in tara
tatalui
un raspuns dat acuzatiilor din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine
"Sper ca �Portretul� e altceva decat un simplu pion intr-o polemica"...
Am fost curiosi sa aflam cum isi caracterizeaza autoarea aceasta carte, asteptata si la noi, dupa aparitia volumului "Ionesco in tara tatalui" de Marta Petreu (Editura Apostrof, Cluj, 2001) si dupa ce discutiile din presa franceza si fragmentele publicate la noi au adus in atentia publicului cartea "Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului" de Alexandra Laignel-Lavastine (pe care, pana acum, nici o editura romaneasca nu a riscat s-o tipareasca!), inflamind spiritele admiratorilor celor trei, si, mai ales, pe aceia ai autorului "Lectiei", sigur, mai mult din auzite si mai putin din cititul volumului aparut anul trecut in Franta, la PUF.
Cu modestia care caracterizeaza personalitatile adevarate, Marie-France Ionesco ne-a marturisit ca nu se considera o scriitoare, ci este (doar!) profesoara, teatrolog si traducatoare. "Sper ca �Portretul� e altceva decat un simplu pion intr-o polemica. O cheie pentru a patrunde in viata lui Eugene Ionesco. Il las pe el sa vorbeasca, apoi comentez si prezint documente. Raspunsurile mele devin in acelasi timp o aparare si prezentare a unui om, si a unei opere si i-am dat cit mai des cuvantul lui Eugene Ionesco insusi... Am privilegiat textul in locul subtextului, al contextului si al metatextului...".
Vorbind despre temele care dau mare coerenta operei tatalui ei, Marie-France Ionesco ne-a subliniat leitmotivul "culpabilitatii, al vinei, exorcizata prin vis. Eugene Ionesco a avut doua visuri cu dusmanii, unul cu Sartre (mort), celalalt cu sotii Ceausescu (vii). In primul, erau amandoi intr-un teatru, unde urma sa aiba loc un spectacol cu nu mai stiu care piesa ionesciana. Tatal meu, coplesit de absenta publicului, i-a atras atentia lui Sartre, ca sala e goala. Acesta ("actiunea" se petrecea dupa moartea lui) i-a spus, plin de bunavointa si incurajandu-l (!), ca sunt citiva spectatori... la balcon.... In al doilea vis, din perioada �momentului� Paul Goma (1977), Eugene Ionesco a visat ca le-a trimis �o chemare� sotilor Ceausescu, in speranta ca, venind la Paris, ii vor lasa liberi pe romani. Si, fatal, intr-o zi, acestia, cu valize cu tot, �i-au... sunat la usa, zicindu-i ... �am venit�. Tata interpreta remarcabil povestind acest suspans si groaza lui gindindu-se ce-i va spune Rodicai (mama mea) ..." O alta tema a operei ionesciene este aceea ca "nimeni nu e canalie pentru eternitate, ca reconcilierea e posibila si vine o data cu vremea" si, in sfarsit, o alta este aceea care il leaga indestructibil pe Ionesco de Cioran si Eliade, "scepticismul fata de sensul istoriei, care nu avea importanta pentru ei trei".
Viata i-a reunit la final ca pe un... �trio de banditi�
Fara a tine in mod special sa dea o replica Martei Petreu si Alexandrei Laignel-Lavastine, Marie-France Ionesco ne-a vorbit despre relatiile tatalui ei cu Romania si despre "incriminata" perioada cit a fost atasat cultural la Vichy. "In relatiile cu Romania, este de perceput un atasament din ce in ce mai profund. Sigur ca in tinerete a existat un aspect critic, specific virstei navalnice, dar si contextului istoric, dar el n-a uitat niciodata ca aici a avut �experienta luminii� si aici erau marii lui amici, intre ei Arsavir Acterian, de care a fost legat pina la moarte si Barbu Brezianu, care, din fericire, se afla printre noi. Evident, cei mai buni prieteni i-au fost Cioran si Eliade. Spre deosebire de ei, insa - si aceasta nu este o scuza - Eugene Ionesco n-a fost atras, nici macar vremelnic, de vreo ideologie. Si n-a avut nimic dintr-un sofist, chiar isi batea joc de logicieni, vezi logicianul din "Rinocerii". Ca atasat cultural la Vichy a facut ceea ce fac, sau ar trebui sa faca, toti atasatii culturali - a promovat, cit a putut, literatura romana, prin traducerile lui si ale altora. Cu regretul ca n-a putut sa-l impuna pe Ion Barbu si nu i s-a publicat la Gallimard, traducerea lui din Urmuz. Prietenia tatalui meu cu Eliade si Cioran a cunoscut o intrerupere intre mijlocul anilor '30 si pina la sfirsitul razboiului, e-adevarat, datorita optiunilor ideologice radical opuse. Apoi, relatiile au fost reluate treptat, tocmai pentru ca tatal meu condamnase niste persoane (atat de dragi, in fond) intr-un anumit moment al existentei lor, cum arat si in carte. Din pacate, viata i-a reunit la final ca pe un... trio de banditi, in volumul �Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului al Alexandrei Laignel-Lavastine, de care adevarul e foarte departe, atunci cand nu e deturnat de-a dreptul... Cine va citi �Portretul scriitorului in secol� va putea compara �probele� in capitolele �Relatiile lui Eugene Ionesco cu Romania�, �Eugene Ionesco la Vichy� si �Eugene Ionesco, Cioran si Mircea Eliade�".
Intr-adevar o carte de citit cu mare interes, pe care publicul romanesc are privilegiul s-o gaseasca in librarii, inainte ca ea sa fie publicata (intr-un viitor apropiat) in Franta, unde, cu siguranta, se va bucura de acelasi viu interes. Un eveniment editorial girat, pe viu, si de personalitatea carismatica a autoarei, Marie-France Ionesco, meritind, din plin reverenta noastra.