza sa ramina in viata�
PETRUS (filosofic): Bravo lor! Acolo unde e viata, este si d-l profesor Petrus.
ALEXANDRU: Ei, nu! Daca asta e viata, nu-mi trebuie. Prefer sa fiu piatra, pamint, orice altceva, dar nu troglob�
PETRUS (filosofic): Ai fost � si o sa mai fii, de toate� si piatra, si pamint, si troglob� Este acelasi circuit cosmic� Unul singur�
ALEXANDRU (se cutremura): Credeam ca am sa cobor in infern� ca am sa intilnesc monstri, suflete damnate, demoni si umbre� si cind colo, parca m-as afla in fundul oceanului� unde constiinta adoarme si viata se reduce la vampiri de gelatina�
PETRUS: Pai, toate astea din vina ta. In loc sa te fi apucat cu mine la discutii stiintifice, ar fi trebuit sa-ti lasi libera imaginatia� sa privesti coridoarele astea� sa ti le amintesti pe cele prin care am trecut� si sa crezi� sa iei note� Dar nu te-am vazut o singura data scotind carnetul� Si te laudai ca ai sa vii cu el pe de-a intregul scris�
ALEXANDRU (enervat) Ce sens mai poate avea sa iei note cind ai ajuns contemporan cu troglobii?
PETRUS: Pai tocmai d-aia. Ca traiesti ceea ce n-a trait nici un alt artist, ca intri cel dintii intr-o asemenea pestera, unde viata se ingusteaza si se reduce la troglobi� Te plingeai mai acum citeva ceasuri ca nu-ti plac povestile cu zine si pitici� Uite, ai acum ceva nou� Lasa-ti imaginatia sa creeze� Viseaza, priveste-ti bine visele, ca sa ni le povestesti pe urma si noua, celor care nu visam� Sau nu visam frumos�
ALEXANDRU (amar): Prefer zinele si piticii. Aia, cel putin, n-au pretentia ca exista in carne si oase�
PETRUS (intristat): Vezi, Sandel, avea dreptate Adriana. Avea dreptate cind te batea la cap sa te lasi de speculatiile astea sterile pentru unul ca tine, care nu vrei sa fii decit artist si nimic altceva. Ba inca ma bodoganea si pe mine, sa te las in pace, sa nu-ti impuiez capul cu savantlic si filosofie� Intotdeauna m-am intrebat de ce m-o fi considerat ea pe mine filosof�
ALEXANDRU: Pentru ca esti. Redus la morala si la un fel de vaga filosofie stiintifica, dar esti.
PETRUS: Eu, filosof? Te inseli. Ma multumesc sa gindesc, pe ce cred ca stiu; atit. Sunt sigur insa ca e mult mai putin decit ceea ce pretinde ca face un filosof� Dar, desigur, nu asta era vorba. Asta era doar un fel de paranteza� Ceea ce vreau sa-ti spun, si vreau sa ti-o spun foarte serios, inainte ca sa fie prea tirziu�
ALEXANDRU (intrerupindu-l nervos): Ce numesti tu prea tirziu?
PETRUS: Inainte de a istovi cercetarea asta a pesterii� aventura asta cum spui tu� Atita vreau sa-ti spun: nu mai filosofa, nene! Creeaza! Asculta viata din jurul tau�
ALEXANDRU: Teribila viata!�
PETRUS: Asa cum e ea, teribila sau nu, dar e viata. E un fel de viata. Nu-ti spune nimic viata asta, peretii astia de piatra, intunericul asta? Trebuie sa-ti spuna. Daca mie, profesorul Petrus, si-mi spun foarte mult� dar tie, poetul, marele poet�
ALEXANDRU: Te rog, sunt sensibil la glumele proaste�
PETRUS: Pentru ca te incapatinezi sa vezi glume proaste acolo unde este o foarte mare prietenie. Tu nici nu stii ce a insemnat pentru noi, si mai ales pentru Adriana, prietenia ta. Eu � sunt asa cum ma stii ca sunt. Am o admiratie aproape superstitioasa pentru voi, artistii, pentru cei care puteti plasmui lucruri noi, frumuseti noi, pentru voi care puteti crea si adauga ceva lumii, si face viata inca mai frumoasa decit e� Dar in afara de admiratie, n-am nimic. Zece ani m-am trudit cu o vioara, si� in sfirsit� Cind m-am insurat, am lasat-o� ca sa nu ma lase Adriana. (Ride.) N-am talent si pace�
ALEXANDRU (amar): Ce descoperii si eu pentru mine. Avem, ca sa zicem asa, acelasi destin: anartistic.
PETRUS (ferm, dar putin exasperat): Acuma, taci si asculta. Chestiile astea cu lipsa de geniu poetic, le-am auzit din gura ta de cel putin o suta de ori. Si pe urma, iar te-ai intors si ai scris, si ai scris lucruri nemaipomenit de frumoase. Pentru care eu iti sunt recunoscator, Sandel. Eu, profesorul Petrus, nu prietenul tau� Pentru ca, prin tine, am vazut ceva frumos� ceva ingeresc� ceva din alta lume� pe care numai tu mi l-ai aratat, tu, si nu un alt artist� Nu stiu daca esti mai mare ca altii, dar m-ai facut sa vad mai mult decit ceilalti� Si ai vazut cit de mult s-a desavirsit Adriana�
ALEXANDRU: Inexact. Adria m-a desavirsit pe mine. Pentru ca ea are geniu si creeaza ca un geniu. Eu as fi putut sa fiu, dar nu sunt�
PETRUS: Tu esti grozav. Cind te apuca pe tine spiritul critic, peste putinta sa ne mai intelegem. Si, de fapt, nici macar nu e spirit critic. Este negatie, este demonia negatiei� Pestera asta ne urmareste pe toti trei, de nu stiu citi ani� Tu zici ca o visezi si noaptea�
ALEXANDRU (cutremurindu-se): Nu p-asta de aici� Prima� Cealalta cu bolta�Pestera Adria�
PETRUS: Bine, dar e legata de aceleasi ginduri, descoperirea unei pesteri noi� Tu ai visat-o de ani de zile. Adriana, era si ea, in felul ei, preocupata� Iar eu, din 33 ma tot zbat� Si iata acum, cind ne-am vazut, ca sa zic asa, visul cu ochii�
ALEXANDRU (amar): Zi, zi, ca zici bine�
PETRUS: Tu in loc sa iei note, sa-ti lasi imaginatia libera, sa insufletesti piatra asta si sa transformi in muzica, in poezie, in tot ce vrei tu� te apuci si filosofezi despre troglobi� Ce te intereseaza pe tine troglobii! Eu am spus asa, mai mult pentru mine, citeva vorbe, crezind ca te vor face sa visezi� nu sa reactionezi� sa negi�
ALEXANDRU (in gluma): Dar atunci ce te intereseaza pe tine visurile mele? Ce te intereseaza ce fac sau ce nu fac eu, cu imaginatia si gindurile mele? Imi interzici troglobii... Iti interzic visurile. Domenii rezervate...
PETRUS: Nu e acelasi lucru� Eu vreau sa-mi arati in opera ta de mai tirziu pestera asta asa cum o vezi tu. Ca eu ti-am spus cum o vad: o vad asa cum e; pentru mine, foarte interesanta din punct de vedere stiintific, dar atit. Vreau s-o vad creata de tine� Ca d-aia esti artist, sa ne arati lumea mai frumoasa decit este� Ce o sa-mi arati tu la intoarcere?!
ALEXANDRU: Ti-am spus ca in ziua cind ma voi convinge definitiv ca n-am vocatie poetica, ma voi retrage la tara si ma voi face fermier. Asadar, la intoarcere, te voi pofti sa ma vizitezi la ferma�
PETRUS (plictisit, da din umeri, hotarit sa nu-i mai raspunda): Bine� Vom vedea�
ALEXANDRU (cu aceeasi amara autoironie): Si te asigur ca n-am sa seman cu nici unul din fermierii romanelor englezesti. Nu voi fi un personaj de roman. Voi face agricultura fara mare tinuta, fara vocatie, fara gust� Fara absolut nici un gust� Senza nessuno gusto!� Senza nessuno gusto!� Asa cum merita sa fie facute toate lucrurile pe acest pamint� de oameni mici, de oameni marunti, de cei blestemati de Dumnezeu...
INTUNERIC
TABLOUL IV
Un coridor in pestera, cu plafonul foarte jos, ca o galerie de mina. Cei doi se afla catre mijlocul scenei. Figuri palide, obosite, cu barba crescuta. Si-au pierdut infatisarea sportiva din primul tablou. Un singur ghem, aproape jumatate depanat, isi intinde firul fosforescent catre dreapta scenei. Felinarul electric la picioarele lui Alexandru, lumineaza numai citeva vagauni in peretele stincei. Formele sunt dure, monotone, fara nici o maretie. Pietre de o vaga si trista culoare se zaresc la citiva pasi de cei doi. Intregul decor trebuie sa lase impresia de dezolare si sicitate.
PETRUS: Daca vrei, te poti intoarce! Uite, firul se vede foarte bine. Nu risti sa te pierzi. Impartim proviziile�
ALEXANDRU: Adica pilulele tale!
PETRUS: Sunt foarte bune, ai sa vezi mai tirziu� Nicaieri drumul nu e prea greu. In cinci ceasuri ajungi la primul depozit. Semnul se vede de la o posta, ca e pus pe creasta� De acolo, pina la bolta, mergi prin coridor� Nu ai nici o grija. Cu sacul gol poti chiar alerga�
ALEXANDRU: Nu ma intorc fara tine.
PETRUS (zimbind): Atunci, mergem inainte.
ALEXANDRU: Dar de ce? de ce? Nu vezi ca e ridicol! Ca e absurd! Ai explorat tot� N-ai gasit nimic interesant�
PETRUS: Tu crezi ca nu e nimic interesant. Inutil! Sa-ti spun ca voi revolutiona speologia�
ALEXANDRU: Dar pe cine poate interesa speologia?! Pe cine pot interesa prostiile astea fara nici un sens, cu troglobi si fara troglobi. Ne riscam viata aici�
PETRUS: Ti-am spus de mai multe ori ca nu e nici un risc. Absolut nici unul� (coborind glasul) in afara de un cutremur�
ALEXANDRU: Ne stricam ochii, ne tocim nervii� Petru ce? Pentru ce?
PETRUS (zimbind): Asa, de-ai dracului.
ALEXANDRU: E idiot. Recunoaste si tu ca n-are nici un sens. Recunoaste macar asta: ca ne-am antrenat intr-o nebunie fara nici un sens�
PETRUS: Recunosc ca e o nebunie; dar e o nebunie cu sens. Si daca m-ai asculta pe mine si ai mai lua inca doua pilule d-alea, ca ai inima buna si nu ti se poate intimpla nimic, ai intelege si tu ca e chiar o nebunie extrem de interesanta.
ALEXANDRU: Pentru ca ne va face celebri? Pentru ca vom fi fotografiati si vor vorbi ziarele de noi, si tu vei tine comunicari savante, iar eu voi da interviuri la gazete? Pentru asta? Pentru glorie si vanitate! Nici aici, sub pamint, n-ai scapat de orgoliu. Nici macar aici nu ti-ai dat seama ca traiesti o iluzie, ca te hranesti cu naluci. Ah! mi-e scirba de oameni. Niste viermi imbatati de vanitate.
PETRUS (zimbind): Inghite o pastila, si ai sa vezi ca viermele se simte bine.
ALEXANDRU (exasperat): Evident! Opium! Nici n-ai macar curajul sa te lipsesti de el si sa privesti viata in fata. Ti-e frica indata ce-ti scade vitalitatea, ti-e frica, te apuca groaza, si iei heroina. De ce n-ai curajul sa privesti direct in gol?
PETRUS (ferm): Pentru ca nu exista nici un gol. Nu exista decit in imaginatia ta, in nervii tai extenuati. Daca ai avea alta fibra nervoasa, ai vedea ca nu exista nici un gol�
ALEXANDRU (privindu-l dispretuitor): Astept sa-mi repeti asta cind si-or inceta pilulele efectul.
PETRUS (calm): Nu-i nimic, iau altele�
ALEXANDRU (se sileste sa rida): Si apoi altele, si altele� Si asa pina la sfirsitul vietii� Si asta numesti tu existenta in sens� iar eu, si altii ca mine, care refuza pilulele, suntem niste nauci!
PETRUS (dind din umeri): N-am spus asta! Am spus, si am sa ti-o spun mereu ca pentru mine nebunia asta in care ne-am angajat noi merita sa fie dusa pina la capat, si ca ma simt mindru de ea! Da, da, ma simt foarte mindru�
ALEXANDRU: Cite pilule ai luat?
PETRUS: N-are importanta numarul. De aia au fost facute, ca sa le luam. Sunt opera noastra, sunt instrumentele noastre de aparare si de actiune.
ALEXANDRU: Care ale noastre? Oamenii de stiinta?
PETRUS: In primul rind ei, dar si ceilalti oameni in general; la ei ma gindesc. Astea sunt opera lor, a tuturor oamenilor. Si sunt foarte mindru de o asemenea opera. De aceea merg inainte. Pentru ca ma simt solidar cu toti oamenii care au trait pina acum si care vor mai trai dupa noi, pina la stingerea vietii pe pamint. Uite asa!
ALEXANDRU: Ce legatura vezi tu intre destinul omenirii si aventura asta idioata in care ne-am antrenat? In afara, poate, de absurditatea lor, se intelege. Ca tot atit lipsit de sens este destinul omenirii, pe cit este aventura asta a noastra�
PETRUS: Ei, si daca ar fi asa? Sa admit ca ai dreptate. Ei si? Tot merita s-o ducem pina la capat.
ALEXANDRU: Tu contrazici intr-un hal care ma exaspereaza. Unde vezi tu meritul? In ce consta meritul aventurii idioate?
PETRUS: Uite asa, in simplul fapt ca o facem noi, doi oameni. Ca o face omul! Ca ne razbunam!
ALEXANDRU: Ce razbunam?
PETRUS: Razbunam tot ce am suferit noi sute de mii de ani, de cind ne-am desprins din piatra. Toate umilintele pe care a trebuit sa le induram, cind traiam in pesteri si eram goi, si slabi, si prosti, si tremuram de toate umbrele, si ne era frica de fulgere si de noapte si de fantome. Ei, acum, nu mai suntem asa. Acum suntem tari. Omul a ajuns stapin, si platim cu virf si indesat.
ALEXANDRU: Dar cui platesti, domnule profesor? Cui platesti?
PETRUS: Lumii din jurul nostru, care ne-a fost ostila, si ne-a umilit. Naturei, daca vrei. Uite, pesterii astia, platim. Pietrei asteia care se credea inviolabila, stincilor astea, in care noi patrundem acum, pentru intiia data, si descifram secretele� Cum o sa ne intoarcem inapoi? Sa-i dovedim inca o data ca suntem neputiinciosi, asa cum erau cuaternarii, care veneau aici sa se inchine la cine stie ce duhuri nascocite de propria lor spaima? As muri de rusine! Nu intelegi ca e si altceva in joc in afara de comoditatea noastra, de nervi sau de puterile noastre?
ALEXANDRU: Inteleg numai un singur lucru: ca trisezi, si tu ca intreaga omenire, trisezi. Daca ai fi intrat aici gol, cel mult cu un silex in mina, asa cum intrau poate oamenii din epoca pietrei, inteleg ca ar fi fost un act eroic si te-as fi admirat! Dar vad ca nu esti gol deloc. Esti chiar foarte bine imbracat, aparat de frig si de umezeala, imbracat, cu lampa si aparate, si, ceea ce e mai grav, nici macar nu esti tu insuti, omul natural, cel care esti de obicei. Esti drogat. Ai inghitit nu stiu cite pastile de heroina, ca sa-ti alungi somnul, si oboseala, si groaza�
PETRUS: Dar tu cum credeai? Ca am sa intru aici ca stramosii mei din epoca de piatra? Ca sa ma domine iarasi Natura? Ca sa fiu urmarit iar de fantome? Nu, dragul meu. Ma apar. Instrumentele de aparare, eu le-am dobindit, eu le-am inventat nu mi le-a dat Natura degeaba� Sunt ale mele. Heroina sau pervitina, vitaminele, fosforul, toate astea sunt ciocanele mele de piatra. De aia si spun ca ma razbun, patrunzind tot mai adinc in inima muntelui, pentru ca acum ma simt tare. Nu mai mi-e frica. Stiu cum sa-mi controlez nervii. N-au de unde sa mai naluceasca fantomele�
ALEXANDRU: E absurd tot ce spui!� E absurd! Dar poate tocmai d-aia n-are nici un sens sa ma intorc inapoi. (Se aseaza pe o piatra.) Nici o fapta, nici un gest, n-are nici un sens. Asta e adevarul! Asta e singurul adevar!
PETRUS (asezindu-se si el): De ce nu vrei mai bine sa te odihnesti? Timpul trece, si curind o pornim din nou�
ALEXANDRU: Timpul trece, e bine spus! E chiar foarte bine spus. Poate este lucrul cel mai adevarat pe care l-ai rostit tu vreodata. Timpul trece! Este cea mai mare porcarie posibila, dar asa e! Toate trec, cu timpul odata!�
PETRUS: Adinc gresesti!
ALEXANDRU: Foarte adinc, crede-ma! In fond, parca nici n-as mai regreta aventura aceasta absurda, coborirea asta ridicol de inutila in infern� Nu merita sa regreti nimic. Nu merita nici sa regreti, nici sa nu regreti. Nimic nu merita, nimic!� Ah! nici macar nu se poate spune, nu se poate vorbi. E atit de absurd, incit limbajul nu poate sa-l surprinda. Limbajul e facut, din nefericire pentru minciuni conventionale, pentru fleacuri indinspensabile vietii. Absurdul si nimicul nu-l poti exprima. Iti vine sa urli�
PETRUS: Draga Sandel, asculta-ma pe mine, mai ia o pastila.
ALEXANDRU: La dracu cu pastilele tale! M-au naucit! N-am nevoie de falsa vitalitate. Prefer sa privesc realitatea in fata. Si realitatea este ca nimic nu e real. Totul e absurd si inutil.
PETRUS: Realitatea este ca intunericul deprima. Ca frigul si umezeala deprima. Ca mediul asta subteran nu e facut pentru organismul omenesc. Si ca, deci, ai nevoie de o pilula de alea, ca sa compensezi ceea ce iti lipseste aici�
ALEXANDRU: E ridicol!� Si nici macar nu am sa te conving cit e de ridicol� Credeam ca ai sa simti si tu, ca ai sa intelegi� Cit de inutile sunt toate lucrurile� Cit de absurde si ireale!� Uite, gindul asta a inceput sa ma obsedeze� Poate din cauza intunericului, cum spui tu, sau a umezelii si frigului. Dar, ce are a face?! Adevarul ca lumea intreaga o judecam mai bine de aici, decit de dincolo, unde fiecare ne pacalim cum putem si cu ce putem� Ca asta trebuie sa recunosti si tu, totul este o continua pacaleala, o neistovita farsa, asta e!� Tot mi-a facut bine la ceva pestera asta absurda. M-a trezit din vis. Asta e: m-a trezit din iluzie. Uite, de-abia aici am simtit cu adevarat ca pina acum mi-am pierdut timpul in zadar� Imi vine sa urlu cind ma gindesc� Dar ce mai pot face? L-am pierdut. S-a dus�
PETRUS: Ti se pare, e numai o parere a ta. Ce puteai face altceva decit ce am facut pina acum, si tu, si noi, si toti oamenii?!
ALEXANDRU: Nu stiu ce as fi putut face, ce ar trebuit sa fac, dar stiu ca am pierdut ceva� Am pierdut ceva, iremediabil� In sfirsit, e absurd ce spun� In fond, oricum s-ar fi intimplat lucrurile, orice as fi facut si orice viata as fi trait, probabil ca rezultatul ar fi fost acelasi� Scrum� Nimic n-are nici un sens� Nimic n-are nici un gust�
PETRUS: Poate ar fi mai bine daca m-as abtine de la orice comentarii, dar eu cred�
ALEXANDRU: Nu, nu, asculta-ma, Petrus, vorbim serios� (Cu fervoare:) Nu mai cauta sa te pacalesti cu vorbe� Suntem numai noi aici� Singuri, cum n-o sa mai fim vreodata� Nu te mai ascunde� Recunoaste si tu, nu se poate sa nu simti si tu lucrul asta, recunoaste ca totul este o sinistra farsa, o imensa iluzie�
PETRUS: Ce numesti tu totul?
ALEXANDRU: Tot ce vrei tu. Tot ce crezi ca merita� Ma rog tot� Viata, Dumnezeu, iubire, stiinta, morala, umanitate� Tot, tot� absolut tot�
PETRUS: Cam prea multe lucruri deodata� N-am sa-ti pot raspunde. Sunt unele care nu ma privesc, despre care nu stiu nimic. Dar sunt si citeva despre care stiu sigur ca sunt reale, ca sunt vii, si merita sa crezi in ele� Uite, vorbeai de viata� Eu cred in ea� E un lucru care exista, la care particip cu toata fiinta mea, si cred� Nu ma pot indoi de viata�
ALEXANDRU: Crezi ca mai exista ceva dincolo de viata? Crezi ca ne mai asteapta ceva dupa moarte?
PETRUS: Ca sa-ti spun cinstit, asta nu cred. Poate ca ma insel, dar nu cred�
ALEXANDRU: Nici eu nu cred. Mai bine zis, nu mai cred de citeva ceasuri, de citeva minute, nu mai pot preciza, dar nu mai cred� Cred, acum, ca totul se sfirseste aici. (Arata.) Si daca asta e adevarat, apoi totul, dar absolut totul este o sinistra porcarie. De ce ne-am mai nascut, atunci? De ce-am mai venit pe lume? Ca sa traim ca fluturii o noapte? Si ce sens mai poate avea viata daca totul se reduce la ea? Atunci, e o chestie de glande, cum spui tu, o chestie de pilule, de mai stiu eu ce. Atunci, e mai bine sa ne imbatam cu toti cu opium si sa nu ne mai trezim niciodata. Nimic nu mai are nici un sens, daca viata se sfirseste cu noi�
PETRUS: Dar vezi ca ea nu se sfirseste cu noi. Dupa noi vin altii, si altii, la nesfirsit, pina la stingerea vietii organice pe pamint�
ALEXANDRU: Dar sa-i ia dracul pe ai care vin dupa mine. Ce ma intereseaza urmasii mei! Ce fac cu mine, asta te intreb, ce faci cu mine? Ce faci cu mine?
PETRUS: E o intrebare gresit formulata, de aceea n-ai sa gasesti niciodata raspuns la ea. Nu intereseaza pe nimeni cazul meu, sau oricare alt caz particular. Viata nu poate tine seama de noi. Ea nu e interesata decit de specii, nu de indivizi. Atita timp cit specia dureaza, cit va exista pe pamint o specie umana�
ALEXANDRU: Atunci, totul e o porcarie! Si totul e permis! Cind ma voi intoarce, am sa-mi fac de cap�
PETRUS (zimbind): Asta o cam faceai tu si pina acum�
ALEXANDRU: Nu, nu� N-are sa mai fie ca inainte. S-o stii de la mine, Petrus, am sa-mi fac de cap cum nici un om nu si-a facut pina acum de cap� N-o sa am nici o sovaire, nici un scrupul, nici o mustrare de cuget� As fi las, altminteri, as fi slab� Daca asta e adevarul, atunci�
PETRUS: Care asta?
ALEXANDRU: Asta pe care il descopar acum. Pe care mi-l reveleaza pestera. Cu intunericul, frigul si troglobii ei. Si pe care mi-l confirmi si tu. Neantul. Viata care incepe si sfirseste aici cu noi� Scrumul�
PETRUS: Dar asta este exact contrariul de ceea ce cred si afirm eu. Ti-am spus ca eu cred in viata, cred in om� Tu negi si una, si alta�
ALEXANDRU (exasperat, ridicind din umeri): Neg neantul si nimicul!� Asta se mai cheama negatie. Desigur ca neg ceea ce exista numai ca sa piara� Ce merita altceva desartaciunea si coruptia! Daca nimic nu dureaza, daca totul se sfirseste aici (arata pestera), spune si tu nu e mai bine sa negi, sa calci in picioare, sa pingaresti?
PETRUS: E inutil sa continuam. Inca una din numeroasele tale crize nihiliste� Ei, nu-i nimic, are sa treaca si asta� Hai, la drum�
ALEXANDRU (deprimat): Nu trece� simt ca asta e cea din urma, si cea adevarata. Asta nu trece� In sfirsit, am avut si eu o revelatie� Sinistra, daca vrei, dar totusi o revelatie� O revelatie speologica� Acum sunt din nou liber� Liber ca pasarile cerului� Liber sa-mi fac de cap� (Aspru:) Si am sa-mi fac de cap, de are sa se cutremure lumea�
PETRUS (pregatindu-se de plecare): Depinde. Poti s-o patesti�
ALEXANDRU (silindu-se sa para cinic): Numai prostii patesc ceva. Numai cei slabi de inger. Numai cei carora le tremura mina cind ucid si se ingalbenesc cind fura� Dar nu un filosof. Nu unul care a inteles, pina la capat, filosofia glandelor cu secretie interna, a troglobilor si a vitaminelor� Care ne aduc si ne scot din viata ca pe niste fluturi� Din neant� si apoi in neant�
PETRUS (grabit): Sacul in spate, baiatule�
ALEXANDRU (fals sardonic): Sacul in spate, ca timpul trece, domnule profesor� si trece si efectul heroinei� Si ne trezim din vis� Se trezesc troglobii din vis si casca de plictiseala�
PETRUS (zimbind): Oare ce-i asta? Monologul mefistofelic din scena IV, actul I? Celebrul monolog cu aplauze la scena deschisa? De ce nu adaogi si chestia cu viermele cuceritor? Face frumos� Si chiar profund�
ALEXANDRU (acelasi ton): E chiar foarte profund� Dar eu prefer troglobul� Asta nu se nutreste cu morti� Asta traieste numai cu apa si cu intuneric� Este un nobil ascet!�
PETRUS (plecind): Vezi ca, daca lungesti prea mult monologul, nu te mai aplauda nimeni�
ALEXANDRU (cu acelasi glas, plecind): Nu-i nimic. Cei care au sa inteleaga, au sa ma aplaude�
CORTINA
ACTUL II
TABLOUL I
Un coridor. Vagi fosforescente. Se vede firul. Dinspre stinga, inainteaza cu greutate, se apropie Petrus, purtindu-l in brate pe Alexandru. Felinarul electric e tinut de Alexandru. Un singur sac, aproape gol, atirna de umarul lui Petrus. Se aud gemete�
ALEXANDRU: Nu mai pot, Petrus� Petrus, aseaza-ma jos, ca nu mai pot� O clipa, macar o clipa aseaza-ma jos�
PETRUS (dupa o pauza): Inca putin Sandel� Inca putin� Mai rabda�
ALEXANDRU: Nu mai pot� Simt ca lesin de durere� Nu mai pot�
PETRUS (aceeasi pauza): Inca putin� Haide� Mai fa un efort� Macar inca o suta de metri�
ALEXANDRU: Nu! Nu mai pot!� N-am sa mai pot!� Aseaza-ma o clipa jos!� Cred ca e luxat si soldul�
PETRUS: Nu e� Ti se pare. N-ai nimic la sold� Ti-am spus ca n-ai nimic� Numai la genunchi.
ALEXANDRU (geme stins): A �
PETRUS (se opreste, cauta cu ochii in jur si se apropie de o piatra joasa, pe care cu infinita grija il aseaza pe Alexandru): Incet� Nu te misca prea tare� Asa!�
ALEXANDRU (gemind): Ce ghinion!� Asta ne mai trebuia acum� Asta imi mai trebuia�
PETRUS (cautind in sac): Stai� ca are sa-ti treaca�
ALEXANDRU (rasuflind mai usurat): Da-mi putina apa, te rog, Petrus� Grozav mi-e de sete�
PETRUS (ii intinde pastila): Mai ia una� Stai sa-ti dau si apa, (Toarna zgircenic apa dintr-o plosca.) Ai sa vezi ca te lasa durerea imediat� Astea sunt grozave�
ALEXANDRU: Teribil ghinion� Si parca aveam o presimtire�
PETRUS (mohorit): Si eu sunt de vina� Daca te-as fi ascultat� in sfirsit, acum s-a intimplat� s-a intimplat� Acum curaj! Stringe din dinti si rabda� Asta e destinul nostru, sa rabdam� Nu-i nimic� Iesim noi si din asta�
ALEXANDRU (zimbind): Saracul de tine!� Iti cazui si eu in spate! Noroc ca esti rezistent� esti teribil de rezistent, Petrus, ca un urs�
PETRUS: Chiar asa nu� Dar din fericire mai e si altceva pe lume in afara de forta�
ALEXANDRU: Da. Asta e adevarat. Mai e si altceva� (Ofteaza adinc.) Mai sunt foarte multe lucruri pe lume�
PETRUS (incercind sa para jovial): In orice caz, aventura e acum completa. Nu trebuie sa mai adaugam nimic din imaginatia ta. Povestesti ce-ai vazut, ce-ai patit, prin cite ai trecut si ajungi cel mai celebru si mai adult autor� Nu-i vorba, si acum esti tu celebru si adult, dar atunci� o sa fie ceva� Nici n-o sa te mai uiti la noi, muritorii de rind� Adriana si cu mine o sa-ti cerem audiente ca sa te mai putem vedea� Hm, ce zici?
ALEXANDRU (zimbind, furat de ginduri): Saraca Adriana� Ce-o fi facind ea acum?
PETRUS (tot jovial, desi cu un efort): Ne-asteapta si ne bombane� Desi, pe mine ma bombane cu siguranta mai mult� Tu esti privilegiat, ce sa-i faci!�
ALEXANDRU: Stii� m-am gindit mereu la ea cind am cazut� Avea dreptate� Sa stii, Petrus, ca avea dreptate� Am ajuns sa cred in presimtiri�
PETRUS (rizind): Tot e buna la ceva cazatura� Te-ai mai cumintit�
ALEXANDRU: Nu, nu. Vorbesc serios� Zau ca e ceva adevarat cu presimtirile astea! Tu nu crezi?
PETRUS (neconvins): Ba da. De ce nu? Sunt inca atitea mistere nedescifrate� mai ales privitoare la�
ALEXANDRU: Nu, nu prea ai aerul convins de ce spui, dar sa stii ca exista� Uite, sunt sigur ca Adria are sa inteleaga� Exista un fel de instinct, cum sa spun, un fel curios de divinatie, pe care n-avem cum sa-l explicam, dar care e real, e autentic!� (Geme.) Ah� Credeam ca ma lasase�
PETRUS (mingiietor): Mai rabda putin, ca iar nu mai simti�
ALEXANDRU: Asa am avut si eu impresia, dar vad ca ma junghie din nou� Aici sus, la sold�
PETRUS: Nu-i nimic. Rabda� ca are sa treaca�
ALEXANDRU: Trece� De asta sunt sigur� Dar credeam ca ma lasase� Ce curioase dureri. Citeodata parca nu mai simt nimic� si apoi incepe o criza de-mi vine sa urlu� Nu cumva o fi ceva grav�
PETRUS: Ai cazut prost, pe genunchi� asta e� D-aia te doare�
ALEXANDRU: Intii ma speriasem grozav� Cind m-am pravalit, am avut impresia ca s-a terminat cu mine� Ca n-am sa ma pot misca� Ma mir si acum cum am scapat� Cazusem in gol� Si noroc ca nu mi-am infipt bastonul in coaste�
PETRUS (trosnindu-si degetele): Asta-i domnule. Asta-i. Stiam eu ca uitasem ceva esential, dar nu-mi aduceam aminte ce era� Bastonul, acum stiu.
ALEXANDRU: E adevarat� Si al meu a ramas acolo�
PETRUS (alungind gindul): Nu-i nimic. Se poate merge foarte bine si fara baston� Si eu zic c-ar trebui s-o luam din loc acum� cu cit ajungem mai repede, cu atit mai bine.
ALEXANDRU: Inca o clipa, Petrus. Stai sa-mi revin putin in fire� stii, cind ma ridic, am niste dureri atroce in tot corpul� Dar mai ales in sold si in genunchi�
PETRUS: Bine� mai stam� dar numai o clipa� (Ca sa schimbe vorba.)
ALEXANDRU: E ciudat cum ma obsedeaza o melodie� Nu pot scapa de ea� O aud mereu�
PETRUS: Ce fel de melodie?
ALEXANDRU: Nu stiu cum ii spune. Dar o aud mereu in urechi� E un cintec din asta modern� S-a cintat toata iarna la Bucuresti� E cam asa� (Incearca sa fluiere slab.)
PETRUS: Parca, parca mi-l aduc si eu aminte.
ALEXANDRU: Nu-l pot fluiera eu bine. Dar e foarte frumos. Ii placea si Adriei, si ea e pretentioasa, stii� mai ales in fleacurile astea (zimbeste): Este curios ca de cind il aud in urechi, asa obsedant, parca ma simt mai bine� Desi intr-un anumit sens, ma umple de tristete. Parca toata lumea aia de afara este ireal de frumoasa, de intensa� si asa de departata� Parca au trecut ani de zile de cind ne-am ingropat aici, de vii� Totul mi se pare nefiresc de departe, de pierdut, de ireal�
PETRUS: Tu stii mai bine decit mine cum sa explici astea� In plus, trebuie sa tii seama, nesomnul, efortul, oboseala, durerea, toate astea�
ALEXANDRU: Nu� Nu le pot explica� Si nici tu nu le poti� E mai mult decit asta� E altceva� Si nu-mi dau seama ce� In experienta asta totusi conteaza sa stii�
PETRUS: Ei vezi, ai venit la vorba mea. Orice fapta conteaza. Orice act de curaj, de barbatie, de dirzenie. Schimba viata. Echivaleaza cu o reeducare� Cu o primenire totala a omului�
ALEXANDRU (pasionat): Da, e ceva� Ceva foarte important. Ca o initiere� Ca o revelatie, nu stiu cum sa spun� Descoperi ceva in tine, care ti-ar fi ramas poate ascuns pina la sfirsitul vietii. Descoperi ceva dincolo de fiinta ta, aia de toate zilele, de ceea ce credeam noi, in chip absurd, ca suntem� Ceva fundamental, ceva cum sa spun, ceva care te lumineaza din launtru si schimba totul in jurul tau�
PETRUS (ascultindu-l cu atenta incordare): Da, da�
ALEXANDRU: Si experienta asta stranie, revelatia asta brusca, nu poate veni de oriunde, asa, la intimplare. Nu crezi? Exista ceva real, care corespunde, ceva fundamental real�
PETRUS: Da� Tu le spui foarte frumos� Asa e, cum spui tu� Asta e� Asta numesc eu viata�
ALEXANDRU: Nu, e altceva decit viata� E mai mult decit ea� O precede� Vine din alta parte� De dincolo�
PETRUS (privindu-l fix): E foarte interesant ce spui... dar trebuie sa pornim, Sandel� timpul alearga�
ALEXANDRU: Nu, Petrus, lasa-ma sa-ti spun, ca asta ma usureaza, asta ma ajuta sa suport� Trebuie sa-ti spun. Ma obsedeaza� Numai tie iti pot spune astea.. ai fost cu mine aici� Am fost impreuna� E ceva care ma obsedeaza� Nici nu stiu cum sa incep, de unde sa incep� Nici asta nu se poate formula. Nenorocirea noastra e ca vedem prea mult, simtim prea mult, intelegem prea mult� si nu le putem spune� nu avem cuvinte� nu avem nimic� Desi e un lucru atit de important, care schimba viata, ii da alt sens, o imbogateste� Exista ceva fundamental, o certitudine absoluta, care da sens la toate� Ah, ce pacat ca n-am cum sa spun toate astea� Mi-e rusine de mine cit de naucit ma simt� Parca n-as mai sti unde ma aflu si totusi� am atitea de spus� Niciodata, nimeni, in nici o carte�
PETRUS (zimbind): O sa le scrii tu astea cind om ajunge� De aceea ar trebui sa plecam� Acum, chiar acum�
ALEXANDRU (ca si cum nu l-ar fi auzit): Nu se pot scrie� Astea nu le poate scrie nimeni� Oricit geniu ar avea, oricita imaginatie� E altceva� e cu totul altceva� (Priveste spre stinga unde formele se insufletesc brusc, stralucitoare). Parca as incepe sa aiurez� Si cu toate astea, ma simt bine� Parca ma simt din ce in ce mai bine� Si as vrea sa-ti spun ceva� Numai tie� Ceva extraordinar de important� Ca un fel de revelatie, nu stiu cum sa spun� ceva care vine de dincolo de viata� Si o face valabila� O face vrednica de a fi traita� (extenuat) in fata mea si a ta, si in fata lui Dumnezeu� Si nu stiu cum sa incep�
PETRUS: Nu mai vorbi, Sandel� Nu mai vorbi� E un efort in plus care te oboseste� Si acum trebuie sa plecam�
ALEXANDRU: Inca o clipa, te rog� Mai stai o clipa�
PETRUS: Nu� Nu se mai poate� (Isi pune sacul). Ne-am odihnit destul� Acum trebuie sa plecam� Curaj! (Se apropie de el si se pregateste sa-l ridice). Stiu ca te doare, dar trebuie sa ai curaj, stringe din dinti si rabda� Asa suntem noi ursiti� de la inceputul inceputurilor� sa rabdam� sa rabdam�
ALEXANDRU (gemind): Ah� indata ce ma scol, e groaznic� Si totusi� as rabda si asta� as rabda orisice� daca as putea sa-ti spun� daca as putea sti cum sa-ti spun� lucrurile astea� care se intimpla cu noi, pe care le simt� si le vad� nici nu banuiesti cit de limpede le vad� Dar n-am cum sa ti le spun� Asta-i teribil� ca nici tie, nici Adriei� n-am cum sa vi le spun�
INTUNERIC
CORTINA