���� � Fracturismul are mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic, estetic si, in consecinta, curentul nostru este reflectarea literara a unei realitati noi. In plan politic este reprezentat prin anarhism. Anarhia noastra este revolta unor mai mult sau mai putin falsi marxisti care vad cum niste fascisti nenorociti ca Fukuyama pledeaza pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanitatii. Mai bine sa distrugem noi lumea.
��� � Pentru a va oferi cel mai simplu exemplu al fracturii mesajului in lumea in care traim: in registre diferite, e o fractura intre un film mizerabil de la vreo televiziune si reclamele scirboase care il intrerup. E normal ca aceste fisuri, vizibile cu ochiul liber, sa se reflecte in scris. Creierul nostru functioneaza (daca o face) asemenea lumii in care traim.
Fracturismul desfide soarecii de biblioteca si poetii "premianti", cit si o poezie scrisa pe diplomele de absolvire a facultatii. Fracturismul uraste poetii "facuti", roboteii liricii romane. Poetii contemporani (indiferent de curentele sau miscarile in care se inscriu), prezentati cu larghete in revistutele scoase de admiratorii lor, sint niste mafioti care incearca sa foloseasca putinele lor reusite poetice in scopuri sociale (multi dintre ei au cinci slujbe si nu mai scriu nimic valabil), impusi fiind dupa modelul sicilian al familiei (care-i include acum si pe presedintii asociatiilor de scriitori). Ei s-au strins in jurul unor unor teoreticieni (fosti scriitori), care le-au bagat in cap unor premianti ca pot sa ajunga poeti. Sint jalnici. Acesti scriitori, dupa ce au batut cimpii pustii vreo zece ani, mai nou si-au descoperit adevarata vocatie: negustori de idei depasite, dar fixe, de literatura iesita din uz sau compendii didactice. Poetii tineri calca pe urmele maestrilor (primind burse in strainatate de care numai ei au auzit), insa nu in poezie, care a ramas la fel de "exoftalmica" (adica lectorul ramine cu "ea" in mina, nauc, cu ochii bulbucati, asa cum fac si lamentabilii acoliti ai lui Dan Silviu Boerescu sau ai altor mesteri judeteni).
�� In totul, acesti poeti au tradat poezia pentru un ideal mic-burghez.
����� Fiecare pasare pe limba ei piere.
����� In rest, nu trebuie sa va speriati. Fracturismul nu va omori pe nimeni daca nu e necesar. Ar mai fi de spus doar ca, desi nu are nici un precursor autohton, fracturismul e un curent prefigurat de citiva poeti straini (Yves Martin, Allen Ginsberg, Robert Creely, Velimir Hlebnikov, e. e. cummings, Keneth Koch, John Ashbery...) si pare in voga printre poetii tineri din tot Estul Europei. Un exemplu ar fi "noii barbari", grup de poeti polonezi ai anilor '90.
��� Dintre poetii romani sint fracturisti: Stefan Bastovoi, Mihai Vakulovski, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Sandu Vakulovski, Zvera Ion, Razvan Tupa si - presupunem - noi.
���� Fracturismul este un curent al celor care exista asa cum scriu, eliminind din poezia lor minciuna sociala. Fracturismul nu este o afacere poetica, o frauda mic-burgheza sau o spargere la bancile goale ale poeziei de azi. Nu este asa ceva. Fracturismul este un curent al celor care nu au sperante carieriste, al celor care nu percep arta ca pe o tranzactie sociala, iar viata ca pe o afacere din care sa poti scoate cu orice pret profit. Foarte multi considera ca (sau se comporta ca si cum) literatura s-ar fi terminat la sfirsitul anilor optzeci, iar poezia tinara ar fi o palida copie a poeziei cotidianului, a lunedistilor sau a tot felul de textualisti/iovisti sau a postmodernismului (imbracat in straie romanesti). Nu este adevarat. Fracturismul desfide cotidianul si jocurile textuale ale lui Gheorghe Iova. Fracturismul este suficient de puternic incit sa existe pe propriile lui picioare. Brasovul sau Bucurestiul sint niste orase moarte. Poezia a crapat in ele. Cei care au scris cindva poezie sint cuprinsi astazi de un putred spirit comercial, sint inghititi de mlastina banilor. Prin modul in care traiesc, acesti "fosti" nu mai au nici o legatura cu poezia.
���� Fracturismul, dupa ce a descoperit fisurile realitatii si existentei, vrea sa instituie o legatura extrem de strinsa, o coeziune intre felul cum traiesti si poezia pe care o scrii. Fracturismul a inteles ca aceste doua lucruri nu pot fi despartite. Nu poti fi, in acelasi timp, un profesor universitar-academician, un mic-burghez carierist- comerciant-politician si un poet nonconformist. E o discrepanta aici si o fisura. Fracturismul desfide poezia optzecista a realului, derivata din cultura si impanata cu o multitudine de planuri "stintifice". Ce limbaj pretios folosesc acesti poeti care pretind ca scriu o poezie a concretului! Ei le vorbesc iubitelor "exoftalmice" si "suturate" despre "lobotomii" sau despre cum maninca seminte "decorticate". Sint jalnici si ridicoli. Ei pretind ca scriu o poezie a realului, a omului comun si obisnuit, dar fac acest lucru pornind dinspre cultura (de multe ori una nici macar bine asimilata). Asa ceva insa nu se poate. Asta e o minciuna. Fracturismul reclama o subiectivitate necontrafacuta, noua, care sa poata institui puncte de vedere necunoscute asupra realitatii. Poetii fracturisti pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor. Fracturismul este primul curent care nu mai are nici o legatura cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul. In sfirsit, fracturismul este primul model al unei rupturi radicale fata de postmodernism.