VERONICA si GEORGE VASII

 

 

CERCETARI IN LUMEA NEVAZUTA

III

 

 

Bucuresti, 28 noiembrie 1965

DENSI - IOAN EVANGHELISTUL

- argintiu stralucitor

- Opal

 

Îi spuneam Veronicai de dorinta mea de a sti cum a fost chemarea Domnului, în înaltul cerurilor, pentru misiune pe Pamânt. În timp ce-i vorbean, l-am simtit pe Siu Karta aproape, voind sa ne spuna ceva. Veronica închise ochii.

Veronica: - Da, e Siu Karta...

George: - Ne închinam fetei tale, iubite Siu!

Siu Karta: - Fiti binecuvântati, dragii mei! Cam îndrazneata dorinta voastra, ca m-a uimit si pe mine câte va mai trec prin minte!...

George: - Iubim pe Domnul nostru si nu credem ca e o îndrazneala prea mare.

Siu Karta: - Chemati-l pe Densi. El stie mai bine chiar decat Faur!...

La o jumatate de ora i-am chemat.

Au venit Siu, Calemnis si Densi (Ioan Evanghelistul)

Densi: - În numele Puterii Divine, careia i-ati cerut încuviintarea, pentru a veni la voi, va binecuvântam!...

.............................tacere.....................................................

Preaiubitii mei fii, prieteni si frati!

Despre ceea ce vreti voi sa cunoasteti, daca vorbin pe limbajul vostru, e greu de înteles pentru voi, si nu numai pentru voi doi, ci pentru toti care vor citi cele spuse de mine voua.

Trebuie sa ma marginesc la întelegerea pamântenilor, facând o asemanare care sa fie usor de înteles...

Va prezint omul! Hai sa studiem omul! Luam capul - daca începem studiul omului, capul credem ca este partea cea mai importanta din corpul uman. Si de ce? La cap gasim ochii care vad si transmit cele ce vad comandantului suprem. La cap gasim urechile, care aud, si transmit cele ce aud comandantului lor... Mai gasim organe care simt mirosul, si la fel, transmit comandantului. Cine-i comandantul care primeste aceste stiri? Credem ca e creierul, care, la rândul lui da o sumedenie de ordine si diferite linii, cu diferite nuante.

Mergem mai departe...

Vedem trunchiul omului, de care sunt prinse doua mâini. Acestea nu sunt numai pentru a te ajuta la treburile necesare... ele mai si simt obiectele pe care le ating, si transmit ceea ce simt si întânlesc. Am putea spune ca mâinile îndeplinesc operatiuni inferioare celor enuntate pâna acum, totusi de mâini nu te poti lipsi! Si, daca nu ai o mâna, nu poti face ceea ce poti face cu amândoua...

Sa ne gândim la picioare. Ele nu numai ca ne conduc pe unde vrem noi, dar mai si simt ca e rece sau cald. Da, sunt membre inferioare, dar omul nu se poate lipsi de aceste doua picioare, si daca numai o laba lipseste, nu mai simte integral si nu mai poate lucra asa cum poate atunci când e întreg...

Dar înauntrul trunchiului omenesc, câte sunt care traiesc într-o permanenta activitate, functiune si efort, si fiecare organ lucreaza într-o disciplina extraordinara, si toate sunt supuse marelui comandant - creierul, transmitându-i fiecare ceea ce simte! Si, iata, ne oprim la un organ mic, dar foarte important - INIMA! Daca aceasta nu functioneaza, toate celelalte de care v-am vorbit, sunt paralizate, si nu mai folosesc la nimic.

Tot ce simte omul, tot ce vede, ce pipaie, de toate se foloseste si pe toate le chibzuieste dupa bunul plac.

Dupa aceasta descriere sumara a omului, ne întoarcem la MARELE OM - DUMNEZEU, PERSOANA DIVINA.

În scrierile pamântene, pe care si eu le-am parcurs, ati auzit ca se spune asa:

Dumnezeu Atotputernicul sta pe un Tron mare si puternic, înonjurat de lumina. În preajma lui stau cete de Heruvimi, Serafimi, Scaune, Domnii, Puteri, Slujitori, Arhangheli, Îngeri...

Ei bine, dragii mei, Scaunul cel mare si puternic preânchipuiste Creierul! Lumina ce-l înconjoara este GÂNDIREA DIVINA, si fiecare in parte reprezinta ceea ce are omul - ochi, urechi si toate simturile, dupa grade si necesitati.

INIMA este puterea de întelegere a MARELUI OM, care niciodata nu greseste. Slujitorii si laudatorii sunt toti acei de care se folosese OMUL DIVIN, asa cum se foloseste Omul mic de toti cei de care are nevoie.

Voi vreti sa stiti cum s-a facut sfat, ca asa se spune, ca s-a facut sfat în Cer, ca sa trimita pe însusi Fiul Sau intre oameni. Cum credeti voi ca se spune ca omul este dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, decât în felul cum l-am descris, numai ca omul se mai îmbraca si cu o haina a atmosferei ce-l înconjoara. Câteodata, supus acestei haine, se mai face si rob, uitând de unde a plecat...

De ce a fost numit Iisus Fiul lui Dumnezeu?... Pentru ca Iisus a fost slobozit din locul cel mai apropiat al Omului Divin, al Marelui Stapân, locul pe care îl putea numi Fiu al Parintelui... adica rupt chiar din Persoana Parintelui, sa spunem, un membru, un ochi pe care l-a numit Fiu, si l-a trimis atunci când a simtit ca trebuie sa vina în ajutor celor ce s-au facut robi hainelor pamântene...

Pe cine era sa trimita decât pe cineva în care avea mai multa încredere, decât pe cel ce era mai aproape de Tron, de întelegere, de lumina?...

Si a zis Dumnezeu: "Sa trimitem!"... nu a zis: "sa trimit!" Cu cine s-a sfatuit?... Cu cei care-i aduc stirile, cu cei care Îl însotesc, Îl slujesc si

Întretin tot ce-L înconjoara!...

A trimis înaintea Lui multi altii, înzestrati, dotati, bogati!... Vazând însa ca nu au facut ceea ce credea El ca trebuie facut, a trimis pe cel mai apropiat, smuls din însasi Fiinta Sa, partea cea mai apropiata a Fiintei Sale.

Calatoria facuta pe Pamânt a fost scurta, dar a rascolit întregul glob. A ramas nemuritoare povestea vietii Lui, pentru ca nemuritor este El. A îmbracat haina pâmanteana, supunându-se legilor pâmântene, dar nu s-a facut rob, ci a dominat haina, aratând curaj, demnitate si severitate la timpurile potrivite.

A fost trimis la însasi acei care se bateau în piept ca se închina Adevaratului Dumnezeu, ca sa le dezvaluie ipocrizia si fatarnicia.

Privesc si acum peste calatoriile ce le faceam alaturi de El... Câta bunatate, câta întelegere si cât sprijin ar fi putut da, dar se lasa sa se arate totusi asemanator celorlalti, îmbracat în haina Pamântului.

Întreaga fiinta dumnezeiasca, întregul Om Divin a suferit trimitând particica din Sine, ca sa îmbrace haina omului pamântean.

CÂND A FOST SA FIE TRIMIS CINEVA DIN MARELE OM DIVIN PE PAMÂNT, A PRIVIT DIVINITATEA PESTE TOTI SI A OBSERVAT ÎN "EL" DORINTA ARZATOARE DE A-L SLUJI PE TATAL, DE A MERGE ÎNTRE OAMENI, SA-I SLUJEASCA, SA-I AJUTE, SA-I RIDICE.

A FOST PE PAMÂNT, A SLUJIT, A LUCRAT SI S-A ÎNTORS ÎNAPOI IZGONIT...

Au fost si adepti..., dar putini!... Adeptii, la rândul lor, au cautat sa arate cine a fost Cel ce a fost între ei si au fost si dintre ei izgoniti si omorâti de catre ROBII HAINEI PAMÂNTENE...

Eu atât am avut sa va spun!

George: - Mai pot întreba ceva?

Densi: - Da!

George: - Fiecare membru, fiecare organ al Omului Divin este o persoana, o individualitate unitara, asa cum a fost si Hristos?

Densi: - Da, fiecare organ al Omului Divin este o persoana, o individualitate unica în felul ei, dar în puteri si functiuni diferite. Dar sa fim bine intelesi - când spunem "Ochiul lui Dumnezeu", nu ne referim la o singura persoana, pot fi miliarde cu aceasta functiune de a privi în toate spatiile Universului, în toate lumile. "Urechea lui Dumnezeu" care asculta, deasemenea, sunt milioanele de persoane ce nu s-au rupt niciodata din Întregul Om Divin - dar care s-ar putea rupe la vointa Marelui Maestru, pentru a fi trimise cu diverse misiuni absolut necesare.

"Dumnezeu" este o singura putere alcatuita din tot ceea ce v-am spus eu pâna acum. CEEA CE NOI NUMIM "DUMNEZEU" ESTE DE FAPT "O CETATE", O LUME, CEA MAI ÎNALTA, ALCATUITA DIN MILIARDE DE FIINTE, FIECARE FIIND O PERSOANA SI UN INDIVID APARTE, CU SLUJIRI DIFERITE, CU PUTERI DIFERITE, CU MISIUNI DIFERITE SI, TOATE LAOLALTA - ACESTE MILIARDE DE FIINTE - SUNT ATÂT DE PERFECT ÎCHEGATE PRIN ATRACTIE, IUBIRE SI SLUJIRE, ÎNCÂT FORMEAZA UN SINGUR TOT, O SINGURA FORTA, O SINGURA VOINTA SI O SINGURA GÂNDIRE SI LUCRARE, ÎNCÂT NU GRESIM DACA SPUNEM CA FORMEAZA

O SINGURA PERSOANA!

Asa deci, dragii mei, sa stiti de acum ca DIVINITATEA E O PERSOANA ALCATUITA DINTR-O LUME ÎNTREAGA.

Si când stai sa te gândesti ca toate celelalte lumi, de mai jos, sunt alcatuite dupa acelasi tipar!...

George: - Care este locul Divinitatii în spatiu, în raport cu straturile?

Densi: - Asa cum îl numesc cei din Orasul de Aur, OPALUL - adica Cetatea Divinitatii - este deasupra tuturor straturilor si este vizibil numai de cei din Orasul de Aur, adica Opalul este în vârful unui con..., conul reprezentând celelalte straturi.

George: - Tu esti din Orasul de Aur sau faci parte din Divinitate, din OPAL?

Densi: - Da, sunt din Opal, fac parte din membrele sale.

George: - Pentru tine exista totusi expresia "Tata",... "Parinte"...?

Densi: - Da, si eu ma adresez Domnului cu cuvintele "Parinte", "Tata", pentru ca El este Creierul! Tronul! Izvorul Gândirii!

George: - Este si creierul o persoana, o fiinta, asa cum sunt si celelalte functii opalice, membre si organe ale Divinitatii?

Densi: - Da. Creierul este întruchipat de o persoana unica, Mai Marele tuturor celor mari, este Cel pe care toti îl numesc "Tata", "Parintele", "Dumnezeul cel unic".

George: - Acest Creier este însasi Hristos?

Densi: - Nu. Sunt persoane diferite. Creierul este "Parintele", "Tatal". Hristos, ca sa spunem asa, metaforic vorbind, HRISTOS ESTE INIMA OPALULUI...

Este greu de conturat, cu exactitate, misiunea fiecaruia.

George: - Atunci, Sfânta Treime este de fapt, "SFÂNTA COMUNITATE"..., nu?

Densi: - Vedeti! Ceea ce am scris noi a fost mult redus si simplificat ca sa fie pe întelesul oamenilor din acea vreme.

George: - Si asa nu a fost înteles simbolul Treimii...

Densi: - Si asa nu înteleg oamenii si le numesc "taine"...

George: - Când spui Tatal, Fiul si Sfântul Duh, nu e prea putin? Si, în fond, Duhul Sfânt ce este?

Densi: - Duhul Sfânt este însusi spiritul Tatalui, al Parintelui, ceea ce omul numeste suflet sau spirit.

În tot ceea ce a spus Hristos a aratat ca El este subordonat Tatalui. "Vin de la Tatal", "Ma voi duce la Tatal",... "Eu sunt tulpina vietii, iar El lucratorul"... În toate a vrut sa arate ca E SUBORDONAT TATALUI.

George: - În aceasta expresie pamânteana - "Tatal, Fiul si Sfântul Duh" exista vreo ierarhie?

Densi: - Noi nu ne închinam decât Tronului, Creierului, Parintelui Divin. În lumea noastra nu exista expresia "Sfânta Treime", exista însa respectul fata de fiecare membru si organ, dupa functia si slujirea ce o împlineste.

George: - Acum, când am înteles cele spuse de tine, mi se pare saraca si incompleta expresia de "Sfânta Treime". Nu ar fi mai bine sa nu se mai spuna astfel?

Densi: - Nu poti anula asa ceva!...

George: - Între noi fie vorba - lasam acum ce trebuie spus în public - bine, nu voi combate aceasta expresie, dar nu ti se pare ca saraceste terminologia si simplifica prea mult bogatul continut al Fiintei Divine?

Densi: - Uite ce e - daca Tatal a chemat lânga Sine pe unul din Organele Sale si a facut o Inima, PRIMUL DINTRE CEI MAI APROPIATI AI SAI, nu e firesc sa se realizeze relatia TATAL-FIUL... SI PRIN FIU SA SE ÎNTELEAGA ÎNSASI INIMA TATALUI? EI, TATAL-FIUL AU FOST CA O SINGURA FIINTA, O SINGURA PUTERE, O SINGURA VOINTA SI LUCRARE... si sa stii, daca Tatal a trimis Fiul, locul Fiului nu a ramas gol...

George: - Cum s-a putut realiza aceasta?

Densi: - Sa stiti si voi... HRISTOS A VENIT PE PAMÂNT NUMAI O MICA PARTE DIN PERSOANA LUI INTEGRALA... DISCUL SAU DE BAZA ÎNSA A RAMAS LÂNGA TATAL...

George: - Adica a plecat de acolo asa cum se întâmpla la noi cu mediumii care realizeaza desprinderile, dedublarile?

Densi: - Da, da! PRIN VOINTA TATALUI A COBORÂT, S-A RUPT O PARTE DIN PERSOANA ÎNTREAGA A FIULUI - O PARTICICA DIN INIMA SA, SA ZICEM - SI ACEA PARTICICA DOAR A LUAT TRUP, A ÎMBRACAT TRUPUL PAMÂNTEAN SI ASA A FACUT CEEA CE NIMENI ALTUL N-A FACUT PÂNA LA EL...

George: - Acum, o întrebare foarte importanta - s-a înaltat cu trupul la cer? Cu trupul, cu camasa pamânteana? Sau numai cu spiritul?

Densi: - Iata cum a fost, în momentul mortii pe cruce, spiritul s-a ridicat la cer, parasind camasa pamânteana. Apoi Hristos a coborât din nou si, gasindu-si trupul în mormânt, prin puterea Sa divina l-a pulverizat si a dat piatra la o parte, pentru a da posibilitatea sa se constate ca El nu mai este acolo. Ceea ce ostasii care pazeau mormântul au vazut si au fost orbiti de lumina Lui, aceasta a fost puterea cu care s-a întors pentru a realiza pulverizarea de care v-am spus.

George: - Deci, ca sa întrebuintez un termen stiintific, trupul pamântean al lui Hristos "s-a dezagregat"?

Densi: - Da, si a fost vazuta persoana Omului Divin ce se înalta la locul unde se desprinsese.

George: - Si când s-a petrecut aceasta dezagregare?

Densi: - Ti-am spus! În timpul asa zisei "Învieri"! De fapt, ostasii care au fost acolo n-au vazut decât o lumina orbitoare care i-a trântit la pamânt, dar nici unul n-a marturisit ca ar fi vazut vreun corp omenesc. Dupa mine, si dupa ceea ce simt eu, LUMINA PE CARE AU VAZUT-O OSTASII A FOST TOCMAI ENERGIA CU CARE HRISTOS S-A ÎNTORS, SPULBERÎND CORPUL PAMÂNTESC, ARATÂND CA NU A FOST UN OM CA TOTI OAMENII.

"Si a intrat la ucenicii sai, usile fiind încuiate"... iata-ne si pe noi la voi. Intrarea noastra la voi este la fel cu aceea. Acum eu am venit chiar la voi în casa, sunt cu voi în camera în care lucrati, am pus o stavila între radiatiile mele si ale voastre ca sa ma puteti suporta, ca sa putem discuta, ca sa va convingeti de superioritatea substantei spirituale pentru care materia zidurilor voastre nici nu exista. Nu vad în jurul meu, din materia voastra pozitiva, decât niste umbre palide, atât si nimic mai mult!...

George: - Deci tu nu vezi nimic din obiectele pe care le avem noi?

Densi: - În jurul meu e întuneri acum, nu va vad decât pe voi doi si, ceva mai departe de voi, o puzderie de ratacitori, pribegi si vagabonzi care s-au adunat cu miile în jurul nostru, care ne privesc cu ochii holbati...

Va amintiti ca Hristos nu s-a lasat pipait de Maria Magdalena? Va amintiti ca a intrat la apostoli, usile fiind încuiate de frica iudeilor? Ei bine, toate acestea fiindca era Spirit, si nu putea fi pipaibil...

George: - Dar cum de a prânzit cu Luca si Cleopa?

Densi: - Hristos n-a mâncat, a stat doar cu ei la masa, le-a vorbit, a binecuvântat pâinea si a frânt-o si le-a dat-o spre mâncare... dar El n-a mâncat! Era spirit, nu putea s-o faca!

George: - Dar cum totusi s-a aratat lui Toma, care nu-L vazuse prima data, si i-a spus sa-I pipaie ranile de la mâini?

Densi: - Dintre toti apostolii, Toma era cu o ratiune foarte rece, cu o gândire foarte precisa, un fel de om cu structura stiintifica, era un om foarte cult si citit, reprezentând omul care are nevoie de dovezi pentru a crede. Hristos l-a iubit mult pe Toma si, de aceea, cu puterea Lui divina, a facut - sa zicem asa - o minune, dându-i "iluzia" ca pipaie ranile, pentru ca Toma avea sa însemne pentru posteritate tipul omului neâncrezator, care are nevoie de probe, care vrea sa faca experiente ca sa ajunga sa creada.

Nu e mai putin adevarat ca Hristos a spus: "Fericiti sunt cei ce nu au vazut si au crezut"

George: - Asta înseamna ca Toma nu era un om prea evoluat, nu avea firea ta contemplativa si extatica. Atât tu cât si ceilalti apostoli nu ati avut nevoie de proba pipaitului.

Densi: - Da. Toma, dupa cum v-am spus, era apostol, era ucenic al Domnului, dar asa cum sunt astazi oamenii de stiinta la voi care nu cred decât ce verifica aparatele. Toma reprezinta oamenii buni, gânditori dar fara "SIMTUL SACRULUI", fara sa fie împietriti, ei sunt buni, constiinciosi si cinstiti, au curatenie sufleteasca, sunt gânditori, dar nu au suficienta profunzime, si, neavând acel simt superior de patrundere, nu au suficienta siguranta în ceea ce le sopteste cugetul lor, clatinându-se în credinta, simt nevoia probelor materiale pentru a ajunge la certitudine. Acesta e Toma!

George: - Spune-ne, te rugam, ai mai fost pe pamânt de când ai fost apostol?

Densi: - Nu!

George: - Dar vreo parte din tine ai mai trimis sa se întrupeze?

Densi: - Asta da! De multe ori, numai ca nu stiu cine am fost! Si acum am o parte trimisa pe Pamânt.

George: - Si cine e?

Densi: - Nu stiu! Numai Parintele stie.

George: - Nu cred. Poate nu vrei sa ne spui!

Densi: - Nu trebuie sa stii!

George: - Stii?

Densi: - Stiu, dar cel în care sunt nu stie, parca voi stiti cine sunteti si din cine?

A urmat o discutie referitoare la un dialog din Noul Testament, dintre Hristos si apostolul Petru, în care Hristos îi spunea lui Petru: "si daca Eu voiesc ca acesta sa ramâna pâna la venirea Mea, tu ce ai?"

Densi: - Da! Domnul nostru a spus atunci ca din mine va fi mereu prezenta pe Pamânt, pâna la cea de a doua venire a Sa.

George: - Dar acum, la noi, cum esti venit?

Densi: - Am venit tot numai o parte. Discul meu de baza e în Opal. Ceea ce vedeti voi acum este partea cu care stau în Orasul de Aur, spre a putea dirija si ajuta PLANUL DIVIN DE INTERVENTIE ASUPRA PAMÂNTULUI.

George: - Ce fel de plan?
Densi: - Trebuie sa stii ca Opalul, Parintele, Creierul a elaborat cu mult timp în urma un "PLAN DE INTERVENTIE ASUPRA PAMÂNTULUI", prin care se pregatesc atât nimicirea împaratiei întunericului, cât si rezolvarea tragediilor pamântene. Se are în vedere faptul ca, pâna va începe arderea spiritelor inferioare, Pamântul sa fie pregatit cu misionari care sa puna bazele unei noi filosofii, a adevaratei filosofii christianice, un fel de religie - filosofie noua, pe care sa o îmbratiseze toti cei ce vor ramâne dupa marea ardere, marea nimicire...

Va fi un infern pe Pamânt! Se vor clatina muntii, râurile vor iesi din matca lor, vor fi cataclisme si cutremure, dar mai ales se vor umple oamenii de groaza, vor urla si vor striga, cerând salvare si iertare, dar salvare, iertare nu va exista pentru cei ce au culori închise, cei care, milenii de-a rândul au facut pe Pamânt tot ce au vrut. Nu va ierta Creatorul! Nu va ierta nimanui nimic pentru ca, mai presus de mila si bunatate, Creatorul este DREPT si aceasta dreptate va însemna intransigenta severa fata de pacat.

Dumnezeu nu iarta nimanui nimic. IERTARE NU EXISTA, EXISTA ÎNSA CEVA CU CARE DUMNEZEU SE CONFUNDA - DREPTATEA!

DE ACEEA, VA INTERVENI DUMNEZEU PE PAMÂNT CA SA FACA DREPTATE CELOR CURATI, CELOR DREPTI, CELOR CINSTITI, CELOR HARNICI.

Va interveni Dumnezeu pe Pamânt ca sa faca dreptate celor ce au lacrimat, au suspinat si, mai ales, sa faca dreptate sângelui sfintilor martiri, celor care au fost jertfiti pentru bunatatea, credinta, barbatia si curajul lor, ca sa rascumpere eforturile tuturor celor care au lucrat cu cinste si corectitudine...

Acum va las... Ramâneti în pacea Domnului si Stapânului nostru! Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu - Tatal sa fie cu voi, iubitii mei fii si prieteni!

Veronica: - A ridicat ambele mâini si le tine îndreptate spre noi... Din degete au tâsnit firicele subtiri, luminoase, care se îndreapta spre noi... A lasat mâinile în jos... Se departeaza rapid de noi... Îl vad din ce în ce mai mic... A disparut!

¤

Bucuresti, 9 decebrie 1965

ALBERT PIKE

- print al întunericului;

- colaborator al lui Belzebut.

 

Am chemat pe ilustrul gânditor, cel mai mare metafizician al organizatiei francmasonice universale. Iata enumerate acum titlurile pe care le avea în forul suprem de conducere al francmasoneriei mondiale:

- Mare Maestru - pastrator al Paladiului sfânt;

- Suveran pontif al francmasoneriei universale;

- Suveran sef de actiune politica.

Siu Karta: - L-am chemat, dar se lasa greu de adus... numai cu misiuni mari vine pe Pamânt. Este mâna dreapta a celui mai mare care stapâneste întunericul...

George: - Da, exista, deci, un sef suprem al întunericului!

Siu Karta: - Desigur!... E Belzebut... caruia i se mai spune si Lucifer...

Au trecut 10 minute de când l-am chemat si tot nu vine.

Siu Karta: - Greu vine!

M-am uitat la ceas, se scursesera în total 14 minute.

Veronica: - În sfârsit, a aparut!... Vai, ce miros greu are!... S-a plecat în fata lui Siu... Siu nici o miscare..., este de o seriozitate si o severitate de nerecunoscut! Pike e îmbracat într-o mantie neagra, este uscativ si are ochii ca de jaratec... Are cam 70 de ani. Înalt, sever, dârz totusi... Parca e afumat la nari..., pielea aramie închisa..., priviri încruntate, dusmanoase.

Albert Pike: - Pentru ce m-ati deranjat? Eu, când ma deplasez, merg numai cu misiuni importante din partea stapânului meu, domn si împarat al întunericului, cel mai adânc pe care l-am iubit, pe care l-am slujit, pe care l-am aparat, caruia i-am aratat calitatile ce m-au ajutat în viata pamânteana, care m-au facut sluga vrednica a sa, si care îsi desface vointele sale prin mine.

George: - Cine este acest de onorat stapân al tau?

Albert Pike: - Este cel ce stapâneste lumea întunericului, cel ce da ordine, din cele de mai jos locuri pâna la ratacitori.

George: - Cum îl numiti voi?

Albert Pike: - Belzebut!

George: - Ce parere ai despre cealalta lume, de deasupra?

Albert Pike: - Între lumea planetara si între stapînirea luminii, exista legi pe care nimeni nu le poate deranja sau schimba, nici chiar Stapânul Întunericului, si de aceea, oricât ai nega pe Domnul Luminii, în momentul în care pamânteanul rupe legatura cu haina Pamântului, este atras, printr-o lege aparte, în fata Domnului Luminii. Pe acest drum poti vedea fel de fel de categorii si societati de oameni pâna ajungi în fata celui numit Conducator si Stapân al Luminii.

Acolo am ajuns si eu. În viata pamânteana am citit despre o împaratie a Luminii si una a întunericului. Prin faptul ca am fost dotat, am scris despre aceste doua împaratii, urând si dispretuind Împaratia Luminii, în care am socotit eu ca, din orgoliul de a nu fi doi stapâni, s-a facut aceasta ruptura.

Am fost devotat cu întreaga mea fiinta crezului meu prin care am primit tot sprijinul si ajutorul, dar nici eu nu m-am închinat. L-am privit cu ura si, într-o miime de secunda, m-am vazut lânga acela pe care l-am aparat si caruia i-am daruit toate simtamintele mele si ale tuturor celor ce m-au înteles si au fost credinciosi cauzei sustinute de mine. La intrarea în împaratia întunericului, cei ce predomina peste "gradurile" multimilor...

George: - Ce înseamna "grad"?

Albert Pike: - Gradurile sunt multimile de înraiti si salbaticiti care nu au ascultat sfaturile noastre pâna la capat si peste care noi am pus paznici, ca mai mult sa-i mustre...

Deci, va spuneam ca la venirea mea în împaratia întunericului, cei din graduri voiau sa ma sfâsie, dar fratii mei si printii întunericului mi-au facut o primire triumfala, cum se cuvine unui adevarat slujitor credincios "cauzei noastre".

Am ajuns lânga acela pe care l-am aparat si în fata lui m-am plecat. Atunci am simtit ca întreaga mea fiinta s-a încarcat cu o puternica forta de ura fata de Cel ce stapâneste Lumina, vazând cum sta Acela pe Tron de Lumina si vazând saracia celui slujit de mine...

I-am jurat atunci credinta, si am cerut sa fiu trimis în cele mai iscusite treburi pentru a mari împaratia noastra si a împutina pe cea a Aceluia care se complace sa primeasca numai cântari si laude, pornind de la cel mai subtire fir de iarba pâna la cei mai falnici arbori, si de la stratul I pâna la Orasul de Aur, Cel ce se desfata în tot felul de bogatii, Cel ce se complace în bucurii si cântari, iar stapânul nu culege decât vaietele si blestemele celor zanateci, celor rai si îndobitociti.

George: - Ati vrea si voi o împaratie a cântecelor?

Albert Pike: - Nu, nu! Noi nu avem nevoie de cântece. În aceasta împaratie a noastra nu încape nici cântec, nici odihna!

AICI E ÎMPARATIA RAZBUNARII!

PUTINI SUNT CEI CARE AU NEGAT LUMINA SI NU SUFERA! NU SUFERA PENTRU CA E PREA PUTERNICA URA SI DORINTA DE RAZBUNARE. PENTRU A TE SIMTI BINE AICI TREBUIE CA ÎNCA ÎNAINTE DE A VENI ÎN ACEST LOC, SA TRAIESTI ÎNTOCMAI CA STAPÂNUL TAU, URÂND CEEA CE URASTE EL, NEGÂND TOT CEEA CE NEAGA EL SI CAUTÂND SA CORUPI TOT MAI MULTI PENTRU A-I ADUCE ÎN ÎMPARATIA LUI. NUMAI ACESTIA NU SIMT CHINUL SI SUNT PUSI LUCRATORI PESTE MULTIME...

George: - Voi nu aveti regret?

Albert Pike: - Dupa ce sa regretam? Noi suntem îmbracati în platosele luptei!

VREM SA NIMICIM TOT, TOT CE-I CÂNTEC SI BUCURIE!...

Veronica: - Acum a devenit dârz si feroce!...

George: - De ce sa nimiciti cântecul si bucuria?

Albert Pike: - Voi nu slujiti pe Stapânul vostru? Si noi îl slujim pe al nostru! Toate cântecele si bucuriile sunt îndreptate catre cel pe care noi îl urâm si îi dorim distrugerea!

George: - Si ce puteri aveti?

Albert Pike: - Stim ca nu ne putem atinge de Împaratia Lui!... Asa de fapt cum nici ei nu pot veni la noi. CUM NE ZVÂRLE PE NOI LUMEA LOR, SI PE EI ÎI ZVÂRLE ATMOSFERA NOASRA... NOI DUCEM MARI LUPTE PENTRU A ÎNMULTI ÎMPARATIA NOASRA, PENTRU A SMULGE ÎMPARATIEI LUMINII CÂT MAI MULTE SUFLETE...

NOI LUPTAM SI LUPTA NOASRA NU E ZADARNICA! PAMÂNTUL E ÎN MÂINILE NOASRE! ÎN CURÂND, BIRUINTA ASUPRA PAMÂNTULUI, VA FI DEFINITA, SI ÎN ACELASI TIMP, VESNICA!

Siu Karta: - Asa credeti voi, pui de napârci! Credeti voi ca Domnul si Stapânul nostru va mai rabda mult mârsaviile voastre? Nici nu stiti ce va asteapta! Stiu ca nu credeti nimic!...

DAR RAZBUNAREA CERULUI VA FI CRUNTA!

Albert Pike: - Am mai auzit noi de-astea!... Povesti...

George: - Tie îti plac vaietele si scâncetele celor de jos? Celor din gradurile de care pomeneai?

Albert Pike: - Drept sa-ti spun, desi nu-mi plac locurile si duhorile lor, totusi vaietele lor îmi dau o satisfactie nebuna! Sunt semnele biruintei noastre! Ale puterii noastre ce o avem peste miliardele de netrebnici... Ma încarc cu mai multa ura privindu-i, MA FACE SA CLOCOTESC MAI MULT DE DORINTA DE A ATRAGE MAI MULTI LA NOI... N-AS FI CREZUT CA E O ATMOSFERA ATAT DE GREA AICI. DE ACEEA ÎL URASC PE "EL", CA A AZVARLIT PE CEL MAI DEMN COLABORATOR AL LUI ÎN CELE MAI CHINUITOARE SI PUTUROASE LOCURI... "EL" SI-A ALES PARTEA CEA MAI FRUMOASA, CEA MAI LUMINOASA, SI PE DOMNUL MEU L-A ARUNCAT ÎN CELE MAI RESPINGATOARE LOCURI...

George: - Se spune ca el singur a cazut si nimeni nu l-a izgonit!...

Albert Pike: - Pai da! Când Belzebut a vrut sa-si impuna punctul lui de vedere, a fost aruncat de "EL" în prapastia întunericului...

George: - Lasa povestile astea!... Belzebut nu a fost niciodata înger!... Nu putea ca o fiinta DIVINA sa cada, sa se revolte, cum spune povestea, si apoi sa fie azvârlit!

Dintru început Belzebut si spiritele lui s-au separat de Împaratia Luminii! Asta-i realitatea! Altceva ma intereseaza: cum sunt locurile în care stati voi?

Albert Pike: - Stam foarte aproape de soare, si asa cum vedeti voi soarele de pe cer, asa are el un tron de la care pornesc fierbintelile în sus.

George: - Si "fierbinteala" asta îi face bine lui?

Albert Pike: - Da, si lui, si noua, numai ca are o însusire proasta: strica aerul si împuteste atmosfera, în schimb da tuturor lucratorilor putere.

George: - Acest Belzebut cum îi spui tu, poate veni pe Pamânt?

Albert Pike: - Nu, el nu paraseste locul lui niciodata. Suntem destui care împlinim orice porunca. Unii sunt lucratori permanenti, altii lucratori curieri care merg oricând si oriunde în afara împaratiei. Pe Pamânt sunt trimisi cei mai iscsiti.

George: - Voi puteti veni oricând pe Pamânt?

Albert Pike: - Nu, sunt perioade când nu putem veni nici noi pe Pamânt.

George: - "Dondo" (nume conspirativ ce nu-l dezvaluim - n. aut.) e de-al vostru?

Albert Pike: - Dondo e alaturi de mine în lumea noastra. El si-a împlinit cu cinste si corectitudine misiunea pe care a avut-o pe Pamânt, astfel ca face si el parte din colaboratorii cei mai apropiati ai lui Belzebut.

George: - Cum numiti voi stadiul acesta al "scaparii de chin"?

Albert Pike: - E rangul de "Fiu al întunericului", nu fac parte dintre cei munciti! Una e sa fii chinuit si alta sa simti chinul! Unele sunt treptele robilor, altele ale fiilor.

George: - Ce parere ai de noi?

Albert Pike: - Ce parere sa am? Sunteti niste luptatori ai Împaratiei Luminii, cautati sa descoperiti siretlicurile luminii si ale celor ce au cautat sa arate, asa cum au vazut si înteles ei ascunzisurile luminate.

Va urasc! Va urasc pe toti!

George: - Bine, bine! Tu ce lucrezi acum?

Albert Pike: - Eu am multe de strecurat în mintile oamenilor! Intentia principala e de a arata cu seriozitate nedreptatile aplicate împaratiei întunericului de a se spune si public pamântenilor, în mod radical, ca tot ce ni s-a facut noua este o crunta nedreptate, si vrem sa stârpim pe cei necinstiti care, în lasitati milogitoare, îsi îndreapta rugile lor catre Împaratia Luminii.

George: - Cum vezi tu sfârsitul acestei lupte a voastre? Unde veti ajunge?

Albert Pike: - Asta numai stapânul meu stie. Interesul este sa ne marim împaratia.

George: - Ce misiune ai?

Albert Pike: - Misiunea mea este sa fiu prezent în cele mai înalte trepte ale francmasoneriei terestre. Ma ocup cu îndrumarea lor, îi învat cum sa lucreze pentru nimicirea si suprimarea adeptilor luminii. Eu nu am rupt legatura cu ei niciodata. Sunt atât de puternici si întariti, cum nici nu va puteti închipui. Ati vrea voi sa fiti si voi asa tari pe Pamânt cum suntem noi! Pamântul e în mâinile noastre. În curând va fi al nostru întru totul! Suntem mai tari ca voi pe Pamânt.

George: - Ce argumente ai?

Albert Pike: - Nu-i nevoie sa va spun. Priviti mai bine si veti vedea cât de inteligent si ascuns lucreaza...

George: - Unde este sediul vostru central?

Albert Pike: - America!

George: - De ce?

Albert Pike: - Eeee, avem noi mai multe tari: Anglia, Franta, Elvetia, dar în America sunt izvoare banesti foarte mari.

George: - În Rusia parca ati fost descoperiti...

Albert Pike: - Da, si ne-au omorât slujitorii. Avem timp de razbunare. Noi, în orice tara, avem oamenii nostri, dar în unele nu prea avem capete lucide. La voi merge cam prost treaba. Tara voastra e cam defavorabila de la un timp. Înainte cu 10-15 ani în urma mergea mai bine...

George: - De câte ori ai fost pe Pamânt si în ce natie?

Albert Pike: - Nu am fost decât o singura data, evreu. Nu stiu sa mai fi fost. De fapt, n-am mai fost pentru ca lucrul meu este important asa cum îl fac acum, nu în trup.

Veronica: - Siu îl priveste sprijinindu-si barba cu mâna...

George: - Ce spui, Siu?

Siu Karta: - Fiecare, la locul în care se gaseste asculta de vointa sefului sau.

George: - Vezi ca ei nu se urasc între ei?!

Siu Karta: - Nu se urasc pentru ca nu au ce împarti. Fiecare e fixat în lucrul lui si se sileste sa aduca rezultate cât mai mari.

George: - Nu-i spui ceva?

Siu Karta: - Nu am ce sa-i spun!

Albert Pike: - (Catre Siu) Stii ca te urasc, nu?!

Siu Karta: - Esti format din ura si nu poti iubi decât pe stapânul tau sau misiunea ta. Oriunde mergi tu nu poti da liniste, nici iubire, nici înaltare. Îndobitocesti doar, prin întunecata ta prezenta. Nu suntem acum pentru a ne lupta în cuvinte. Ne cunoastem fiecare locul si lucrul!

Pleaca!

Veronica: - Pike a disparut!...

Siu Karta: - V-ati lamurit, preaiubitii mei, de lucrul acestora! De acum ma retrag si eu! Fiti binecuvântati!

 

Bucuresti, 19 decebrie 1965

FAUR - IOAN BOTEZATORUL

CALEMNIS

SIU KARTA

FILIP si SERAFIA

 

Am formulat o veche dorinta, aceea de a-l asculta pe Calemnis, în legatura cu cele stiute de el despre Domnul nostru, Iisus Hristos. În timp ce ceream binecuvântarea, am simtit ca o alta persoana manifesta o puternica dorinta de a discuta cu noi. Am simtit radiatii puternice care mi-au "încins" tot trupul; o singura data se întâmplase aceasta cu Faur - Ioan Botezatorul.

Într-adevar, venise Faur. Împreuna cu el au venit Siu Karta, Calemnis, Filip si Serafia. I-am salutat.

Faur: - În numele dragostei voastre, în numele dragostei noastre de a expune cele cerute de voi, în numele Aceluia care a încuviintat venirea noastra la voi, fiti binecuvântati!

Ati dorit sa vina la voi prietenul vostru Calemnis, pentru a va povesti ceea ce stim, ceea ce a auzit, ceea ce-si mai reaminteste el despre copilaria lui Iisus. Ca unul ce am fost în prejma lui Iisus, m-am jucat cu El, m-am bucurat de jucariile lui, am simtit în mine dorinta de a veni si de a povesti momente din nevinovata copilarie.

Am stat putin laolalta cu Iisus pentru ca mama mea a mers cu mine, de la o vârsta frageda, în pustiile Iordanului, unde a si murit, si eu am ramas, iesind atunci când m-a chemat duhul ce ma purta, ce-mi soptea ceea ce trebuie sa fac.

Din câte îmi amintesc, lui Iisus, când era copil, îi placea foarte mult sa fie singur. Statea ore întregi privind undeva. Daca îl întrebai, aveai impresia ca e plecat, si nu-ti raspundea repede, si când îti raspundea cu delicatete nu de copil, ci de matur, spunea: "Am fost sa privesc acolo unde e frumos si ma simt bine!" Câteodata îl târam sa ne jucam, si îi placea tare mult sa se joace, dar toate jocurile lui erau simbolice, aveau în ele ceva divin. De foarte multe ori, facea cu mânutele Lui, din pamânt moale, chipul unui parinte care sta si priveste pe fii sai. Îi placea sa faca tot felul de jucarii, pasari, si, în special, avea o deosebita dragoste pentru magarusi, spunând: "Pe acesta a fugit cu Mine Mama!" Si, de foarte multe ori se rupea de copii si se ducea între vârstnici si batrâni, nu pentru a le asculta povestile lor, ci pentru a le vorbi, de stateau toti cu barba în palme, mirându-se de unde stie un copil sa spuna atâtea lucruri de înalta întelepciune.

Erau si copii mai mari, care veneau sa se joace cu noi. Îmi aduc aminte de Iuda - vânzatorul, desi era mai mare, avea o ura fantastica fata de tot ceea ce iesea din gura si din mânutele Lui. În fata mea a vrut sa zdrobeasca un cârd de pasarele facute din lut moale, iar Iisus, zâmbindu-i, i-a întors mâna, si, la un suflu al gurii, pasarelele si-au luat zborul. Acestea au umplut târgul si ochii batrânilor au fost atintiti asupra copilului cu minunea. Ura lui Iuda crestea, si totusi dorea prietenia noastra si a lui Iisus.

Odata, Mama Lui îl privea cum doarme, si pentru ca dormea atât de profund, am vrut sa-l gâdil la talpi, sa-l trezesc, dar mama m-a oprit. Cum s-a sculat, mi-a spus: "Ai vrut sa te joci cu Mine, sa ma trezesti?" si m-am minunat pentru ca nu ma vazuse.

Câteodata voia sa arate ca vrea sa lucreze ceva, si era întrebat de Mama Lui: "Ce vrei sa faci?" - "O lume mai buna ca aceasta care ne înconjoara pe noi?" - "O lume mai buna?", îl întreba mirata Mama Sa. "Da, o lume mai buna, si as vrea sa o fac cu mâinile mele!" Si Mama râdea , dar cadea pe gânduri.

Altadata mergeam cu El în livada, si mi-a aratat, dând jos coaja unui copac, ca în dosul cojii era o adânca scorbura roasa de carii, si totusi, copacul avea fructe. "Vezi, Ioane, asa-s batrânii din templele noastre. Dau fructe bune la gust, dar ei sunt putregaiuri."

Altadata am mers cu El într-o gradina frumoasa, cu flori nobile, si El s-a apucat si a smuls o floare atât de frumoasa, care avea asa de multi boboci în jurul ei, si a dat-o deoparte, încât l-am întrebat: "De ce ai facut asta?!" - "E prea frumoasa, mai bine sa nu fie privita de oameni, sa se duca la locul ei!" - "Dar uite, de ea se tineau atâtia boboci, si pe toti i-ai nenorocit!" Mi-a raspuns: "Toti acei ce sunt din ea vor trai alaturi de ea mai departe, caci ea n-a murit... S-a mutat!"

Am mers cu El odata într-o piata unde erau multi negustori care-si vindeau marfurile. A vazut o cusca cu vreo 20 de porumbei, pentru cei ce voiau sa-si cumpere daruri de jertfa la templu. Tiptil, tiptil, cum a putut, nu stiu, a deaschis usa de la cusca porumbeilor pentru jertfa la templu, si, fara sa vada negustorul, a dat drumul pasarilor, care au început un adevarat spectacol de multumire pentru Cel ce le daduse drumul. Negustorul nu observase înca, iar El zâmbea multumit. "Cum poti fi multumit, când ai facut un rau, si ai lipsit atâtia oameni care voiau sa prezinte la templu jertfa lor?" Si mi-a raspuns cu severitate: "Tatal Meu nu vrea sânge de animale, ci inimile oamenilor!" Nu l-am înteles. "Ce spui Tu de Tatal Tau?"... Si, vazând negusorul trist, i-a pus câtiva banuti în palma, zicându-i: "Nu stii ca i-ai vândut? Uite banii!" Negustorul se uita la copil, numara banii, vazu ca sunt întocmai, si privi mirat, nestiind când si cum i-a vândut. Si omul s-a linistit, Iisus însa s-a întristat, si a oftat zicând: "Acestia-s oamenii!" Eu nu am putut întelege cele spuse de El, si eram într-o permanenta mirare.

Când vedea o nedreptate, se tulbura, si, fiind un copil, legat de mâini, nu de putea opune nedreptatii. Îl întrebam: "Ce ai?" Raspundea: "Sunt asa ca trebuie sa tac. Nu mi-a venit timpul sa vorbesc." "Ce sa vorbesti?", îl întrebam. "Ceea ce trebuie... fiecaruia."

Statea rezemat pe poala Mamei Lui, gânditor ca un om cu multe treburi de rezolvat. Mama Îl privea si-L întreba: "La ce te gândesti, odorul meu? Ce ai de gând sa faci?", iar El, pierdut în gânduri, raspundea cu întârziere: "Mama, ce multe am de facut!... Dar înca sunt mic; si acum as putea face ceea ce voi face când voi fi mare, dar nu voi fi luat în seama pentru ca sunt si par un copil." Eu îl priveam ca pe o alta fiinta, îl priveam si stateam lânga El, ca tare bine ma simteam în preajma Lui. Îmi placea sa dorm lânga El, simteam atâta fericire când ma apropiam de El! Eu, în preajma Lui nu vorbeam niciodata. Eram fericit sa stau cu El, sa-L ascult, sa-L privesc, sa-I vad jucariile... si El ma iubea grozav!...

De mule ori stateam muti, privindu-ne, si doar ne zâmbeam unul altuia. Vedeam în El autoritate, vedeam în El un Stapân al meu... Îl iubeam cum nu s-ar putea spune!

Când eram cu mama în pustiul Iordanului, foarte des o provocam sa vorbeasca despre Iisus, ruda noastra...

George: - Iarta-ma ca te întrerup. De ce mama ta te-a dus în pustie?

Faur: - De frica lui Irod, si pentru ca descoperise acolo o pestera a unui om ce dusese o viata retrasa, si se ducea si ea acolo uneori pentru linistire.

Îmi povestea mama ca: "Iisus e un copil aparte! Gândeste ca un matur si raspunde tuturor la orice întrebare." Mama lui îmi spunea ca era condusa de El, sfatuita de El, ca unul ce vedea altcum de cum noi vedem, si Mama lui îl privea nu ca pe un Fiu ci ca pe un "parinte"! Eu nu mai întelegeam aceasta. Îmi spunea mama mea: "Tu ai venit pe lume printr-o batrâna, El a venit printr-o copila!" Nu întelegeam cuvintele mamei mele, dar nu am uitat niciunul, si, atunci când am ramas singur în pustie, am fagaduit sa-mi cultiv orice cuvintel, orice joc, orice vorba de-a lui si, pe lânga acestea vedeam cum mi se deschide o carte pe care trebuie sa o citesc si sa o arat si oamenilor!

Atât am avut sa va spun!

Calemnis: - Se dusese vestea peste tot de autoritatea matura a unui prunc, fiul unui sarac si modest teslar. A ajuns si la mine vestea si-mi ziceam: "Daca acest copil ar creste într-o casa de împarat, ar fi normal sa împrumute de la tatal lui autoritate si orgoliu, dar daca este într-o casa saraca, în preajma unui teslar modest, de unde a împrumutat si a vazut ceea ce El prezinta?"

Apoi, se mai spunea ca El cunoaste la perfectie, de la o vârsta foarte frageda, scrierile vechi si explica celor învatati, de ramân acestia nemiscati, încremeniti la auzul celor spuse de copilul minune.

Se mai vorbea ca e totusi un copil jucaus si vesel, dar ca, prin jocurile lui, El dadea lectii celor din jur. Nu stiu daca e adevarat, dar se spunea ca a mers odata la curtea unui bogatas sa se joace cu copii lui, si a improvizat doua tabere de copii - pe unii îi îndemna sa-si faca jucarii si sa le puna bine, pe altii îi îndemna sa-si faca jucarii si sa le dea drumul animalelor ce erau jucarii, ca si cum acestea ar vrea sa fie libere. Punea pasarelele pe crengute, ca si cum ar trebui sa zboare fara oprelisti, iar ei, ramândând la niste mesute unde serveau de-ale gurii, spuneau: "Acestea ni le-au adus pasarelele ce le-am pus în libertate ca drept recunostinta; acestea ni le-au adus animalele pentru ca le-am pus în libertate." Si cautau sa arate ca toti sunt fericiti si au tot ce le trebuie. Vazând acestea, bogatasul care averea foarte multi slujitori, le-a dat libertate tuturor. Se spunea ca acel stapân bogat asista deseori la jocurile Lui, învata din ele si apoi pleca gânditor.

Se mai spune ca odata l-a chemat pe Iisus, care avea numai 5 ani, si l-a întrebat: "Cine te-a învatat jocurile acestea?" - "Le stiu de la Tatal meu!" - "Dar tatal tau este un om simplu, abia stie sa traga cu rindeaua, nu poate fi el asa de iscusit cum stii tu sa prezinti jocurile!" Iar El, foarte linistit spunea: "Daca l-ati cunoaste pe Tatal Meu, si pe Mine m-ati cunoaste!" Iar ei, stupefiati se întrebau: "Ce vrea sa spuna copilul acesta?"...

Foarte multe din jucariile lui Iisus prezentau ceea ce El nu voia sa exprime în cuvinte, acoperind întelesul, sau, mai bine zis, aratându-l figurat. Si pentru ca erau jocuri de mustrare si prea mature, nu s-au luat în considerare pentru a fi scrise. Numai ceea ce a convenit celor ce au scris, aceea au scris.

Când iese vorba de un copil minune, daca descoperirile în el sunt de alta natura, decât dojana ce o aplica micutul nostru, de data asta, desigur, toate cele scapate de El ar fi fost scrise cu multa atentie, dar au fost neglijate, condeiul fiind, mai ales, în mâna celor care erau mustrati mai mult. De aceea nu s-a scris nimic, decât cele ce le-au convenit.

Atât am avut de spus!...

George: - Va multumim la toti!

Faur: - Sa vie peste voi ploaia harica a Parintelui nostru!

Bucuresti, 30 decebrie 1965

MARCU EVANGHELISTUL

- alburiu de la gât pâna la mijloc;cenusiu deschis pâna jos;

- stratul V

 

Marcu: - Fac parte din neamul evreilor. M-am nascut în Ierusalim, fara sa stau tot timpul acolo. Am mers si în alte locuri pentru a învata mestesuguri. Aveam talent la scris si de aceea mai si scriam. La un timp am auzit ca exista un om prin locuri nu prea îndepartate, aproape ca nu se stia din ce tara, care uimea lumea. Unii spuneau ca ar fi din Betleem, altii din Ierusalim, altii ca ar fi din Egipt, altii ca ar avea sânge roman, caci era din fire foarte hotarât. Eu, ca evreu, nu stiu sa spun din ce natie a iesit, de unde a coborât, pentru ca aveam o fire ce nu se grabea la raspunsuri. Ascultam, urmaream, analizam gândurile unora asupra faptelor Aceluia de care se vorbea.

Mi-era greu sa ma rup de neamul meu, unde as fi putut ajunge mare, primind onoruri, dar nu stiu ce s-a întâmplat si, într-o buna zi, n-am mai putut suporta aceasta necunoastere; am început sa caut pe acei care erau mai aproape de El, fapt care ma linistea cum nu se poate mai mult.

Sta scris ca: "A fost Iisus în cutare oras cu apostolii sai", dar nu se specifica cine anume a fost de fata. Eu l-am urmarit, dar nu m-am bucurat atât cât s-au bucurat altii de hrana ce o dadea cu prisosinta acest Om si Învatator al omenirii.

Am scris ceea ce am aflat din faptele Lui, dar am scris putin. Fiecare fraza de-a mea, însa, s-a lungit, s-a înflorit de la fiecare cu ceva ce-i convenea. Eu nu am putut face nimic ca sa opresc, si, de la secol la secol, au mai adaugat, care cu interes, care cu evlavie, si, cum a spus Doamna noastra, se simte ceea ce este adevar, pentru ca atrage ca cel mai desavârsit magnet, unindu-se cele scrise cu cel ce citeste. Altnimeri, cu unele texte care sunt înflorituri ale oamenilor, facute din interes, cât si cu alte adaosuri, sunt citite ca o lectura oarecare, fara interes, si nu se prind cititorii, ca niste coji ce nu au miez, doar esenta adevarului ramâne...

Noi nu suntem de vina decât ca nu i-am oprit în chip tainic. I-am lasat pentru ca nu ne-a deranjat prea mult, vazând ca nu au efect adaosurile. Cei ce au înflorit din evlavie au fost lasati pentru ca atâta mângâiere aveau si ei, pentru ca orice lucru ce se face între voi, conteaza, nu atât lucrul, cât scopul lucrului. Cei cu interese au fost lasati pentru ca, întelegeti, pe Pamânt fiecare are liberul arbitru sa faca ce vrea, cum vrea si cât poate...

Nimeni nu-l opreste pe om daca el nu se poate opri. Nimeni nu-l îndreapta daca el nu se poate îndreapta prin sine sau prin altii. Raul ramâne cu rau, cel bun cu ce e bun. Negrul ramâne cu negrul, albul, alb ramâne...

George: - Asta se numeste KARMA, Veronica! Asa am observat si eu, ca pe Pamântul acesta, planeta suferintei si a mizeriei în care domnesc fiii întunericului, aruncata undeva, în acest Univers de însasi contradictiile si dezacordurile ei, aceasta planeta în care greu intuiesti ce înseamna armonia, si daca scrii despre ea, esti socotit visator si nebun, pe aceasta planeta domneste dezordinea, haosul. Parca nici nu ar avea conducator; toti si toate se conduc singure pe cat stiu, pe cât pot, pe cât cuprind.

Nimeni nu da Pamântului viata si echilibru decât are el prin sine. Ticalosii îsi fac de cap si nimeni nu le stavileste rautatea, prin vicleniile lor se îmbogatesc si domina pe cei buni si merituosi, sunt unii care au, avutia lor este din munca lor, iar netrebnicii au putere asupra lor sa-i rastigneasca.

Marcu: - Asa este, din pacate, numai ca totusi multi din cei rai îsi iau plata faradelegilor lor chiar pe Pamânt, în trup fiind.

George: - Dar când sunt distrusi cei buni, ce faradelegi mai platesc?

Marcu: - E altceva!...

George: - Înteleg! Distrugerea unui om bun este relativa. Trupul sufera aceasta distrugere în urma luptei si activitatii lui, a jertfei lui, dar lumina ce o acumuleaza ramâne vesnica, si amintirea faptelor lui nu se stinge în mintea oamenilor, ramândând ca un indicator viu în viata celor ce tind spre perfectiune. Pe când distrugerea unui ticalos este absoluta, si absoluta este putrezirea lui, a trupului si a luminii spiritului sau.

Îmi vine în minte ceva: "Sa iertam de 70 de ori câte 7"... Daca ar fi spus Hristos asta, tu, Socrit, i-ai fi iertat pe ucigasi? Sigur ca aceste cuvinte nu-i apartin lui Hristos, dupa cum nu-i apartine nici crutarea nedreptatilor.

Marcu: - Chiar de ar fi spus Hristos sa ierti de 70 de ori câte 7, ar fi spus-o ca sa arate bunatatea ce o avea atunci între oameni, a spus-o atunci, dar când va veni acum, NU VA MAI IERTA, CI VA APASA DOAR PE UN BUTON SI VA ARDE PE CEI NETREBNICI. Desi este scris sa ierti de 70 de ori câte 7, nimeni nu a iertat niciodata de 70 de ori câte 7, si o sustin si o întaresc cei ce se spovedesc, mângâindu-se ca Dumnezeu iarta de 70 de ori câte 7. APLICA FIECARE CUM ÎI CONVINE CA SA FIE LINISTIT, NESTIIND CA ACEASTA LINISTE NU-I CLADESTE NIMIC PENTRU VESNICIE. CHIAR ÎNCREDEREA ACEASTA CA DUMNEZEU IARTA ÎNTR-UNA, SI TU REPETI GRESEALA, ESTE O GRESEALA. DUMNEZEU ESTE BUN, DAR, PE CÂT ESTE DE BUN, PE ATÂT ESTE DE DREPT.

Învatatura Lui este dreapta, iar judecata Lui NECRUTATOARE!

George: - Cunosti pe cineva care a schimbat unele versete si conditiile în care a putut face aceasta?

Marcu: - Da, a fost cineva care mi-a purtat chiar numele, zicând ca-mi este ruda apropiata si, în realitate, era strain de mine. Acesta a cautat cu cea mai mare sete sa se introduca pentru a-si prezenta neamul cât mai favorabil - un neam iubit de Dumnezeu, Dumnezeu care a privit peste el si a ridicat un prooroc si multi altii. Acesta despre care va spun, s-a ocupat numai de mine, si în numele meu a aratat ce a vrut el.

George: - Când a fost aceasta?

Marcu: - Pe la sfârsitul secolului I. Scrisul meu a fost pastrat într-o comunitate crestina de câteva femei, în special de una, Salomeea, foarte frumoasa, careia falsul Marcu a cautat sa-i dovedeasca iubirea si atasamentul lui fata de învatatura Marelui Dascal. A sustinut ca, în evlavia lui este dornic sa afle scrierile mele, si coplesind-o cu tot felul de daruri, pentru ca era saraca, a convins-o de devotamentul lui fata de Hristos, iar femeia i-a dat scrierile mele, pentru a le copia si el. Copiind a pus ceea ce a vrut el, si a înapoiat femeii copiile, spunând ca originalul îl pastreaza el, mascând o netarmurita evlavie pentru scrisul meu, spunând ca ceea ce i-a lasat este mai bogat si mai frumos scris.

Femeia, nestiind, a primit si a dat mai departe, iar secolele au mai adaugat pe ici pe colo, pentru ca textul sa se prezinte asa cum îl aveti voi astazi...

George: - Daca textele, fiind unul într-o parte, unul în cealalta, si care pe unde a fost scris si copiat, daca toate au primit modificari, cum se face totusi ca exista date identice în toate Evangheliile de la Matei, Marcu si Luca?

Marcu: - Punerea la unison a fost facuta de un mare întelept pe care voi îl cunoasteti, Pavel, zis apostolul neamurilor, care avea talent oratoric, si care a vrut sa prezinte unele pasaje povestitoare ca o cântare. El a fost bine intentionat, dar când le-a adunat, erau deja transformate, si asa cum le-a gasit, asa le-a si pus în acord, ramândând cele scrise de acei care au adaugat cu scopul de a împodobi sau de a tine viu si în prezent, în texte, neamul evreiesc.

George: - Prietene Socrit, nu te plictisesc aceste discutii ale noastre?

Socrit: - Nu, nu! Nu ne plictisim! NOI STIM CÂT DE "EVREIZATA" ESTE BIBLIA SI NU PUTEM FI PASIVI CÂND SE IA O ATITUDINE, NUMAI SA AVETI GRIJA CA ACEST FAPT O SA VA APRINDA PAIE ÎN CAP...

George: - Îmi dau seama, dar nu am ce sa fac; mi-am dat seama si eu demult ca Noul Testement are prea multe elemente care dovedesc ca a fost alterat de evrei, cu toate ca pentru mine, si astazi Noul Testement este Carte Cartilor, si îndeosebi Evanghelia lui Ioan reprezinta pentru mine prisma prin care privesc în tot si în toate. Cu toate ca e "evreizata", Biblia mi-a fost si-mi va ramâne izvor nesecat de meditatie din care ma adap la rastimpuri, fara sa tin seama de unele "alterari" care ramân majore fata de continutul ei dens si major...

NOUL TESTAMENT RAMÂNE CA O PIATRA FILOSOFALA, CARTEA DE CAPATÂI A TUTUROR CELOR CE CAUTA IZVORUL DE ÎNVATATURA AL MARELUI NOSTRU ÎNVATATOR, CARTE ÎN CARE GASIM O NESECATA FÂNTÂNA DE SIMBOLURI, METAFORE SI PARABOLE CE VOR RAMÂNE VII SI TRAINICE PÂNA LA SFÂRSITUL VEACURILOR.

George: - Doresc sa stiu altceva acum: - Ioan Botezatorul a existat si a botezat asa cum ai scris?

Marcu: - Da, era un predicator întelept si proorocea despre venirea Luminii, boteza, avea acest obicei care a ramas în traditia crestinilor.

George: - Si Domnul nostru a primit botezul?

Marcu: - Asa se vorbea, si eu am scris ce am auzit.

George: - Cum de apare în textele scrise de tine ca Hristos este evreu nascut în Palestina? Te întreb aceasta pentru ca însusi Marele nostru Învatator ne-a spus noua ca s-a nascut în Egipt, în Alexandria.

Marcu: - Eu am scris ceea ce povesteau batrânii nostri evrei, precum ca El ar fi evreu nascut în Betleem. Si eu am crezut ca este evreu. Adevarul este ca El iubea toate neamurile si mustra pe cei rai din toate neamurile...

Recunosc, îmi iubeam neamul, dar eu m-am rupt de el prin învatatura ce am primit-o de la Marele Învatator si eram multumit de faptul ce se spunea ca El ar fi scos dintre noi, si nu am mai cercetat, fiindca mi-a parut bine.

George: - Ce parere ai despre ispitirea de pe munte, în pustie, a Domnului nostru?

Marcu: - Se spunea ca postind, a avut momente de slabiciune, fiindu-i foame; aceasta a fost socotita ca o "ispita". Povestea a fost înflorita de noi pentru ca am vrut sa dam ceea ce stiam si cum întelegeam noi. Daca a flamânzit si a cautat sa înlature aceasta slabiciune, noi am aratat ca un duh rau a intervenit. Orice scriitor da un colorit, spre a fi placuta citirea.

George: - În scrierile tale, te-ai ghidat si dupa alte texte?

Marcu: - Nu. Mergeam si culegeam din gurile celor ce îmi povesteau cum si ce a predicat, cum si pe cine a vindecat. Eu culegeam toate cele ce auzeam si fiecare îmi spunea dupa întelegerea lui, mai mult sau mai putin înflorit, adaugând sau pierzând ceva, iar eu îi dadeam culoarea ce o aveam în pana mea.

George: - Exegeza noastra teologica a vizat de multe ori extremele multor idei. De pilda, s-a considerat maximum de iubire pentru Hristos când omul paraseste bunurile, bogatia si celelalte conditii civilizate ale existentei sale materiale... Pentru ca sta scris: "cel ce ma iubeste pe Mine, sa se lepede de sine..., sa-si ia crucea sa, si sa-mi urmeze Mie!"

Marcu: - Eu îti spun acum ceea ce am vazut si scris. Pe timpul Învatatorului erau multi oameni foarte bogati si altii foarte saraci.

Învatatorul se adresa celor bogati, de nenumarate ori, pentru ca ei sa dea o parte din averea lor comunitatilor sarace, spre a se îndestula si cei lipsiti. La aceasta se referea "lepadarea de sine". Unii, decât sa dea o parte din bogatia lor comunitatilor sarace, mai bine se lipseau de a ramâne în preajma Învatatorului. Pentru astfel de oameni a spus El ceea ce am scris eu sau altii.

Când zicea: "sa se lepede de sine", se întelegea îndemnul ca omul sa lucreze nu numai pentru el, ci si pentru altul, ca bogatia lui sa o tina nu numai pentru el, ci sa dea si celui lipsit. Se adresa bogatilor pentru ca acestia sa se lepede de grija excesiva ce o aveau pentru bogatia lor pamânteana. Învatatorul nu a spus ca omul sa nu aiba mult, bun si frumos.

ÎNVATATORUL A URÂT PATIMA CARE PUNEA STAPÂNIRE PE OM SI "GRIJA" CARE-L COBORA PE TREPTELE INFERIOARE.

CEL CE A DEVENIT ROBUL AVUTIEI NU POATE FACE DIN EA O GRADINA ÎNFLORITA, CU BUN MIROS, DIN CARE SA SE POATA ÎMPARTASI SI ALTII, SI DE FRUMUSETEA CAREIA SA SE POATA BUCURA MULTI.

ACEASTA RENUNTARE, ACEASTA LUPTA CU ROBIA LUI ESTE CA O CRUCE, CA O GREUTATE.

"CRUCEA" se stia ca era ceva greu, o povara; ei bine, cine putea sa-si calce pe acesta dorinta? Prea putini!

Hristos cauta sa îndeparteze mereu pe om de ceea ce-l robea, nu pentru ca omul sa nu lucreze pentru el si aproapele sau, nu pentru ca omul sa fie sarac si sa astepte de la altii, nu pentru ca el sa considere ca scop al vietii, saracia, neaverea...

George: - De ce apare "sânul lui Avraam" locul vesnicei rasplate a cerului?

Marcu: - Într-adevar, evreii socoteau locul de odihna cel mai fericit lânga Avraam, si asa obisnuia sa se spuna. Avraam a fost din neamul evreiesc si a dus o viata deosebita, pentru ca nu toti dintre noi meritam pedeapsa vesnica. Sunt multi care s-au straduit sa duca o viata placuta lui Dumnezeu si, pentru aceasta, au fost salvati.

George: - Ce stii de Moise, proorocul Vechiului Testament?

Marcu: - Moise a fost permanent cautator de marire. I-au placut laudele, aratând ca vorbeste cu Dumnezeu si ca face câte alte minuni. El a împrumutat de la egipteni ce i-a placut, a crezut si le-a asimilat pentru el si neamul lui, spre a-si arata meritele.

(Veronica manifesta semne de oboseala.)

Socrit: - De-ajuns pentru astazi.

George: - Va multumim, dragii nostri, pentru dragostea si rabdarea voastra ce le aratati pentru noi.

Socrit: - Binecuvântarea Parintelui sa fie peste voi!

Veronica: - Socrit a ridicat ambele mâini spre noi. Au plecat...

Bucuresti, 1 ianuarie 1965

LUCA EVANGHELISTUL

- alb curat;

- stratul VIII;

 

Dupa obisnuita chemare, soseste Socrit, caruia îi aducem salutul nostru.

Socrit: - În numele Marelui Dascal, fiti binecuvântati, prietenii mei! Nu trebuie sa va necajiti. Acestia care nu au nici un stapân (se referea la Sava Truditul - vezi vol. I) îsi fac lucrul lor cu nerusinare. Mai mult decât atât însa, nu pot face. Atâta satisfactie au si ei, sa va necajeasca, si, daca nu si-o duc la îndeplinire, tânguirea lor este mare.

Si acum sa începem lucrul de unde l-am lasat.

Sa vina Luca!

Veronica: - A ridicat o mâna si spune ceva...

.................................................................................................... A venit... E îmbracat ca si Calemnis; în alb, nu prea înalt..., poarta o mica barba.

George: - În numele Domnului Hristos, sa se arate culorile spirituale!

Veronica: - Nu se mai vede vesmântul... a ramas acoperit cu acei solzi. Alb curat pâna mai sus de genunchi, de la genunchi în jos devine cenusiu deschis.

George: - Iubite Luca, primeste iubirea si consideratia noastra. Fii binevenit la noi!

Cercetam soarta textelor din Noul Testament, ale Evangheliilor si influentele pe care le-au suferit. Te rugam, de aceea, sa ne spui ce cunosti despre problema aceasta, dar mai înainte, câteva cuvinte despre viata pe care ai avut-o pe Pamânt.

Luca: - M-am nascut în Samaria; mama mea era de origine egipteana, tatal meu arab. Am crescut împrumutând obiceiuri de la egipteni, de la arabi si de la evrei. În viatâ mi-a placut mai mult pictura decât scrisul.

Când am auzit de un oarecare Învatator Iisus, eram înaitat în vârsta. Mai întâi am stat deoparte sa vad ce predica. Dupa aceea I-am cunoscut si învatatura, simtind o atractie care m-a facut sa parasesc totul si sa stau în preajma Lui, pentru a putea auzi si vedea ceea ce facea El. Femeile erau mai arzatoare decât noi, mai neastîmparate în râvna lor. Noi nu mergeam la El decât atunci când auzeam de evenimente mai importante; când întânleam pe una din acele femei, o rugam sa ne spuna pe unde a mai fost, ce a mai facut, si ce a mai auzit de la El.

Cauta, te rog, si citeste la capitolul 12.

Am deschis si am început sa citesc. Când am ajuns la: "Nu va amestecati aluatul vostru cu cel al fariseilor", Luca m-a oprit.

Luca: - Stai! Ce întelegi prin "aluatul fariseilor"?

George: - Este un sfat privind neamestecul oamenilor curati cu cei vicleni si perfizi. Nici un amestec cu viata lor, cu scopurile lor, cu gândurile, cu doctrinele si cu obiceiurile lor.

Luca: - Da, si mai precis - aluatul fariseilor este miezul doctrinelor si conceptelor false prin care cei sus-pusi cautau sa speculeze buna credinta a oamenilor, sa-i supuna, sa-i întunece ca sa-i respecte si sa-i asculte orbeste pe ei, facând din cei slabi instrumentele lor, robi care sa le munceasca, pentru ca ei sa aiba toate bunurile si cinstirile.

Textul se adreseaza tuturor celor din alte neamuri care veneau însetati de Lumina, cum vin fluturii în jurul unei lumini aprinse, ca sa salte si sa se bucure, sa-si încalzeasca sufletul si sa-si linisteasca inima de cele auzite. Pe acestia îi avertiza sa se fereasca de tot ce este fals si tendentios.

Acum citeste mai departe!

Am continuat sa citesc, dupa care din nou m-a oprit.

Luca: - Aceasta trebuie sa sune asa: "Ceea ce oamenii spun în ascuns, pe întuneric, voi sa spuneti la lumina; ceea ce unii soptesc la ureche, voi sa strigati de pe acoperisurile caselor"... Ce întelegi prin asta?

George: - Curajul afirmarii adevarului, îndemnul de a spune deschis tuturor opinia ta, atunci când stii ca este adevarata. Atacul direct si public împotriva nedreptatii si a minciunii.

Luca: - Asta este!

Vezi totusi ca noi am scris extrem de simplu, atunci când am scris. Unii, din evlavie, altii neântelegând, altii din mestesugul penei lor, iar altii cu interes, au mai adaugat, au schimbat sau au lasat deoparte din cele scrise de noi. De aceea, ceea ce simtiti ca este adaos, sa nu va împiedice studiul. Bine este ca într-o zi sa se curete tot ceea ce este necurat, dar pentru aceasta trebuie mult curaj si multa munca.

George: - Cel mai bun lucru cred ca ar fi daca s-ar scrie o singura Evanghelie a Domnului nostru, completa si corecta, direct de la cei ce au stat pe lânga El.

Luca: - Cea mai bine poate sti cea care L-a purtat pe brate. Noi, care multe le-am aflat din gura unuia sau altuia, si chiar noi însine am adaugat câte ceva, pentru ca trebuia sa faci o legatura, o completare în unele locuri, noi nu suntem cei mai indicati.

Asa ca vezi cum stau lucrurile...

George: - Trebuie sa marturisesc ca nu m-am asteptat la ceea ce aud acum. Dar asa credem noi, oamenii, ca toate sunt legate de Cel de sus, si facute cu aprobarea si supravegherea minutioasa a Cerului. MAI TREBUIE SA TREACA MULT TIMP PÂNA CÂND OAMENII VOR AJUNGE SA ÎNTELEAGA CÂT DE LIBERI SUNTEM PE ACEST PAMÂNT.

Dar despre nasterea Lui ce stii? Pentru ca textul tau prezinta aceleasi date ebraice, cum ca Hristos s-ar fi nascut în Betleem.

Luca: - Auzeam pe mama mea cum spunea ca este fericita ca din neamul ei egiptean s-a ridicat un Învatator care totusi nu a îmbratisat legile Egiptului. Avea o învatatura aparte de celelalte popoare. Tuturor li se parea ca strica legile. Fiecare tinea sa spuna ca e din neamul lui, dar de urmat... prea putini îl urmau.

Nu-l urmau pentru ca avea un obicei: cauta sa-l desparta pe om de avutul lui - nu sa paraseasca avutul lui, ci robia si grija - pentu a nu mai fi stapânit de PATIMA DE A AVEA si a tot strânge. Se tinea multime multa dupa El ca sa-L asculte, dar prieteni devotati... putini au fost.

Nu putea nimeni sti cine e, nu puteai sa-L întrebi, nu puteai pentru ca era ceva care te oprea. Stau si eu si ma gândesc ca as fi putut sa-L întreb atâtea... Eee, atunci nu puteam. Parca nu mai aveam nimic sa-l întreb.

George: - Ai fost apostol de-al Lui?

Luca: - Desigur!

George: - Biserica nu te socoteste printre cei 12!

Luca: - Parca numai 12 au fost?!

George: - Pe unde a propovaduit Domnul nostru?

Luca: - Cel mai mult în Egipt, dar si în Palestina, însa la distante mari nu a fost. A cautat sa fie anonim, si numai în ultimii ani a trecut la o intensa activitate.

George: - Cu ce scop a venit Hristos pe Pamânt?

Luca: - ÎTI SPUN SINCER CA PE PAMÂNT CÂND ERAM NICI EU NU AM STIUT. ACUM STIU.

A VENIT ÎNTRE OAMENI SA LE DESCOPERE UNORA MÂRSAVIA, PE ALTII SA-I UNEASCA, SA ARATE TUTUROR CÂT POATE SUFERI UN OM CARE A VENIT DIN ALTA LUME PENTRU A LE DESCOPERI DRAGOSTEA SI CERTITUDINEA LOR.

Crezi ca daca ar veni din nou, nu ar patimi?... Mai rau!

George: - De ce a stat totusi atât de mult printre evrei?

Luca: - A stat, într-adevar mai mult prin partile Ierusalimului pentru ca evreii se considerau "cei mai buni si cei mai apropiati de Dumnezeu". Si a ramas între ei ca sa le descopere mizeria si minciuna, pentru ca ei se considerau "poporul ales de Dumnezeu", iar pe celelalte popoare le dispretuiau total, numindu-le idolatre. Hristos le-a aratat pe fata rautatea, viclenia, fatarnicia, orgoliul si falsitatea lor; i-a rusinat si au vazut celelalte neamuri cum "POPORUL ALES" RASTIGNESTE PE ÎNSUSI FIUL LUI DUMNEZEU.

George: - Scrii în textele tale despre evenimentele Bunei Vestiri. Fara îndoiala ca venirea Lui a fost anuntata, si, cu atât mai mult, va fi fost anuntata cea care avea sa-L poarte pe brate, însa aceasta Buna Vestire povestita de tine, are un aspect de poveste, mai ales ca aceasta se petrece în preajma templului iudaic, poveste care se continua si la 40 de zile dupa nastere, pasamite, Hristos ar fi fost chiar taiat împrejur. De unde provin aceste povesti?

Luca: - Buna Vestire o stiu de la batrânii carturari evrei. Ei povesteau ca Fecioara este din neamul lor; ei povesteau si despre Zaharia din templu, cum Ea a fost dusa în "Sfânta Sfintelor"... Mi-aduc aminte ca povesteau foarte frumos si mie mi-au placut si le-am scris. Interesant, totusi, ca si batrânii evrei au recunoscut ca acest Învatator nu se putea naste din barbat si femeie.

George: - Asadar, l-ai cunoscut personal pe Hristos si i-ai cunoscut activitatea?

Luca: - Eram foarte des în preajma Lui, si ma uitam la El ca la ceva care-mi dadea hrana si putere. Simteam ca-mi cunoaste toate gândurile si intentiile. Niciodata nu am avut curaj sa-l întreb de ce asa si nu asa, si, daca faceam ceva fara sa observe, se întorcea catre mine si, cu multa bunatate, zâmbea! Niciodata nu L-am vazut râzând dar zâmbind L-am vazut. Pe fata Lui era atâta Lumina si veselie laolalta totusi cu... O PERMANENTA TRISTETE.

George: - Acum unde esti, ce faci?

Luca: - Merg din loc în loc si mângâi pe cei care mi-au fost cunoscuti si dragi, însa, mai mult timp stau în lumea mea. Este atât de mare locul odihnei noastre, încât niciodata nu poti merge de la un capat la celalalt.

George: - Locul de care spui este tot o planeta sferica?

Luca: - Este ca un fel de planeta, însa nu stiu ce forma are; poate ca este sferica, eu nu am avut timp sa cercetez asta. Sunt atâtea de vâzut încât nu poti analiza fiecare lucru în parte, cu toate ca nu sunt neânsufletite, ci toate sunt vii, si poti sti ce gândesc, ce vor sa faca, si atâtea ai de facut încât, parca nu ai timp sa le cunosti pe toate.

George: - În care loc de odihna stai?

Luca: - Stau ca si ceilalti prieteni ai mei, în locul de odihna al VIII-lea, unde stau batrânii întelepti, marii gânditori.

George: - În Orasul de Aur ai acces?

Luca: - Putem privi cu usurinta spre Orasul de Aur. Când suntem chemati mergem, mergem si la Învatatorul nostru, si daca ne spune sa facem ceva misiuni, ne prezentam cu mult respect.

George: - Altfel, în lumea ta cu ce te ocupi?

Luca: - Merg printre arbori, copaci impunatori, fiecare altfel, majestuosi si gratiosi, te ocupi cu fiecare, te întretii cu ei, merg sa privesc flori si câte feluri de plante, merg nu sa le dau culoare si parfum, nici viata, ci sa vad cu câta maiestrie sunt aranjate, ce parfum minunat si intens au unele, cât de neobisnuit si discret au altele, încât de minunezi de unde pot iesi!...

George: - Ai mai fost si prin alte locuri?

Luca: - Nu am reusit sa cuprind decât trei locuri de odihna, locul meu, stratul VIII, precum si straturile VII si VI. Sunt spirite care stau la 30 de mii de ani aici, si nu au reusit sa ajunga de la o margine la alta.

George: - Dar bastinasi sunt?

Luca: - Marea majoritate sunt ai locului, ei nu au fost niciodata pe Pamânt.

George: - Unde sunt mai multi?

Luca: - CEI MAI MULTI SUNT ÎN STRATUL ÎNTÂI. SUB EI ESTE PAMÂNTUL, SUB PAMÂNT SUNT "NEGRII" BLESTEMATI DE EI ÎNSISI. SINGURI SI-AU ALES SOARTA LOR.

George: - Sub acesti negri ce mai este?

Luca: - ADÂNCURILE nu le stiu!...

George: - Aveti si voi Soare, stele, astre?

Luca: - Soarele nostru nu are asemanare cu al vostru. Stele, luna, de fapt nu avem; nu avem nevoie de luna pentru ca nu este noapte..., permanenta zi, lumina, activitate, fiecare în directia lui.

Vrei sa-l chem si pe Ioan Evanghelistul?

George: - Da! ABIA ASTEPT SA DISCUT CU IOAN EVANGHELISTUL!

Luca: - Zadarnic astepti! IOAN EVANGHELISTUL ESTE TRIMIS PE PAMÂNT CU TREBURI IMPORTANTE, asa ca nu-l mai chema, pentru ca o sa-ti raspunda cum ti-a raspuns si Matei.

George: - Unde sunt întrupati acestia? În ce tara sunt?

Luca: - Nu cercetati, nu încercati sa cunoasteti, pentru ca va e destul ce stiti! TREBURILE LOR SUNT CU ROSTURI MARI, IMPOTANTE, SI TREBUIE SA LE DUCA LA BUN SFÂRSIT.

George: - Noi stim totusi de ei?

Luca: - Daca stiti, e bine. Noi nu avem voie sa vorbim.

IOAN ESTE UN DUH CARE, CA UN VÂNT DE PRIMAVARA, VA USCA NOROAIELE VOASTRE, SI CARE CAUTA SA ÎNFLOREASCA DIN STRADANIA RADACINILOR MATURITATII, FLOAREA CE SOSIND, DA PRIMAVARA...

George: - Revin la o întrebare de mai înainte în legatura cu nasterea Domnului, cum de a ramas între oameni ca Maria l-a "nascut fecioara fiind", si nu s-a stiut adevarul - primirea pe bratele ei a unui prunc care abia putea fi pipait.

Luca: - DACA VOI ATI SPUNE CEEA CE SCRIETI, ATI FI LOVITI CU PIETRE. Daca s-ar fi spus ca a venit pe bratele unei tinere, un prunc în chip minunat, nu ar fi omorât-o cu pietre, considerând-o necinstita? A primit si a tacut, fara sa spuna nimanui nimic. Pleca dintr-un loc în altul, pentru a i se pierde urma, ca mânata de un vânt ce o purta pentru a-si ascunde taina.

George: - Ce vrea sa spuna proorocia lui Osie?

Luca: - Cu 2-3000 de ani înaintea lui Hristos, si în mijlocul poporului evreu erau gânditori care povesteau anumite întâmplari minunate cum a proorocit Osie. Putregaiul patrunde în copac, si-l macina pâna ce-l trânteste la pamânt. Asa a spus si Osie: când poporul evreu a fost tânar, atunci când putregaiul nu-l patrunsese, Dumnezeu l-a iubit, dar pe Fiul Lui l-a chemat din Egipt, unde Lumina patrunsese.

George: - Da, acum textul e clar! Dar despre Moise ce parere ai? A facut el atâtea câte spune? A avut el tangenta cu sfintenia?

Luca: - Moise a fost o persoana însemnata pentru poporul evreu, însa el nu avea talent, nici la vorba, nici la scris. Nu a facut el atâtea câte s-au pus pe seama lui. Au scris aceia care au cautat sa-l pastreze viu si nemuritor în fata poporului, si, dupa aceea, foarte multi, pe parcursul secolelor, au mai adaugat, pentru a-l prezenta ca un mântuitor al lor, pe care însa nici unii evrei nu-l respecta cum îl respectati voi...

Veronica: - Dragul nostru Siu, vad ca te intereseaza discutiile noastre.

Siu: - Ma intereseaza pentru ca din lucrul pe care-l fac cu unii oameni, nu se poate sa nu ma bucur, daca cineva ocupa un loc mai sus decât îl avea, mai ales ajutat si de mine. Acum va las pentru ca sunt chemat. Ramâneti cu bine!

Veronica: - Siu s-a înclinat catre Socrit si catre Luca... A plecat.

Socrit: - Siu este foarte activ. Nu va uitati ca se ocupa cu lucruri mici. El are mari activitati. Mie mi-e foarte drag, mi-e prieten, când îl cauti, e în Orasul de Aur, unde are libertatea sa patrunda, primeste ordine, alearga, apoi se întoarce. Atât ca în activitatea lui nu-i place sa miroase prea multe flori si sa filosofeze! Când vine, o multime de entitati se aduna în jurul lui si el mereu povesteste, si ele nici ca se satura.

Acum, iubitii mei, se cuvine sa va las.

George: - Va multumim la amândoi pentru participare, si tie, stimate Socrit, si tie, stimate Luca, pentru bunavointa si dragostea voastra!

Socrit: - Pacea Marelui Dascal sa fie cu voi!

Veronica si George: - Amin!

 

Bucuresti, 2 ianuarie 1965

MOISE, mare prooroc evreu

- gri închis

 

Am chemat pe Socrit si am rostit salutul.

Socrit: - În numele Luminii, fiti binecuvântati, frati si prieteni ai mei! Iata, am venit. Cereti ceea ce doriti.

George: - Vrem sa-l cunoastem pe Moise.

Socrit: - Da, am sa-l caut!

Veronica: - Socrit priveste piezis în jos, parca vede prin pamânt si cauta... cheama... cu mâna întinsa parca indica locul...

Vine... A venit! E tare mohorât!...

Auzi ce interesant, s-a înclinat înaintea lui Socrit si el i-a raspuns.

Socrit: - Iata, Moise, te-am chemat pentru ca tu singur sa raspunzi la ceea ce vei fi întrebat.

Veronica: - Este un gri mohorât, închis de tot, aproape fumuriu. Hainele sunt aruncate pe el, capul gol, poarta barba, si e batrân, piele aramie. Statura potrivita, mai mult scund, nasul încovoiat, capul mare, tuguiat. Nu are trapezul pe care spuneai tu ca-l au înteleptii.

George: - Sa-l vezi fara haine, sa-i vedem baza spirituala!

Socrit: - Nu-i nevoie, are aceeasi culoare ca si hainele.

George: - Te-ai mai întrupat vreodata de atunci?

Moise: - Niciodata.

George: - Unde ai locul?

Moise: - Locul meu este laolalta cu toti batrânii si învatatorii poporului din care ma trag.

George: - Unde?

Moise: - Nu a vazut nimeni din cei de fata locul unde stam noi, si, ce as putea sa va spun?

George: - Ce activitate ai desfasurat?

Moise: - De când ma stiu, am urmarit sa realizez ceva. Tot ce am facut, am facut pentru salvarea si triumful poporului din care ma trageam.

De scris nu am scris nimic. Nici la vorba nu aveam talent, si totusi, nu taceam o clipa, iar confratii mei, care mi-ascultau orice porunca, cei ce aveau mestesugul scrisului, asterneau pe hârtie.

Poporul din care ma trag si eu, este si va fi un popor sovaielnic si nehotarât, un popor caruia i-a placut sa se dea dupa cum bate vântul. De aceea a trebuit sa spun ca am primit Legile de la Dumnezeu din Cer, ca sa pot sa-i stapânesc, sa nu se închine la prea multi dumnezei, afara de unul singur, care spuneam noi ca este în Cer.

George: - Cum de s-au pus pe seama ta atâtea minuni?

Moise: - Ma socoteau cel mai mare prooroc al lor, pentru ca îi scapasem din robia egipteana si multe alte încurcaturi. Devenisem din timpul vietii "atotstiitor", "atoateîmplinitor", iar dupa moartea mea poporul astepta si se ruga la mine ca la un Dumnezeu, pentru ajutor si izbavire.

George: - Cum de ai pretins ca ai întrecut pe egipteni în stiinta si întelepciune, si cine a spus despre tine ca ai vorbit cu Dumnezeu în rug, si cum e cu cosul de nuiele si cresterea ta la curtea faraonului?

Moise: - Este adevarat ca am crescut în Egipt; dar cum am ajuns acolo si am crescut la curtea faraonului, nu stiu. Dar stiu ca sunt evreu, ca mi-am iubit si ajutat neamul.

Vorbea nervos, parca nu-i conveneau întrebarile noastre.

Am urât de moarte pe egipteni...

George: - Spune, cum e cu statul de vorba cu Dumnezeu aparut în rug aprins?

Moise: - De câte ori poporul evreu aluneca în diverse erezii, le spuneam ca mi s-a aratat Dumnezeu si ca mi-a spus cum si ce trebuie sa fac. De câte ori nu s-au rasculat ei împotriva mea!

Ce-i drept, ma rugam cu multa credinta unui Dumnezeu ce este undeva sus, si simteam adeseori o îndrumare pentru a potoli pe cei razvratiti...

Socrit: - Te-oi fi rugat tu, dar nu ai reusit sa pui pe tine nici o banda cenusie curata!

....................................................................................................

George: - Care sunt faptele care socotesti ca te-au adus sa ai aceasta culoare?

Moise: - Am facut rau egiptenilor. Am omorât pe egipeni ca sa pot fugi din Egipt.

Am fost nevoit sa ucid.

George: - Ai ucis oameni dintr-un popor care aveau multa trecere înaintea lui Dumnezeu datorita spiritualitatii lui avansate!...

Moise: - Eu nu am facut nimic. Dusmania între noi si egipteni este recunoscuta. Ceea ce am facut, nu am facut la întuneric, ci se stie de toate popoarele. Asa cum am fost eu bâlbâit, totusi am stiut sa tin poporul meu în mâna, în urma rugaciunilor ce le faceam.

....................................................................................................

George: - Nu se poate spune ca nu împartasiti aceeasi soarta.

Nu mi-ai spus însa, cum au aparut minunile tale în Biblie, cu Marea Rosie despartita în doua, cu pedepsele aruncate peste egipteni, cu disputa cu magii si vrajitorii lor pe care i-ai întrecut, precum si cu transformarea acelui baston în sarpe, si câte alte povesti.

Moise: - Ce te intereseaza? Acestea sunt lucruri care ma privesc pe mine si pe poporul meu.

Socrit: - Moise, raspunde la ceea ce esti întrebat!

Lui Moise nu-i convenea ca este descusut, si parea ca regreta si cele spuse mai înainte, însa... era fortat.

Moise: - Aruncarea bastonului era o metafora; însemna aruncarea a tot ce este rau de pe om, care, ca un sarpe aluneca spre prapastie, de unde nu-l mai poti scoate! Întâmplarile din viata mea nu trebuiesc citite direct, ci indirect, caci fiecare simbolizeaza ceva, fiecare are un înteles, fiecare capitol are alt înteles, si fiecare îl întelege cum poate.

Le-au scris primii mei confrati, si nu stiu de câte ori s-au mai transcris, fiecare adaugând câte ceva. Daca eu as fi scris tot ceea ce am facut, nu as mai fi avut timp sa ma ocup de poporul meu. Nici nu era nevoie sa scriu, pentru ca eu nu vedeam ce vedeau altii în jurul meu.

Ce e drept si sustin, este ca am crezut într-un singur Dumnezeu, care este atotputernic, si este undeva. Acum, în locul în care stau, nu as putea spune ca ma chinuiesc.

George: - Unde stai?

Moise: - Unde stau este mult mai bine decât în viata pamânteana, si nu doresc sa mai vin pe Pamânt, ci doresc sa vina "Salvatorul" peste noi toti.

George: - Cine este acesta?

Moise: - Ultima venire si privire îndeobste de la o margine la alta, recunoscuta de toti, din toate locurile de odihna si chin.

Multi au plecat dintre noi odata cu privirea Marelui Dascal.

George: - Cum adica?

Moise: - Dupa iesirea Sa din trup, dupa moartea Sa pe cruce, Marele Dascal, a trecut si pe la noi, cuprinzând totul si pe toti. Cei ce au fost sinceri cu ei însisi, din privire s-au legat de El, si, plecând dintre noi, au avut o usurare. Cei care am fost legati de natie, am ramas mai departe, care unde am fost.

George: - Deci, si dintre evrei au fost care au avut merite.

Moise: - Da, au fost dintre aceia care au trait o viata spirituala, care au primit comunicari pe care unii le-au trecut pâna si pe frunzele finicilor. Au fost dintre evrei care au mustrat poporul, si au fost momente când si eu i-am aratat greselile. Eu l-am iubit mereu, încât prefer sa stau unde sunt, numai sa stau lânga el si sa traiesc cu speranta unei izbaviri ce va fi într-o zi.

George: - Ciudate si neasteptate marturisiri! Bine, Moise, dar tu nu stii ca cei ce iubesc pe cei ticalosi, se fac vinovati, îndepartându-se de soarta lor, asa cum se întâmpla cu tine? Daca vei fi gasit în aceeasi stare în acea zi, ce vei face?

Moise: - Când va veni "Izbavitorul", pe unii îi va arde, pe altii îi va salta. Ce se va întâmpla, ramâne de vazut!

George: - Veronica, spune înca o data, te rog, ce culori are?

Veronica: - De sus si pâna jos, e un gri închis de tot, fumuriu spre negru...

George: - Nici o alta culoare?

Veronica: - Nici o culoare în plus...

Socrit: - Moise, într-adevar, este un spirit "aparte"... el nu a trait pentru el..., ci mai mult pentru poporul lui. Cât de variat se aplica legile! Cât de nepatrunse sunt unele aspecte ale vietii!

Ei, de ajuns. Esti liber, Moise! Poti sa mergi în lumea ta!

Voua, dragii mei, va doresc pacea si binecuvântarea, nu de la mine, ci de la Domnul!

Am plecat!

Bucuresti, 3 ianuarie 1965

ISAIA, MIHEIA si OSIE

prooroci ai Vechiului Testament

- toti trei alb mat si cenusiu deschis spre picioare;

- toti trei, în stratul VIII

Am rostit chemarea.

A venit Socrit si am salutat venirea lui.

Socrit: - În numele Legilor Sfinte, în numele Împaratului Divin, în numele Marelui Guvernator, va dau si eu roua dragostei mele, si binecuvântarea Lui o aduc peste voi!

Ma simt bine în aceasta seara cu voi! Asa sa fie întotdeauna - spiritele voastre linistite ca o apa ce nu o atinge nici o adiere de vânt!

De voi depindem noi!

Veronica: - Ce miros placut împrastie! Câta liniste poate da! Ce inundatie de har!...

Socrit: - Daca numai prezenta mea poate sa-ti aduca ceea ce spui, dar sa stai în lumea noastra, ce-ar fi?!...

Acum sa începem lucrul!

George: - A fost cam îndaratnic Moise, ieri, nu? Ce parere ai de felul cum a raspuns?

Socrit: - Faptul ca a fost adus nu i-a convenit, mai ales ca sa arate dedesupturile. Ceea ce se poate spune este ca poporul evreiesc si poporul egiptean au fost într-o permanenta cearta si într-un continuu frecus. Din cele ce ai citit, ai vazut desigur, ca nu se arata nici o minune facuta de egipteni, fara numai vrajitorii peste care el, Moise, domina, si aceasta pentru ca nu avea interesul sa arate meritele egiptenilor, ci ale lor, pentru ca ei au scris totul.

Evreii se prezentau în fata tututor ca un popor ce crede într-un singur Dumnezeu viu si adevarat, si, desigur, era normal sa scrie ceea ce au scris. Ca s-au întâmplat unele momente deosebite si în viata lor, este foarte adevarat, si e normal sa se întâmple - si, daca vrei sa le numesti minuni, sunt... minuni! Ei însa au cautat întotdeauna sa predomine toate popoarele, sa arate ca ei sunt cei mai curati si bineplacuti de unul si adevaratul Dumnezeu în care ei credeau, si care facea minuni numai cu ei si cu nimeni altii din alte popoare.

Poporul acesta se ruga lui Dumnezeu, facea tot felul de slujbe, având un rituale extrem de complicat, dar faptele si caracterele unor reprezentanti erau cu totul opuse...

ORICINE SE ROAGA, DAR VIATA NU CORESPUNDE CU CELE ROSTITE ÎN RUGACIUNE, NU POATE SA-SI ALBEASCA HAINA SPIRITULUI SAU.

Viata trebuie sa fie la acelasi nivel cu pretentiile sale spirituale, dar de la ei nu poti sa te astepti la asta! Faptul ca ei nesocoteau toate popoarele, numindu-le pagâne, aceasta este o degradare a cinstei unui neam, care este un lucru extrem de grav.

CEL CARE CAUTA SA SUBMINEZE CINSTEA FRATELUI SAU, ESTE CA SI CUM AR UCIDE!

Acum spuneti ce aveti de cercetat!

George: - Vrem sa verificam continutul unor proorociri referitoare la Marele Învatator, ale lui Isaia, Miheia si Osie, si, daca este posibil, cheama-i pe toti trei odata... sau pe rând, cum crezi...

Socrit: - Îi chemam pe toti trei.

Dupa aproape doua minute, sosesc cei trei chemati.

Veronica: - Toti trei sunt îmbracati la fel: hainele de dedesupt, gri deschis, cele de deasupra, albe. Isaia este cel mai mic de stat..., este foarte vesel si foarte comunicativ. Toti sunt blajini, fata lor exprima bunatate, împrastiind blândete si liniste...

Socrit vorbeste cu ei, parca le spune ceva într-o limba pe care eu nu o înteleg. Cei trei raspund mereu: Ki-ro-po, Kiropo-Kiropo...

Socrit: - Te-ai mirat ca nu ai înteles nici un cuvânt? Nu era nevoie! Am vorbit în limba araba veche. Kiropo înseamna "înteleg". Putem vorbi toate limbile, si este firesc sa vorbesc cu tine în limba ta, si cu fiecare natie în limba fiecareia.

Întrebati ce vreti!

George: - În primul rând, în numele Marelui Dascal, sa apara culorile spirituale de baza ale celor trei fara vesmintele lor.

Veronica: - Toti trei sunt aproape la fel, cu deosebiri neânsemnate; de la gât pâna la genunchi sunt de un alb mat, apoi trec în gri deschis, si spre glezne ajunge semiînchis.

George: - În numele Marelui Dascal, sa revina vesmintele!

Veronica: - Au revenit!...

George: - Dragii nostri, dorim sa stim, mai înainte de a va întreba ceva despre texte, când ati trait, daca v-ati mai întrupat, din ce natie ati fost, ce activitate ati avut, daca ati fost într-adevar "prooroci" si prin ce se manifesta acest lucru? În sfârsit, unde stati acum?

Isaia, îti dam cuvânul!

Isaia: - Am trait cu aproape 3000 de ani înaintea lui Hristos. Cetatea

în care am trait eu a suferit multe schimbari, încât nu o mai gasiti pe nicaieri. Se numea Noumeta.

Eu am fost un om simplu, din parinti saraci, care se ocupau cu cresterea animalelor, si mergeam la câmp adeseori cu tatal meu. Priveam cerul si îmi puneam atâtea întrebari!... Ce este Viata? În cine sa crezi? Cine este puternic peste toate? Cine este curat în atâtea necuratii? Si atâtea întrebari îmi puneam, încât nu mai exista nimic pentru mine. Eram asa de absent, ca daca ma întrebai despre un lucru, nu stiam ce sa spuem, atât eram de absorbit în gândurile mele, adâncit în ele sa cunosc pe cele necunoscute.

Adesea "auzeam glasuri care îmi vorbeau", care ma faceau sa simt ca nu mai traiesc pe Pamânt, momente care ma scoteau aproape din trup, si ma vedeam de multe ori doi în loc de unul. Nu stiam ce sunt acestea, dar aveam pacea sufleteasca si ma simteam fericit. Au fost timpuri când am fost trimis sa cert popoare, sa mângâi pe altele, sa ucid în lupte pe altii.

Eram arab. Nu as putea spune ca mi-am iubit îndeosebi neamul meu; pentru mine nu exista neam "al meu" si neam "strain". Pe mine ma interesa ca trebuie sa cunosc ceea ce doream, respectul nu ma interesa decât atunci când primeam ordin sa ma duc undeva, fara sa-mi pun alte probleme. Ma duceam fara sa ma îngrijesc cum va iesi. De multe ori am scris cu unghia pe frunzele de la arborii din locurile acelea, scriam ceea ce auzeam si ramâneau înscrise pentru ai mei. Ca s-au mai înflorit pe ici, pe colo, asta se poate simti de ce ce au mirosul dezvoltat. Evreii de atunci erau în permanente razboaie de jaf, si nu mi-a placut felul lor acaparator. Totusi am mers si le-am aratat abaterile, iar ei au cautat sa ma atraga întra batrânii si învâtâtorii lor, zicându-mi ca unul ca mine numai între ei ar putea sa traiasca.

George: - Din textele ramase de la tine, apari ca unul dintre cei mai teribili mustratori ai poporului evreu.

Isaia: - Se spunea ca din cauza mamei mele - care era de prin partile Egiptului - îi cert eu, dar nu era asa. Când primeam ordin de a mustra, o faceam... si pe evrei i-am mustrat în multe, multe rânduri.

George: - Într-unul din capitolele textelor tale sta scris astfel: "Iata, fecioara va lua în pântece si va naste fiu, si vor chema numele lui Emanoil", care se tâlcuieste cu noi este Dumnezeu.

Este exact celor spuse de tine?

Isaia: - Iata cum a fost: când eram odata culcat sub umbra unui palmier, am auzit un glas care mi-a spus: "... si o mioara blajina va primi pe spatele ei Lumina care va varsa Lumina, prin dragoste si prin jertfa, iar acea Lumina este Emanoil, ceea ce înseamna cu noi este Dumnezeu."

La noi nu exista pe vremea mea cultul fecioarei, si, cu timpul s-a talmacit ca acea "mioara" ar fi o fecioara, pentru ca târziu, încoace, crescuse evlavia la feciorie, si, desigur, au zis ei, nu avea sa primeasca "pe spate" ci "în pântece", pentru ca nu se întelegea altfel decât ca va "naste" un fiu.

De la mine pâna la venirea Domnului pe Pamânt, multe schimbari s-au facut, crezând oamenii ca au avansat în stiinta, si ca trebuie sa dea un limbaj pe întelesul tuturor.

Acum sunt în locul de odihna si activitate, într-o permanenta incintare - în stratul al VIII-lea - locul batrânilor întelepti si al proorocilor. Noi am fost atrasi de Fiul Omului, care a trecut ca un fulger, iar privirea Lui ne-a atras pe toti cei ce am cercetat necunoscutul. Si acum suntem într-o lume necunoscuta de pamânteni, dusi în acest loc numit de Cel pe care L-am cautat si iubit în viata pamânteana.

George: - Deci, ai avut mediumitate si pe Pamânt? Acesta ar fi secretul proorocirilor tale.

Isaia: - Nu stiu ce se întâmpla, pentru ca eu mereu am fost singur, si nimeni nu-mi explica ceea ce auzeam si vedeam.

George: - Îti multumim pentru raspunsurile tale!

Socrit: - Miheia, ai cuvântul!

Miheia: - Sunt din neamul caldeenilor. Parintii mei erau negustori. Am umblat cu tatal meu în foarte multe orase si tari, am cunoscut multe popoare, si fel de fel de obiceiuri, mi-a placut sa cunosc obiceiurile unora si altora, si, desi unele popoare erau socotite pagâne, le gaseam obiceiuri frumoase, iar la altele care se considerau "curate" si cu o viata "dreapta", le vedeam în cutele sufletelor atâta murdarie, încât, tulburat de ceea ce vedeam, ma întrebam: "De ce au venit acesti oameni pe Pamânt? Ce scop au? Pentru ce au venit s-au cine i-a adus? Unde vor merge si cum vor sfârsi?" În permanenta gândire eram pentru a gasi un raspuns si de multe ori ramâneam fara el. Stradaniile mele de ani si ani de-a rândul, nu au fost însa zadarnice pentru ca am primit si raspunsul pe care nu-l voi uita niciodata:

Pe acest Pamânt cresc flori, arbori, animale, vietati pâna la cele mai mici insecte si mai este si omul.

Omul este venit pe Pamânt pentru a realiza ceva, si multi se întorc cum au venit, ba si mai goi!

PUTINI VIN CU HAINELE SCHIMBATE, LUMINATE, LA LOCUL DE UNDE AU PLECAT!

Nu întelegeam. Nu puteam sa înteleg ce trebuia sa iasa de aici. Nu întelegeam, si pâna la urma am înteles ca era vorba de locul de unde a plecat curat, venise nevinovat si lucrase pentru ca sa se întoarca cu "bagaj" înapoi, unde sa se bucure si sa bucure si pe altii.

Acum însa, abia acum vad cum e rostul omului pe Pamânt.

De atunci, m-am întrupat de trei ori si TOT MI SE PARE CA NU AM LUCRAT DESTUL!... Odata am fost în Egipt si m-am numit Hari; a doua oara în India, si m-am numit Hab; a treia oara în Japonia, si m-am numit Kike, si pentru ca stiam de unde am venit, LUCRAM CU TOATA SÂRGUINTA. În Japonia, toata viata am fost "cersetor", cerseam într-o parte si dadeam în alta. Si, când am simtit ca trebuie sa parasesc corpul, m-am retras într-o casa unde am facut pe învatatorul si unde venea multa, multa lume sa le spun câte ceva de folos.

Am plecat si de la ei si am terminat cu "vizitele" pe Pamânt.

DACA OAMENII AR ÎNTELEGE CA VIATA PE PAMÂNT ESTE NUMAI UN "PROVIZORAT" SI CA DIN ALTA LUME AU VENIT SI TOT ACOLO SE VOR ÎNTOARCE, ALTFEL AR TRAI, ALTFEL AR PRIVI LA TOATE CELE DIN JUR. Sfatul meu acum pentru oameni ar fi:

FACETI TOTUL CA SI CÂND ATI TRAI O MIE DE ANI, SI FITI GATA DE A PARASI TRUPUL CA SI CUM V-ATI DESPARTI DE EL PESTE UN CEAS!...

George: - Ai avut mediumitate?

Miheia: - Am avut mediumitate prima data în Chaldeea, si apoi în Japonia. Am auzit dar nu am vazut nimic.

Acum stau alaturi de fratele meu Isaia, în locul de odihna si activitate creatoare care este al VIII-lea. Deasupra este Orasul de Aur, îl privesc , dar NU AM FOST "CHEMAT" ACOLO PÂNA ACUM NICIODATA.

George: - În capitolul V al scrierilor tale sta scris: "Si tu Betleeme Efrata, mic esti între miile lui Iuda, dar din tine vor iesi povatuitori peste Israel"...

Miheia: - ..."mustrator" peste Israel, nu "povatuitor"!

Eu am scris cu 2000 de ani înainte de Hristos, si de Betleem nici nu stiam. Nu exista pe atunci localitatea aceasta, si era vorba de un mustrator cu nu mai fusese si cum nu avea sa mai fie. Evreii l-au socotit pe Hristos proorocul lor, care a iesit ca toti ceilalti, din barbat si femeie, si nu a "venit" sa-i mustre si sa-i certe. Pe acest Hristos care nu avea cetate statatoare, cei care se socoteau mai sfinti, cei care erau mai tari si mai abili, L-au socotit de-al lor.

George: - Îti multumim, prietene! Putem trece mai departe!

Socrit: - Osie, ai cuvântul!

Osie: - Sunt ridicat din acel popor care s-a crezut "alesul si unsul lui Dumnezeu". Tatal meu era vânzator de pasari, si de câte ori le vedeam doream si râvneam la aripile lor, la puterea lor de a se înalta.

M-am nascut cu aproape 2800 ani înainte de Hristos. Priveam pasarile cu invidie cum se înaltau în vazduh, si, daca as fi putut, mi-as fi facut niste aripi cu care sa ma înalt. Neputând, am încercat sa ma ridic cu celalalt "corp" - corpul spiritual - care poate sa atinga înaltimi necunoscute si de nepatruns.

Nu am fost o fire prea activa, totusi traiam o permanenta nostalgie de a cunoaste necunoscutul, de a patrunde ceea ce simteam si nu puteam sa numesc. De multe ori am vazut ca, în loc de unul, eram doi, ca unul pleca si unul ramânea în mine, si cu multa greutate ma întorceam iarasi înapoi. Ooo! Cât de mult as fi vrut sa ramân acolo sus, si sa nu ma mai întorc pe Pamânt! Pentru acest dor, am cerut sa nu mai vin niciodata sa iau trup pe acest Pamânt plin de ipocrizie, suferinta si mizerie pe care oamenii le produc si nu natura.

Poporul din care am iesit mi-a fost totdeauna indiferent pentru ca, desi unii concetateni se socoteau "alesi si unsi", totusi nu ma simteam bine cu ei, ba deseori îi mustram.

Acum stau lânga fratii mei care au avut acelasi dor ca si al meu.

George: - Când plecai din trup, plecai singur sau cu cineva?

Osie: - Plecam singur, tras de un dor, luat de o putere nevazuta, dar simtita. Am scris foarte putin, si cele ce am scris sunt atât de sarace fata de ce traim noi aici!

George: - În unul din versetele tale ai scris: "... când era tânar Israel l-am iubit, si din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu" (Osie XI, I). Mi se par fara legatura cele doua idei din fraza. Sunt identice cu cele scrise de tine?

Osie: - În nenumarate rânduri întrebasem în rugile mele despre poporul în mijlocul caruia ma nascusem, ce-i cu el? Este ales? Este iubit asa cum se pretindea?... Si aceste glasuri, în nenumarate rânduri mi-au spus: "... DEMULT, CÂND ERA CURAT, AM IUBIT ACEST POPOR, DAR ACUM DIN EGIPT VOI SCOATE PE FIUL MEU". Asa am înteles eu ca EGIPTENII POT LUA LOCUL DE "POPOR ALES", DE FII AI LUI DUMNEZEU. Nu m-am gânfit ca de Hristos ar fi vorba, nu am înteles atunci altceva. Am crezut doar ca egiptenii vor lua locul, în schim era vorba de Hristos, de faptul ca El va iesi din locul acela, din tara aceea.

Apoi, dupa cum vezi, fiecare le-a potrivit cum a vrut mai bine.

Acum stau cu fratii mei de bucurie si odihna, unde toate sunt vii.

George: - Ce prevezi pentru viitorul nostru?

Osie: - Eu, ce sa prevad?!... Stiu doar atât: se vorbeste ca ACEST GLOB TREBUIE SA IA SFÂRSIT - NU CA PLANETA, NU CA POPULATIE SI VIATA - CI CA MIZERIE, SUFERINTA, RAUTATE SI IPOCRIZIE. CÂND? NU STIE NIMENI... DAR O SA VEDETI ZORILE ÎN CURÂND SI O SA ÎNTELEGETI!

George: - Va multumim tuturor pentru bunavointa cu care ne-ati raspuns. Domnul nostru sa va rasplateasca dragostea, efortul si rabdarea ce le aveti cu noi!

Socrit: - Pacea Domnului sa fie cu voi!

Veronica si George: - Amin!

Bucuresti, 21 ianuarie 1965

GINGIS-HAN, conducator al mongolilor;

- rosu închis spre negru, de sus pâna jos;

- primul strat de chin

Veronica: - Marunt de stat, cap mare, ochii mici si oblici, hainele toate rosii pâna la pamânt, cu pete sepia, albastru si galben.

George: - Spune, ce-ai facut în viata ta?

Gingis-Han: - Mi-a placut sa sug, sa beau si sa manânc tot ce-a fost viu; am ucis, am siluit tot ce a fost frumos, iar gloria mea am simtit-o stralucind când am facut mai multe crime.

Nimic nu ma multumea mai mult ca vietile pe care le rapuneam si tot ce...

Veronica: - Va rog, nu mai pot suporta! Alungati-l!

Soocrit: - Pleaca, mizerabilule! Mergi în mizeria ta de veacuri!

Am renuntat, cu multa parere de rau, la discutia pe care voiam sa o am cu Gingis-Han. Pentru ca Veronica nu-i putea suporta emanatiile, a trebuit sa renunt.

 

Bucuresti, 21 ianuarie 1965

DIOCLETIAN, împarat roman (284-305)

- murdar; amestecatura din toate culorile care bat spre negru; în jurul gâtului puncte alburii pe fond cenusiu, iar restul corpului numai puncte rosii, galbene, albastre si verzi;

- pribeag;

Diocletian: - Mi-e greu sa repet, sa-mi amintesc de trecutul meu... Nu am fost blând. Am avut perioade când am fost crud, si dupa aceea intram în camera mea secreta si lacrimam, lacrimând...

Singurele mele clipe înaltatoare au fost cele de rugaciune. Acele lacrimi sincere au înscris punctele deschise, albe, de care va mirati... Viata mea a fost aceea pe care o poate avea un om puternic si plin de cinstire. Am avut tot ce am vrut si am trait tot ce am crezut ca poate sa ma faca fericit, cautând sa ma tin, mai ales spre sfârsitul vietii, de glasul constiintei mele.

Orice om are momente când, prin trecutul vietii sale, aude un glas care îi spune: OPRESTE-TE!

Pe acest glas l-am lasat si eu sa ma viziteze, si atunci lacrimile îmi inundau obrajii!...

Acum sunt pribeag!

Uneori merg în stratul I, dar cum arunca valurile obiectele usoare pe uscat, asa si eu sunt alungat din acest strat...

George: - Bine, Diocletian, îti multumim pentru ca ne-ai vorbit. Mergi în pace, si Dumnezeu sa te ajute sa poti urca si tu printr-o noua reântrupare. N-ai mai vrea sa revii pe Pamânt, sa-ti îmbunatatesti culorile?

Diocletian: - As vrea, dar nu depinde de mine. SUNT LEGI ASPRE ASUPRA MEA, PE CARE EU NU LE CUNOSC!...

George: - Mergi în pace!

Bucuresti, 21 ianuarie 1965

ALEXANDRU LAPUSNEANU (domn al Moldovei, sec. XVI, ctitor al mânastirilor Slatina si Bistrita)

- gri semideschis, restul acoperit cu benzi coraile, verzi, galbene, albastre si violet în dreptul sexului;

- stratul I, marea categorie a celor ce asteapta;

 

Veronica: - E îmbracat într-o haina lunga, gri deschis, cu o fâsie alba.

Lapusneanu: - Sunt în multimea celor ce asteapta mila si îndurarea Cerului: stratul I. Petele rosii provin de la boierii care au fost omorâti din ordinul meu ...; am fost un orgolios... acesta e galbenul; am cautat sa domin prin forta.

Albastrul si violetul ce le vedeti sunt desfrâurile si perversiunile care m-au stapânit tot timpul vietii...

George: - Destul, Lapusneanu. Trecem la altul!

Socrit, te rog, cheama-l pe Caligula, împaratul Romei.

Bucuresti, 21 ianuarie 1965

CALIGULA, împarat roman (sec. I, e.n.)

- rosu închis, murdar spre negru;

- straturile de chin;

La chemare, se prezinta un spirit ursuz si sfidator.

George: - Cum te cheama?

Caligula: - Ce vreti de la mine?

George: - Cum te cheama, cine esti?

Caligula: - Ce vreti de la mine?

George: - Vrem sa stim cine esti si ce ai facut în viata!

Caligula: - De ce?

George: - Ca sa stie lumea ce are un om ce a activat într-un anumit fel. Pentru ca oamenii sa nu faca ce ai facut tu, sa nu ajunga ca tine (ma irita din ce în ce mai mult).

Caligula: - Lumea sa nu faca ce am facut eu? Hmmm!... Înteleg! Sa va spun cum ma cheama? Sa va arat îmbracamintea, dar... oooo! De v-ati îndrepta voi, cei de pe Pamânt!... Si de ce v-as arata si culorile? Spune-mi, de ce sa le arat? CA DE-AR VENI MII CA MINE SA-SI ARATE MIZERIILE FACUTE, TOT DEGEABA AR FI. OAMENII SUNT ÎNCLINATI DIN RAU ÎN MAI RAU, SI ÎNDREPTARE PENTRU EI NU VA FI DECÂT FOCUL!

De ce nu am ars si eu pâna acum, nu stiu... Asa ca...

Veronica: - A plecat, a fugit!... A disparut!...

L-am rechemat fortat. A revenit înfuriat, spumegând de mânie. Am insistat si i-am notat culorile spirituale de baza.

Socrit: - De ce ai plecat, lepadatura?

Caligula: - De ce as ramâne în atmosfera aceasta în care oamenii au dobândit lumina?... Nu pot!...

Socrit: - Pleaca!

Veronica: - A plecat...

 

Bucuresti, 25 ianuarie 1965

OLIVER CROMWELL, conducator de rascoala, englez (1599-1658)

 

Socrit: - Nu raspunde la chemare; e în trup!

Bucuresti, 25 ianuarie 1965

CAROL I, rege al Angliei (sec. XVII)

- galben semi-închis în jurul gâtului, rosu semi-închis pâna la genunchi, banda albastra în dreptul sexului, maron pe umeri;

- pribeag;

Veronica: - E îmbracat ca un cavaler regesc, foarte elegant...

George: - Tu ai fost rege al Angliei?

Carol I: - Al Angliei? Al nimanui!...

Am facut de toate, numai bine n-am facut..., în rest de toate... Ceea ce ma mustra cel mai mult sunt nedreptatile facute supusilor mei. Sunt nemultumit. Am avut totul în mâna si n-am stiut sa fac nimic pentru mine. Acum sunt în cloaca mare a asteptarilor unde nu mai am nici onorul, nici cinstea de pe Pamânt. Desi mizeria Pamântului este groaznica, totusi as reveni sa ma fac cersetor, sa ma târasc pe uliti, sa fiu gonit, sa-mi fie calcat în picioare orgoliul care ma stapânea, facându-ma sa împrastii atâta nedreptate în jurul meu si sa nu vad frumosul. Acum astept si eu o hotarâre.

George: - Vad ca ai rosu pe tine, cum l-ai dobândit?

Carol I: - Am ordonat multe ucideri, si chiar eu cu mâna mea am ucis, pentru ca la urma urmei, sa fiu si eu ucis.

George: - Ce-i cu albastrul?

Carol I: - Nu este de mirare ca un rege sa aiba orice femeie ar vrea... Ma rusinez sa am atâtea culori pe mine!

George: - Spuneai ca ai fost ucis.

Carol I: - Un rege care este plecat de la noi a facut aceasta. Poate din ordinul lui Cromwell, poate nu. Cu el m-am vazut la un scurt timp dupa aceea, dar a plecat dintre noi din nou în trup, pe Pamânt.

George: - Mai ai ceva de spus?

Carol I: - De veti ajunge sus, sa nu faceti cum am facut eu. Gânditi-va la noi cât de rau ne simtim pentru ca nu am stiut sa primim roua binefacatoare... Va fi destul!

George: - Îti multumim pentru cele spuse.

Carol I: - Va multumesc si eu pentru dragostea voastra.

Veronica: - A plecat.

Bucuresti, 25 ianuarie 1965

CAROL al V-lea, Quintul, rege al Spaniei ( sec. XVII)

- galben semi-deschis, doua benzi în jurul gâtului, una maron semi-deschis, una gri semi-deschis, puncte rosii pe coapse, dunga albastra în partea de jos a abdomenului;

- pribeag (ratacitor);

Veronica: - A venit. E foarte frumos îmbracat, ca un rege...

George: - Te rugam sa ne spui despre tine, despre viata ta, despre regatul tau pe care tu ai reusit sa-l faci atât de mare.

Carol V: - Regatul meu a fost mare... a fost mare. Lumea îmi spunea al V-lea, eu stiu ca sunt al VII-lea...

Hei, dragii mei... Pe unde nu mi-a calcat piciorul! Am vrut sa prind tot globul pamântesc în palma mea, si, când am crezut ca am ajuns în vârful gloriei, mi s-a darâmat tronul din temelie..., adica... mi s-a rupt firul vietii...

(Am cerut sa primeasca culorile spirituale de baza)

Veronica: - Domina galbenul semi-deschis..., are doua benzi în jurul gâtului, una maron, alta gri deschis..., pe coapse are puncte rosii, iar în partea de jos a abdomenului o dunga de un albastru închis...

Carol V (privindu-se): - Nu m-am mai vazut asa de când am iesit din trup si am fost dus la Tronul Stapânului care a spus: "DUCETI-L LA LOCUL ALES DE EL".

George: - Si unde te-ai dus?

Carol V: - Ca si Carol I al Angliei, care se chinuie atât, numai ca eu nu ma chinuiesc asa de mult.

George: - Ai stat pe tron pâna la moarte?

Carol V: - Da.

George: - Si ai murit de moarte buna?

Carol V: - SA STII CA NOI CÂND RUPEM LEGATURA CU PAMÂNTUL NU STI M CUM SE ÎNTÂMPLA, numai cei ce sunt în jurul nostru îsi dau seama. Noi nu ne dam seama când murim ca murim. MOARTEA, DE FAPT... NU EXISTA! Firul vietii se continua, însa nici nu-ti dai seama ca se întâmpla ceva cu tine.

Sunt trecut în istorie ca un om mare dar... cu atât am ramas. Si când ma gândesc cât de mult as fi putut eu face!...

George: - Stii ce înseamna culoarea galbena de pe tine?

Carol V: - Stiu, pentru ca cel mai mult m-a stapânit orgoliul.Cautam sa ma arat tuturor cine sunt si cât pot face... si?... Ce am facut?... Ce am realizat?...

George: - Dar albastrul care-l ai, stii ce înseamna?

Carol V: - Stiu, pacatele trupesti..., desfrâul!

Nu am stiut sa schim culorile astea pe Pamân!... Acum le am spre marea mea rusine...

Noi suntem ratacitorii, pribegii, împestritatii Pamântului... din toate partile, de pe tot globul...

Veronica: - Dar ce frumos e îmbracat!

Carol V: - Nu ne mângâie. Îmbracamintea aceasta spre mustrare o pastram, nu pentru onoare. O pastram, dar cu nimic nu ne multumeste...

George: - Ai putea trage o învatatura, ai putea da un sfat, cunoscând toate prin câte ai trecut?

Carol V: - Sfatul meu, stiti care ar fi? Asa cum a spus si Carol I al Angliei, sa va gânditi la noi. Gândindu-va la noi, n-o sa ajungeti la fel...

George: - Bine, Carol, noi îti multumim pentru raspunsurile date. Poti merge!

Veronica: - A plecat!

Bucuresti, 30 ianuarie 1965

IOAN HRISOSTOM (347-397)

VASILE CEL MARE (329-379)

GRIGORIE CUVÂNTATORUL DE DUMNEZEU (328-389)

GALILEO GALILEI, savant italian (1564-1642)

- toti patru alb-luminosi;

- al patrulea cu o luminozitate ceva mai mica;

- toti patru, în stratul VIII;

Sâmbata seara. Lucram la un capitol în care pusesem în discutie câteva probleme dificile. Eram cam obosit, iar Veronica avea niste dureri de cap care o pusesera la pat.

Fac pauza, si, dintr-o data, îmi vine în minte sa-l chem pe Galileo Galilei.

- Veronica, lucram ceva astazi?

- Ma cam doare capul.

- Hai, te rog, numai sa-l cunoastem pe Galileo Galilei, macar sa-i vezi culoarea si stratul.

- Nu pot, dragul meu, n-am nici un chef de nimic. Ce vrei cu el. Lasa-l în pace!

- Daca ti-as fi spus sa-l chemi pe Sfântul Vasile, n-ai mai fi spus ca nu ai chef. De unde poti sti tu ca Galilei nu o fi mai mare decât ierarhii nostri? Stii ce?! Mi-a venit o idee. Hai sa-i chemam pe cei trei ierarhi, pentru ca tot e ziua lor astazi, si sa-l chemam si pe Galileo Galilei, sa vedem la ce stare este el fata de ceilalti!

- Veronica (vesela): - Hai!

De acord amândoi, ne-am ridicat, ea din pat, eu de la masa de scris, si ne-am pregatit de chemare, reamintindu-i Veronicai de multilateritatea lui Galilei si, mai ales, de acel celebru si de neuitat: "E pur si muove!"

Înca înainte de a-i propune acestea, am simtit în mine o caldura care crestea minut cu minut. Când am început chemarea celor trei ierarhi si a lui Galileo Galilei, mi-am simtit corpul întreg fierbinte, iar în vârful degetelor de la mâini, simteam foc si ace.

Dupa câteva minute de asteptare, Veronica da semne ca vede ceva, dar nu spune nimic.

- Ce-i Ninel, ce vezi?

- Nu stiu ce am, nu pot sa descriu. Au venit dar nu stiu sa spun cum stau... Are fiecare câte un tron..., toti patru, si parca tronurile acestea sunt legate de bratele unui pivot..., ca un sfesnic cu patru brate, în care fiecare brat sustine câte un tron foarte frumos ornamentat; tronurile parca-s de argint.

George: - În numele Domnului nostru Iisus Hristos, sa straluceasca pe voi diagonalele adevarului!

Veronica: - Stralucesc diagonalele la toti patru. Toti sunt în vesminte albe, splendide!...

George: - În numele Domnului nostru, va salutam cu toata iubirea si respectul pentru realizarile voastre, pentru frumusetea vesmintelor ce le-ati primit prin eforturile voastre.

Fiti bineveniti la noi! Primiti dragostea si recunostinta noastra, pentru ca ne-ati ascultat chemarea!

Veronica: - Toti patru au ridicat mâna dreapta în semn de salut si binecuvântare...

Unul din cei patru: - În numele Marelui Învatator, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Marele Dascal al omenirii, fiti binecuvântati, preaiubitii nostri!

Ati dorit sa venim la voi. Încep eu, Ioan, sa va vorbesc.

Ne-ati chemat pe toti patru. Cel care stie locurile de odihna si pace ale tuturor, a pus în inimile voastre dorinta de a ne chema pe toti patru, pentru ca toti patru, ne aflam în aceeasi stare de gândire si meditatie, în orasul al VIII-lea, fericit si luminat. Eu sunt Ioan caruia fratii dintre care m-am desprins m-au numit Hrisostom sau Gura de Aur, pentru ca în sfaturile mele le-am fost inima lor, le-am fost parinte, frate, si în unele împrejurari chiar sluga.

Nu am venit la voi sa va spun meritele mele. Descrie-ma cum ma vezi si e destul. Poti sa-mi vezi si cealalta îmbracaminte pe care o am numai pentru a merge cu ea în fata Marelui Guvernator Divin.

Veronica: - La noi, în icoane, sunteti îmbracati în odajdii arhieresti. Acum va vad pe toti patru la fel, desi unul nu este ierarh. Va vad îmbracati la fel, în alb, cu mansete si gulere brodate, printre broderii vad ca aveti si diamante sau alte pietre scumpe, si purtati sandale tot brodate, afara de cel din dreapta, care poarta niste cizmulite si broderia urca pâna sus. Nu stiu cine-i!

Ioan Hrisostom: - Cel de lânga mine, încaltat cu cizmulite si îmbracat în aceleasi vesminte ca noi, nu a fost arhiereu, dar prin munca si efortul lui a depasit multi arhierei. El este acel despre care ati vorbit acum câteva minute ca a jurat, lepadându-se de descoperirile lui. Aceasta calcare în picioare a muncii lui nu i-a luat totusi haina, vesmântul si cinstea de a sta în fruntea ierarhilor, si în orasul batrânilor întelepti, orasul fericitilor, al VIII-lea. El nu a vrut sa anuleze creatiile Marelui Guvernator Divin, ci, din contra, a vrut sa arate frumusetea si maiestria lor, ordinea si claritatea fenomenelor de pe Pamânt. Va vorbi la rândul sau. Cel din stânga este fratele meu, Grigorie, iar cel din margine este Vasile.

George: - Dorim acum sa va vedem culorile spirituale de baza.

Veronica: - Au coborât între timp de pe tronuri, si acum stau aproape de tot. Parca le-au cazut vesmintele!

Cei trei sunt albi luminosi, cu deosebirea ca Galileo are o luminozitate mai slaba. De ce oare?

George: - Sa ne spuna ei!

Ioan Hrisostom: - Pentru ce luminozitatea lui Galileo este asa? Pentru micile îndoieli ce le-a avut în viata, adica nu a avut totusi curaj sa înfrunte pe judecatorii sai, si s-a plecat, temându-se de suferinta, temându-se ca nu va putea rezista, si aceasta îngenunchere în fata temerii, desi este curat, este totusi o teama, o umbra care atenueaza lumina vesmintului vesniciei.

Eu mare lucru nu am facut. Ceea ce au împodobit unii si altii, au împodobit putin. Am mustrat însa fara mila, de la împarat pâna la cel mai simplu om. Doar voi stiti ca am fost dus în Insula Serpilor de împarateasa Eudoxia. Stiti sau nu stiti? Mi-au adus apoi trupul neânsufletit în tara.

George: - De ce te-a dus împarateasa în exil?

Ioan Hrisostom: - Pentru ca o mustrasem pentru nedreptatile ce le facea.

George: - Spune-ne, te rugam, parinte, ce ai facut de ai cucerit acest loc în vesnicie, si care sunt meritele tale.

Ioan Hrisostom: - Dragostea de oameni, dorinta de a-i ajuta pe cei nedreptatiti. Aceasta a fost cea mai scumpa si pretioasa putere care a putut sa lumineze vesmântul vesniciei, dragostea de oameni, de a-i lega de vesnicie, parasirea "miresei mele" pentru adevar.

Veronica: - Care mireasa?

Ioan Hrisostom: - Mireasa mea a fost Eparhia, credinciosii mei pe care i-am iubit. Nu am iubit tronul pe care îl aveam, ci am iubit turma. Turma mi-a fost mireasa si am fost nevoit sa o parasesc pentru ca am mustrat pe împarateasa.

Poti sa fii ierarh si sa fii un ticalos, sa nu fii în rând nici cu cel mai umil crestin, când arhieria devine un scop în sine, pentru a trai mai bine si a te bucura de onoruri.

Mireasa unui ierarh este turma pe care el trebuie sa o iubeasca si pentru care trebuie sa se jertfeasca si sa-i arate drumul. Dar, ca sa-i arate drumul, trebuie ca mai întâi ierarhul sa mearga pe el primul, caci daca nu merge pastorul înaintea turmei, pe unde o va lua turma?

Am plâns dupa mireasa trei ani, si a plâns si ea dupa mine, caci eram surghiunuit. M-a adus în bratele ei, dar când m-a adus eram asa cum ma vedeti acum. Ea nu m-a putut vedea, dar m-a simtit. Cine se jertfeste pentru dragostea fratilor lui sincer si dezinteresat, va avea parte de un loc într-un strat superior. Cine sufera în viata pamânteana surghiun si alte chinuri pentru dragostea de oameni, va capata diamantul cel mai scump, din care îsi va lumina haina vesniciei. Suferinta sa fie îmbracata în modestie, si sa nu-ti faci din ea un orgoliu, cautând ca prin ea sa fii fericit de oameni, pentru ca atunci ai pierdut. Chiar daca ti-o apreciaza oamenii, tu sa socotesti ca nu ai facut nimic, sa doresti mereu ca de-abia de acum sa începi lucrul, sa te vezi mereu la început de lucru, niciodata sa nu te simti la capatul drumului. Atunci vei fi pe drumul cel bun, când vei simti asta.

George: - Parinte, pentru ca nu ai crutat pe nimeni în viata si ai aratat tuturor defectele si lipsurile, spune-ne si noua ce gasesti nepotrivit la noi, si ce trebuie sa facem ca sa ne îndreptam?

Ioan Hrisostom: - Va spun! Vorbesc pentru toti! Fiecare sa ia pentru el ce crede!

AVETI NEVOIE DE EFORT, DE MAI MULTA RÂVNA, DE MAI MULTA SÂRGUINTA. Sunteti epuizati sufleteste si trupeste. Prietena noastra, sora noastra, permanent este plictisita, deznadajduita, si vrea mai curând sa o ia înapoi decât înainte. Aceasta este din cauza oboselii trupesti si mai ales sufletesti care nu-i da voie sa zboare spre înaltimile drumului ce-i sta în fata.

Cautati sa capatati mai întâi linistea trupeasca si sufleteasca, mai ales, ca sa puteti zbura. Si a doua parte - nu poti merge pe un drum daca nu ai picioare, nu poti duce hrana la gura daca nu ai mâini, nu poti intra într-o familie distinsa daca nu ai hainele dupa chemarea lucrului.

Asa este si la lucrul care l-ati început. Nu puteti merge daca nu aveti toate conditiile. Voi lucrati, dar lucrati târâti unul de celalalt. Este bine si asa. Merite are si cel ce târaste, dar mai frumos este pentru voi si pentru cei care vin la voi, sa zburati, sa iesiti din voi însiva si sa cautati pe cei care sunt meniti sa va ajute în munca. Una este sa zbori, alta este sa te târasti. Si noi când eram ca voi sufeream de oboseala, dar, privind acum în urma, vedem cât sunteti de doborâti si cu câta greutate încercati sa va înfratiti cu cei care sunt despartiti de voi.

Eu tot ce am scris am scris stând de vorba - asa cum stati voi cu mine - cu prietenii Marelui Dascal, care veneau la mine ori de câte ori îi chemam si-mi dictau la ureche fara sa-i vad. Si eu scriam tot ce auzeam. Toti cei care fac ceva în viata si traieste ceea ce fac, în urma lor, aflati de la mine, ca nu-i nascut din ei, ci au primit de acolo de unde trebuie, adica au primit comunicari, au fost instrumente ale desavârsitelor fiinte divine, în orice domeniu ar fi fost efortul lor. Cautati sa tineti legatura cu Divinitatea, si prin aceasta veti putea arata dragostea voastra catre oameni.

George: - Doresc sa-mi pun convingerile pe hârtie.

Ioan Hrisostom: - Eu îti promit solemn ca te voi ajuta. Iubesc pe cei care vor sa lase ceva în urma lor, si-ti dau un sfat: sa nu lasi tocul din mâna pâna nu esti satisfacut sincer de ceea ce ai facut.

George: - Deci tu nu ai scris nimic de la tine, ci numai ceea ce ti s-a dictat la ureche.

Ioan Hrisostom: - Trebuie sa dai culoare si gust dupa oameni si timp. Pentru ca traiesti între ei, sa scrii asa dupa cum ei au nevoie, dupa cum simt ei. Noi nu mai avem acest simt realist al vostru. Ceea ce primesti de la noi e ca un obiect neslefuit, caruia trebuie sa-i dai forma definitiva sub care trebuie prezentat.

Veronica dadea semne de oboseala din pricina unei dureri de cap care dainuia. I-am spus câteva cuvinte de îmbarbatare, rugând-o sa înfrunte durerea pentru a putea continua.

Ioan Hrisostom: - Va mai spun ceva. La un conductor electric prin care curge curentul, daca pui un bec mare sau mic, vedeti totusi cum apare lumina; aveti rabdare, MUNCITI CACI NUMAI PRIN MUNCA VETI AGONISI LUMINA SPIRITUALA. Grija cea mare este ca becul sa nu ramâna întunecat, sa nu se loveasca de alte obiecte, ca se sparge si, pentru ca esti asa cum esti (se referea la indispozitia Veronicai), întrebati pe ceilalti care sunt veniti cu mine, pentru ca vizita este prea grea, si sa nu se arda becul!

Veronica: - Se pregateste sa vorbeasca Vasile cel Mare.

Vasile cel Mare: - Acum vorbesc eu, Vasile, numit cel Mare. Am fost numit asa pentru ca poate sunt si înalt în ochii lor ca fizic, poate si pentru restructurarile pe care le-am facut în conducerea ce am avut-o din punct de vedere religios, prin mânastiri si în întreaga mea conducere. Noi ne bucuram pentru ca voi cautati sfinteniile anonime, cautati sa aratati munca oamenilor care si-au îngropat ani si ani de-a rândul, cautând sa descopere legi ascunse, fara sa anuleze Divinitatea, ci aratându-i perfectiunea. Dupa cum stiti, lumea ne are sfinti în Evlavia ei, pentru ca eforturile noastre au fost în domeniul religiei. DAR CEEA CE AU FACUT ALTI OAMENI, NU ÎN DOMENIUL RELIGIEI, CI AL STIINTELOR SI ARTELOR, AU FOST FAPTE CARE AU DEPASIT CU MULT EFORTURILE NOASTRE, dar pentru ca nu au fost în domeniul religiei, au fost socotiti oameni de rând.

Noi va spunem ca toti acei care s-au straduit, au muncit pentru a descoperi si a îmbogati cunostintele oamenilor, acestia fiind preocupati de gândurile si cercetarile lor, nu au avut timp nici macar sa se gândeasca la fapte care i-ar fi putut desparti de Marele lor Stapân si Dascal, Dumnezeu. De aceea multi dintre acestia depasesc pe cei pe care lumea îi are ca sfinti, intrând în locul de liniste si fericire, bucurându-se de tot ceea ce-i înconjoara..

Prietenul nostru, pe care l-ati dorit si a venit împreuna cu noi, iata-l pe aceeasi treapta cu noi, pentru ca el nu a negat lucrurile providentiale si fenomenele necunoscute, ci a vrut sa le scoata în relief, asa cum a spus si fratele nostru Ioan. De aceea, nu trebuie sa va închinati lui, dupa cum nici noua, ci Aceluia care ne-a dat puterea sa lucram fiecare în sectorul harazit, si sa ajungem unde am ajuns, lasând si celor de pe Pamânt câte ceva.

George: - Ce anume din cele ce ai facut a avut mai multa valoare?

Vasile: - Valoros a fost nu ceea ce am facut în fata oamenilor, ci ceea ce am facut în ascuns, nearatat si nevazut de oameni. Activitatea mea este cunoscuta ca fiind dotat cu un puternic spirit de organizare. Eu scriu atât: am facut ceea ce am simtit ca trebuie sa fac, am ajutat pe cei asupriti si am cautat, pe cât am putut, ca din viata în trup sa pot avea legatura permanenta cu oamenii de dincolo, si daca am facut ceva bun si am lasat în urma mea, a fost dupa sfatul si insuflarile primite în chip deosebit despre care niciodata nu am vorbit cuiva cât am fost în viata. Se spunea ca eu cunos gândul oamenilor, si le spun ceea ce gândesc, si atât.

Când am fost acuzat de lux de parintii pustiilor, m-am rugat sa arat lucrul meu launtric, si l-am aratat celor ce m-au acuzat, pentru ca persoanele ce veneau la mine din lumina nemuririi erau în fir de aur si argint, si am cautat sa aplic îmbracamintea luminoasa de dincolo, transformând-o în fir lucitor de aur sau argint, pentru care aplicare am fost acuzat de parintii pustiului.

Veronica dadea semne de dureri intense de cap.

Veronica: - Se pregateste sa vorbeasca Grigorie Cuvântatorul de Dumnezeu...

Grigorie: - Eu ce sa va spun, iubitii mei? Am fost omul pacii si al dragostei, mi-am condus turma cu credinta si dragoste, m-am rugat cât am putut pentru cei ce nu puteau face ceea ce trebuiau sa faca, si aceasta dragoste de parinte fata de copii, mi-a adus rasplata satisfacatoare.

Lucrum meu este mai tainuit decât al celorlalti frati ai mei.

Veronica pare epuizata. O rog pentru un ultim efort, sa lase si pe Galilei sa spuna câteva cuvinte.

Galileo Galilei: - Ce sa va spun? Ca am lucrat, ca am fost necajit, ca am avut satisfactii sau ca am fost multumit? Ce pot sa va spun? Parerea mea este sa va dam pace acum si sa ne chemati altadata, sa discutam mai mult.

Veronica: - Se retrag spre tronurile lor..., ridica toti mâinile spre noi în semn de binecuvântare si ramas bun...

Ioan Hrisostom: - Fiti binecuvântati si capatati puteri de munca. Va vom ajuta mereu. Mai chemati-ne!

Veronica: - Au plecat...

 

Bucuresti, 3 februarie 1965

IOAN HRISOSTOM

 

Citeam la masa, si deodata, simt ca Ioan Hrisostom vrea sa vina sa vorbeasca. I-am comunicat Veronicai ceea ce simteam, si, de comun acord, ne-am pregatit de lucru. Am chemat fara nume "pe acela care doreste sa comunice cu noi".

Într-adevar, la mai putin de un minut soseste Ioan Hrisostom, pe care l-am salutat cu deosebita caldura.

Ioan Hrisostom: - În numele Tronului de Lumina Întreit, în numele Aceluia care stapâneste Universul cu a Lui putere, va binecuvintez si eu, preaiubitii mei fii, prieteni si frati!...

Am venit la voi sa mai descarc râvna si dorinta mea nerezolvata în viata pamânteana. ..

Pastra câteva clipe de tacere, adâncindu-se în sine, apoi începu:

Caldura slabeste marginile ghetii, o subtiaza si valurile împing apoi sloiurile, le trimit la vale, se topesc sau nu se topesc, pe parcursul caii lungi - acesta depinde de lungimea drumului - pâna ce se varsa în marele ocean si, lovindu-se de altele, se sfarâma unul de celalalt. Vârtejurile din oacean, atractiile spre fund se produc câteodata din loviturile gheturilor. Daca se întâmpla sa se gaseasca vreo corabie prin fata sloiuirilor, iar cârmaciul nu se sileste sa se îndeparteze, este lovit, curentii îl atrag si, cu toate sfortarile lui, corabia este atrasa spre adânc, vâslasul dispare pentru totdeauna, si de acolo nimeni nu-l mai scoate.

Cine sunt sloiurile? Ce înseamna corabia? Care este vâslasul?

George: - Sloiurile sunt cei înghetati spiritual. Ei se desprind din locurile lor, îsi irosesc fortele în zadar, si, ciocnindu-se unii de altii, nu fac decât sa se afunde unul pe celalalt..

Corabia este cel ce vrea sa se salveze de cei ce vor sa-l loveasca si-l ameninta cu scufundarea.

Cârmaciul este mintea - vâslasul este vointa, cu latura activa lucratoare.

Ioan Hrisostom: - Da!...

Tacere lunga... dupa circa doua minute relua:

Ioan Hrisostom: - Te gasesti într-o gradina cu pomi fructiferi de toate soiurile, cu minunate si bogate roduri. Ochii care vad te poarta când într-o parte, cînd în cealalta, ca sa nu stii din care sa iei mai întâi sa-i cunosti gustul. Fara sa vrei te atrage cântecul minunat al pasarilor care zboara din creanga în creanga. Le privesti gingasia si varietatea culorilor, îmbracamintea lor, si te întrebi cine a putut sa le dea atâta agerime în alergarea lor necontenita. Te uiti cum spinteca aerul cu usurinta în sus si în jos.

Libertatea lor trezeste în tine o revolta; parca te vezi inferior lor, si pe drept cuvânt, revolta este îndreptatita... Nu poti zbura..., dar poti sa imiti aceasa sprinteneala nu cu trupul, care atârna si este legat de Pamânt, ci cu sufletul, prin care poti sa depasesti orice înaltime ce o pot ajunge aceste pasari, prin care poti sa zbori, sa spinteci spatii pe care niciuna din aceste nevinovate zburatoare nu le va ajunge, pentru ca si dincolo ele sunt supuse tie spre a te delecta, spre a te linisti si odihni cu cântarile si gânguririle lor.

NIMIC NU SE PIERDE, TOTUL SE MUTA, FIECARE ÎN SPATIUL RÂNDUIT pentru odihna sau rezervat pentru chinuire si osânda, pentru ca tot ce se misca pe Pamânt... se muta dincolo! Ele, pasarile, ca si noi, au locul destinat dincolo, nu pentru meritele lor, pentru ca ele nu au nici un fel de merit, ci pentru desfatarea omului sau chinuirea lui.

Ce groaznice pot fi acele clipe când simti pe corpul tau încolatacindu-se un sarpe! Mai mare chin nu poate fi! Ooo, si câta liniste poate sa-ti dea un cor minunat de privighetori sau alte pasari care, prin ciripitul lor, îti pot înveseli sufletul!...

Exista jos, în straturile de chin, vegetatii neplantate de mâna omenesca, se încurca si fac trupul spiritual sa se chinuie prin mirosul urât pe care îl emana, si sunt vegetatii în stratul celor luminosi, care, prin coloritul si parfumul lor, te satura, te odihnesc, te fac fericit!

Ooo, daca ati sti voi câte straturi sunt împartite dupa chinurile sau bucuriile care sunt în ele, CUM ATI CALCA TOTUL SI ATI CAUTA SA ZBURATI!...

Fiecare natie pe Pamânt are crezurile si obiceiurile ei, si cât de minunat este, dupa parasirea vietii pamântene, când se aduna oamenii si parca se cunosc, desi nu s-au vazut niciodata, si-si împartasesc gândurile! Fiecare începe sa lucreze aici, însa din acest lucru, aici, nu mai poti acumula nimic, decât satisfactia parfumului, atât cât ai acumulat în spirit pe Pamânt...

Câta multumire poti avea însa când, odata plecat din viata pamânteana, din când în când, privind prin ocheanul dragostei livada pe care ai zidit-o si ai lasat-o altora, cum creste, cum rodeste, cum se înfrupta multi din ea bucurosi, multumind ca nu-i pazita de nimeni, pot intra simtindu-se ca la ei acasa. Desi sunt constienti ca nu au atins nici macar cu un deget lucrul acestei livezi, din miracolul dragostei stapânului livezii, simt ca sunt mostenitori si printr-o taina neînteleasa de ei, au dreptul sa guste, sa simta mostenirea lor, au drepturi fara oprelisti.

S-a auzit un trosnet în camera, la care Veronica s-a speriat tresarind.

Acum ma întorc catre tine, fiica mea, si-ti vorbesc în aceste clipe când esti plecata aproape jumatate din trup. Orice adiere te trezeste ca din somn. Nu te mâhni, nu spune niciodata nici un fel de întrebari. Trupul e cu slabiciunile lui. Lasa-te prada acestei iubiri care s-a revarsat peste tine, si nu te mâhni!

Veronica: - Mi-e teama ca-mi vor slabi nervii si ca ma voi îmbonlavi.

Ioan Hrisostom: - Cel ce a însurubat becul va avea grija sa nu se arda. Voi totdeauna tineti cântarele, si totdeauna sa cântariti drept! Vreti sa mai vorbiti si cu altii?

George: - Nu, parinte, continua cele ce ai sa ne spui!

Ioan Hrisostom: - Asa am fost obisnuit, sa gândesc! Eu foarte putin am lucrat în viata munca fizica. Mai mult am gândit; nu ore, ci zile si nopti întregi patrundeam cu gândirea si cautam sa-mi aduc în imagine ceea ce banuiam. Zic ca banuiam, însa lânga mine era cineva care îmi prezenta realitatile nemuririi si uitam de mine, uitam de tot, stând, gândind, privind si ascultând... Când ieseam între oameni si le vorbeam, îsi închipuiau ca am citit foarte multe carti, si nu greseau. Desi eu nu deschideam zile de-a rândul cartile, totusi vedeam si întelegeam ce trebuie sa sadesc în pamântul fiecaruia, planta potrivita climei pe care o avea regiunea launtrica a individului. Esti obosita?

Veronica: - Nu!

Ioan Hrisostom: - Te vad eu!

Veronica: - Nu stiu ce am!

Ioan Hrisostom: - Stiu eu!

Veronica: - Ce anume?

Ioan Hrisostom: - Totdeauna împartirile te împutineaza, te slabesc de nu-ti dai seama ce-i cu tine! Acestea le spun pentru ca si eu am trecut prin ele. Nu poti altfel atâta timp cât esti legat prin fire de tot ceea ce este pamântesc, si, fara sa vrei, legile firii cu ale Pamântului se atrag între ele, te slabesc, te împutineaza, si tu, care vrei sa depui eforturi pentru a urca pe culme - de pe platoul careia sa poti inspira aer mai curat - simti la un moment dat ca poate nu ai putea ajunge. Acesta e omul în corp pamântean, care este forma perfectiunii în care se odihneste cel care trebuie într-o zi sa zboare.

Prin acest corp însa, poti sa-ti construiesti palatul, fie el cât de simplu. Pentru corp este important ceea ce sta ascuns în el si întelege viata pamânteana. Eu ma retrag!

George: - Doresc sa te mai întreb ceva. Înainte de a trai ca ierarh în sec. IV, te-ai mai întrupat vreodata?

Ioan Hrisostom: - O singura data, am fost pe atunci ostas roman, dar de foarte tânar am zburat cazând într-o lupta. Eu m-am retras...

George: - Îti multumim!

Bucuresti, 4 februarie 1965

SF. SIMEON STÂLPNICUL

- argintiu sclipitor;

- stratul VII;

Am cerut binecuvântarea Parintelui Ceresc sa discutam în aceasta seara cu cel ce i s-a aratat Veronicai, Sf. Simeon Stâlpnicul. Acest sfânt a trait atât de intens învatatura crestina, la o atât de înalta tensiune, încât, ca sa scape de multimea care îl asalta zi si noapte, si sa poata ramâne în contemplatie si rugaciune, si-a zidit un mic turn în care s-a urcat si a ramas acolo pâna la sfârsitul vietii.

Veronica: - Au aparut Calemnis si invitatul. Amândoi sunt îmbracati la fel, vesminte albe, înfasurati ca romanii. Simeon are o oarecare severitate pe chip. I-am salutat...

Calemnis: - Copiii mei, în numele Aceluia prin care am venit la voi, va binecuvintez eu, batrânul Calemnis, si las ca fratele meu Simeon sa va vorbeasca!

Simeon: - Iubitii mei frati si prieteni, Preasfânta Treime, unica forta în lumina si dreptate, sa va binecuvinteze, sa va lumineze pentru a merge pe drumul cel placut, pentru a va încarca cu fortele cunoasterii, ale adevarului, iar eu va învalui cu dragostea mea de parinte si frate!

Va multumesc ca ati cerut deschiderea si patrunderea razei de lumina între noi si voi. Eu am lasat de mult dreptul de a lucra altora, cu nuante mai vii, cu forte mai mari, cu patrunderi mai puternice, cu relatii mai profunde în lumea Divinitatii. Trimite Domnul lucratori la timp potrivit, si dupa masura holdei. Când am fost eu în preajma surorii, fiicei si prietenei mele Veronica, alaturi de alti frati si singur în alte dati, am fost trimis nu pentru ca nu ar fi putut lucra si atunci cei de acum. Dar cum firea Veronicai, iata, este foarte cercetatoare, dramuind si întorcând pe toate partile ceea ce aude si simte, ar fi respins cu desavârsire auzind de un nume egiptean si nu de un calugar cuvios si pustnic cum am fost eu. De aceea am fost trimis eu, ca sa creada, altfel, daca venea Calemnis si se prezenta cu numele sau de egiptean, ar fi zis ca a venit satana, caci si asa unii preoti considerau vedeniile ei satanice. Prin apropierea mea, i-am înradacinat încrederea, cu toate ca de multe ori sovaia, dar am încercat sa-i dau un climat pur ortodox pe al carui drum sa mearga fara împiedecare.

Ca s-au poticnit multi în cele prezentate de ea, nu-i mirare..., în aceasta consta sâmburele adevarului, al Luminii. Daca ar fi fost privita cu indiferenta si uitata, aceasta lucrare s-ar fi alterat. Izbiturile însa, nu au putut decât sa-i dea lumina mai puternica si viata mai lunga.

Dar ce sa va spun eu?!... Cunoasteti voi mai bine decât mine ca aurul, oricât ai vrea sa-l prefaci în alt metal, tot aur ramâne. Cu aceasta comparatie ma refer la "lucrare", nu la persoana prin care s-a lucrat...

Din viata mea nu va spun nimic, cunoasteti din scrieri! Am dorit nespus de mult înaltimi si însingurare, si acum ma scald în oceanul de iubire al Aceluia care este Dumnezeu, pe care atât de mult l-am iubit. Oceanul Iubirii Lui fata de mine m-a atras lânga toti cei care prin diferite urcusuri s-au fixat pe platoul sau stratul al VII-lea.

George: - Dorim sa-ti vedem acum si baza spirituala!

Veronica: - Argintiu sclipitor. Pe frunte are un triunghi cu latura de circa 18-20 cm. si în mijloc un bec luminos.

Simeon: - Triunghiul reprezinta înaltimea gândirii filosofice; becul este ochiul mintii prin care se vede Izvorul de Lumina.

În numele iubirii divine, fiti binecuvântati! Eu m-am retras!

Bucuresti, 5 februarie 1965

SF. PANTELIMON, medic care nu primea bani;

- argintiu luminos, cu triunghi mic pe frunte si potir pe piept;

DECEBAL, rege al dacilor

- Orasul de Aur.

 

Am cerut binecuvântarea Parintelui Ceresc sa discutam astazi cu cel trecut în rândurile sfintilor, facatorul de minuni, medicul care nu primea plata în urma tratamentelor pe care le facea, Sf. Pantelimon.

Acest sfânt i s-a aratat Veronicai în timp ce era în mânastire, conducând-o de la satul Tudor Vladimirescu pâna la mânastire, împreuna cu Ioan Evanghelistul si Simeon Stâlpnicul. În momentul în care au ajuns la poarta mânastirii, cei trei s-au înaltat spre înaltimi, iar locul acela a fost marcat prin ridicarea unei troite splendide pe care erau pictate chipurile celor trei sfinti. I-am chemat....

Veronica: - Si-au facut aparitia Calemnis, parintele cunoscut, invitatul nostru, Pantelimon, pe care îl recunosc... Parca e o prietenie veche pe care o reântânlesti dupa mult timp. Arata foarte tânar în comparatie cu Calemnis, cam de 30 de ani, foarte vesel si cu un aer princiar..., e îmbracat ca un roman, fara barba, cu parul foarte scurt, si cu o fata foarte luminoasa. Icoanele nici pe departe nu seamana cu el. I-am salutat.

Calemnis: - În numele Tronului Dumnezeiesc, va binecuvintez, copii mei! Îl las sa vorbeasca pe vechiul prieten al lucrarii noastre.

Pantelimon: - Preasfânta Treime, cea care guverneaza tot ce se misca, sa va binecuvinteze, iar eu, cu aceeasi dragoste de frate si de vechi prieten, va îmbratisez!

Te-ai bucurat când m-ai vazut, ca m-ai recunoscut.

Îti spun acum ceva ce n-ai stiut. Mi-ai fost data în primire de Acel ce priveste tot ce se misca dirijeaza si binecuvinteaza, biciuieste si miluieste, zic, mi-ai fost data în primire de când s-a hotarât sa primesti viata pamânteana, si de aceast lucru va spun acum.

Creatorul a toate, care hotarâse sa-si faca o lucrare de iubire si în Tara Româneasca, stiind ca de la aparitie acea fiinta prin care vroia sa-si desfasoare voia Lui, va avea potrivnici spre a o nimici, m-a harazit pe mine, si ca medic, si ca stil de aparare sa-i fiu scut ocrotitor, pâna când va crede ca este nevoie de mine.

Ca medic, înca din fasa a trebuit sa o supraveghez, pentru ca, dupa cum stiti, toate rudele ei doreau ca ea sa nu supravietuiasca. Apoi, pe parcursul vitii am dirijat-o inspirând-o cu nastrusnice jocuri ce depaseau pe ceilalti copii de vârsta ei. În cei doi ani petrecuti sub cheie, fara hrana si încalzire suficienta pentru un copil de vârsta ei - pentru ca avea în jur de 9 ani - a trebuit sa-i dau caldura si hrana, întretinând-o, calcând în picioare neputinta firii. Apoi, în toti anii pâna la maturizare, a trebuit sa fiu în preajma ei, dirijând-o în asa fel, încât sa nu jicneasca nici partea de unde a venit, nici sa iasa din comun fata de cei în mijlocul carora statea, pentru a nu da vreo banuiala.

În momentul declansarii lucrarii divine prin ea, firul între ea si partea de unde a venit se maturizase oarecum. Lucratorii dirijati spre a-i vorbi, spre a i se arata si a o dirija, erau multi. Eu am stat doar sa ma bucur si sa vad cum creste lumina adevarului lânga cea care mi-a fost data spre paza si ocrotire.

Am privit toate treptele pe care s-a urcat, vesele sau triste, dulci sau amare, am dirijat, m-am bucurat si m-am rugat si ma voi ruga pâna va ajunge în vârful scarii pe care mege. Asa ca misiunea mea cam asta a fost, si va mai fi înca, pâna se va sfârsi lucrul prin persoana fiicei si surorii mele, Veronica; fiica pentru ca mi-a fost data din fasa, sora pentru "lucrul" pe care-l asculta si-l executa la ordinul Divinitatii, asa dupa cum si eu am ascultat si am lucrat.

George: - Vreau sa te întreb ceva, iubitul nostru, "Lucrarea" aceasta prin ea, de cine a fost propusa? La initiativa cui a pornit?

Pantelimon: - Mai bine zis, la rugamintea cui?

Ei bine..., la rugamintea lui DECEBAL...

La auzul acestei surprinzatoare vesti, am rugat sa vina însusi Decebal.

Veronica: - Vine, dar nu unul singur... vin doi... buna treaba! E Siu Karta împreuna cu Decebal, care e fantastic de luminos... si cu o oarecare duritate în priviri.

................................................................................................................... I-am salutat pe noii veniti.

Decebal: - Marele Guvernator Divin, Marele Tron de Lumina care mi-a primit si aprobat cererea mea, ca în POPORUL MEU ROMÂN, ÎN TARA ROMÂNEASCA, SA FIE PLANTAT UN LASTAR PE CARE NUMAI EL POATE SA-L STIE SI SA-L FIXEZE, CARE SA FIE CA O RAZA TRIMISA DE MAREA VOINTA DIVINA PENTRU CREATIE, ÎMPLINIRE, BICIUIRE SI ÎNVATATURA, eu, cel ce am intervenit pentru plantarea acestui lastar, va binecuvintez!

EU, CA PARINTE AL ACESTUI POPOR, BLÂND SI OROPSIT, AM CERUT ÎN NENUMARATE RÂNDURI PARINTELUI CERESC SA-SI DESCHIDA DIN CÂND ÎN CÂND, CÂTE O MICA FEREASTRA PRIN CARE SA PATRUNDA RAZE ÎMBALSAMATE, CU FORTE POTRIVITE, EU AM CERUT O LUCRARE DIVINA ÎN ACEASTA TARA, PRIN CARE SA SE ÎMPLINEASCA VOIA CREATORULUI, O LUCRARE CARE SA FIE DIRIJATA DE ÎNSUSI MARELE GUVERNATOR.

Bucuria mea e mare unde sunt, dar MAI MARE E GRIJA MEA CARE E ATINTITA ASUPRA POPORULUI MEU, ASUPRA CONDUCATORILOR CARE SUNT SI CONDUC POPORUL MEU, PENTRU CARE INTERVINT SA FIE DIRIJATI SI SPRIJINITI!

Acum, daca vrei sa ma întrebi ceva, poftim!

George: - Prealuminate Decebal, din ce strat esti?

Decebal: - Din Orasul de Aur!

Era fantastic ce auzeam. Nu mi-as fi putut niciodata închipui ca Decebal poate face parte din orasul zeilor! Oricum, e o mare cinste pentru un popor, ca un conducator de-al lui sa faca parte din vârful Piramidei Luminilor. Pentru mine, Decebal, este drept, pe o treapta cu Stefan cel Mare si cu Mihai Viteazul. Nu mi-as fi putut însa niciodata închipui ca Decebal sa fie atât de sus! Vestea aceasta nu face decât sa ma bucure si sa ma entuziasmeze!

George: - Doresc sa aflu la cine ai intervenit pentru a se face o lucrare divina în tara noastra? La Tatal, la Marele Guvernator sau la Iisus Hristos?

Veronica: - Întrebarea asta parca l-a iritat putin...

Decebal: - Cum puteti crede ca sunt doua parti distincte, Iisus Hristos una, si Tatal alta? Când am intervenit la Tatal, am intervenit la Iisus, care e în Tatal; si daca am intervenit la Iisus, am intervenit la Tatal, care una e în vointa, în putere, în Lumina, în dreptate si în bunatate.

George: - Îti multumesc, e clar!

Decebal: - Fiti binecuvântati de Acel în numele caruia am venit, mai bine zis ne vedem, caci nu am venit la voi!

Se referea la faptul ca discutia noastra avea loc prin ecran, deci atât Decebal cât si ceilalti nu erau veniti în casa noastra, ci fiecare era vazut în locul din care facea parte.

Siu Karta: - Iubitii mei fii si prieteni, ca unul care fac parte din lucrarea harazita de Tronul de Lumina, am însotit pe parintele tarii voastre ca sa ma bucur si eu alaturi de el de aceasta stire pe care v-a adus-o. De fapt, ne vizitam si ne bucuram când e vorba de un lucru de care este legat instrumentul prin care lucram ca neam, ca sânge, ca tara pamânteana.

Veronica: - Au disparut amândoi, si Decebal si Siu.

George: - Vrei sa ne spui acum tu, iubite Pantelimon, din ce strat esti?

Pantelimon: - Acolo unde iubirea m-a atras laolalta, alaturi de fratii mei, alaturi de cel cu care ati discutat aseara, fratele meu Simeon, în leaganul de lumina al VII-lea.

George: - Vrem sa-ti vedem acum si baza spirituala!

Veronica: - Argintiu luminos, triunghi mic pe frunte si potir în dreptul inimii.

Vrei sa ne spui ce înseamna potirul?

Pantelimon: - Acest potir este dragostea pentru cei ce i-am ajutat, preotie lucratoare în dragoste de oameni.

Fiti binecuvântati, în numele Tronului de Lumina, iar eu va învalui în aceeasi dragoste si ocrotire!

George: - Îti multumim!

Bucuresti, 8 februarie 1965

ION BARBU, matematician, mare poet român;

- alb curat, fara nici o pata;

- stratul V;

Ion Barbu este poetul meu preferat, alaturi de V. Voiculescu. Pentu mine, poeziile lui reprezinta o culme neatinsa. Îl apreciez pe Eminescu, pe Baudelaire, pe Rainer Marie Rilke, si pe altii, dar volumul lui Barbu, "Joc secund" reprezinta vârfuri de nimeni egalate.

Pentru a cunoaste starea spirituala a lui Ion Barbu, mare matematician, gânditor si poet român, l-am chemat pe Siu Karta, pentru a-l consulta.

George: - Sa-l aducem în ecran pe Ion Barbu, sau sa-l chemam aici? Nu as vrea sa-l deranjam!

Siu Karta: - Nu-l deranjati! EI ABIA ASTEAPTA SA FIE SOLICITATI. E UN ADEVARAT EVENIMENT PENTRU CEI CE SUNT CHEMATI DE PAMÂNTENI! Le dati prilejul sa se manifeste, sa va aduca mesajul constiintei lor!

..............................................................................................................

Veronica: - A venit! E asa de frumos! Cu toate ca a murit batrân, acum e un tânar în floarea vietii! S-a înclinat în fata lui Siu Karta. E foarte vesel, cu o fata blajina, buna, meditativa. Sta si parca se gândeste la ceva...

I-am adresat salutul obisnuit.

Veronica: - Barbu priveste spre Siu...

Ion Barbu: - Mareata Divinitate care a permis venirea mea între voi, sa va binecuvinteze, bunii mei prieteni, iar eu ma înclin dragostei ce o aveti pentru mine. Lumina mea apusa sa va lumineze, sa va umple de bucurie si de putere, pentru a fi mereu proaspeti, usori, de a zbura spre lumea noastra, careia îi faceti atâta bucurie, deschizându-ne drumul spre Pamânt... Bucuria nu o faceti prin faptul ca am dori sa venim, ci prin faptul ca va gânditi la noi, ca va straduiti sa fiti una cu noi.

Desigur, cei din lumea în care ma bucur si eu de ceea ce înconjoara pe toti, ar dori cât mai multi sa deschida drumul, cât mai multi sa fie din acei care sa deschida cale, pentru ca noi sa venim.

Ma bucura destul de mult faptul ca cele scrise de mine, fara sa fie ale mele..., va salta sufletele spre noi, va încalzesc fiinta, va aprind nazuintele.

Dragul meu prieten George! Cel batrân în gânduri înalte, sa te binecuvinteze pentru dragostea cu care sorbi strofele din mica mea cartulie pe care am scris-o cu un condei firav, dar manifestarile nu au fost ale mele, cel putin asa mi-am dat eu seama.

Sunt fiinte pe Pamânt ca niste mici oaze pe al caror sol se arunca seminte de catre diversi ostenitori, depinde de cea care o ia înainte si reuseste sa încolteasca, sa creasca, si sa te trezesti dornic sa o manifesti, sa o exprimi, sa o asterni pe hârtie. Depinde daca pamântul e prielnic pentru a da roade bune sau mai putin bune.

George: - Ai fost un mare matematician...

Ion Barbu: - Da, am fost matematician. Nu as putea spune ca nu mi-a placut; aceasta stiinta mi-a ordonat gândurile si mi-a structurat întreaga mea gândire filosofica, dar a avut doar rol de scara, caci în mine au ars dorinte mai înalte, si tu stii doar; tu esti arhitect, dar nu ti se pare ca altcineva vrea sa ia locul arhitectului?

Asa cum tu esti un îndragostit de gândire, de filosofie, depasind meseria ta, preocuparea ta, asa si eu mi-am depasit preocuparea mea matematica si, însingurat, zburam spre înaltimi ce se profilau în adâncul fiintei mele. Iubeam calculul infinitezimal, iubeam logica polivalenta, ma pasionau în special infinitii mici. Ei bine, asa cum tu ai facut o pasiune pentru acropola Atenei, asa am facut eu o pasiune pentru infinitii mici. Stiu ca ma întelegi, de aceea îti vorbesc. Infinitii mici au fost pentru mine miracolele pe care le-am gasit în matematica. Nu spun ca m-au distrat, nu spun ca m-au amuzat, spun ca arhitectura infinitilor mici m-a fermecat, m-a îmbatat, si din aceasta betie au izvorât poeziile mele pe care le-am scris ca într-un vis.

Adevarata creatie este izvorâta dintr-un vis. Sunt matematician, afirm cu tarie ca si acum, si aici gândesc ca un matematician. Împreunând matematica cu visul, s-a reusit o transfigurare într-o poezie filosofica, si aceasta, mai presus de gândire, într-un domeniu vast, domeniul visarii.

Tot ce ma înconjoara aici e un vis, e un farmec, e poezie, e îmbinarea armonioasa dintre "Jocul prim" si "Jocul secund".

Esti printre putinii care au înteles semnificatia Jocului secund, si de la tine am primit vibratii care mi-au atins inima, si am simtit ca faci parte dintre putinii care m-au înteles.

Eu am trait în trup, am avut studenti care veneau sa-mi asculte prelegerile. Pentru mine, prelegerile, contactul cu publicul este obositor si plictisitor. Acceptam sa fiu profesor universitar ca sa-mi pot câstiga existenta, si atât...

Viata mi se desfasura însa, în camera mea de lucru, unde ma întânleam cu castelul meu de gheata - si în acelasi timp, fierbinte, al gândirii. Am fost un timp si rationalist, un rationalist pur înfratit cu gândirea lui Imanuel Kant. Un timp, în anii mei de tinerete, am crezut ca totul este ratiunea. Consideram intuitia ca o bizarerie, care nu facea parte din gândirea pura, rationala.

Ma gândesc si acum cu tristete la acel castel de gheata, în care am trait un timp lipsit de orizont spiritual. Dar s-a întâmplat odata ceva. Eram în Dobrogea, într-un sat, de fapt, un mic orasel de provincie; era o zi calduroasa, cu un soare fierbinte. Mergeam pe strada singur, însetat, asteptând sa-mi iasa o cismea în cale si sa-mi ostoiesc setea. La un moment dat aparu un turc care statea în ghereta lui. M-am apropiat, avea braga, avea sirop, avea limonada, avea acadele, bomboane de tot felul, si înghetata de fistic si zahar ars. Ei bine, în clipa aceea s-a petrecut cu mine ceva ce n-am putut niciodata sa-mi explic. Castelul meu de gheata a început sa se topeasca, când privirea mi s-a oprit asupra batrânului turc, care mi-a soptit: - Allah sa te binecuvinteze!

Nu stiu de ce, la auzul acestor cuvinte, am simtit ca ochii mi s-au umplut de lacrimi. Turcul nu mi-a primit bani. "De ce?" am întrebat eu. Turcul mi-a raspuns: - "Allah îmi va rasplati ca am adapat un om însetat".

De atunci, încet, încet, castelul de gheata al gândirii mele, s-a topit, si, în locul lui s-a ridicat un templu în care am intrat si am ramas si acum. În acest templu, în camara cea mai dinauntru, arde si acum focul setei de perfectiune, de frumos, de adevar, totul la un loc însemnând LUMINA.

Aflati ca acum locuiesc în stratul fericitilor, al V-lea. Voi numiti straturile acestea, "straturile sfintilor". Într-adevar, am întânlit în stratul acesta spirite care pe Pamânt au fost considerate "sfinti".

Nu suntem sfinti. Sa nu ne spuneti niciodata sfinti. Sfânt este unul singur, Acela care dirijeaza si guverneaza Universul spiritual. Numai El este sfânt, noi doar amarâte fiinte care sorbim cu nesat vibratiile ce pornesc din marele Izvor de Energie, Forta si Putere. Nu sunt sfânt, sunt doar fericit. Fericirea mea a pornit înca de când eram în viata, de când reusisem sa ma însingurez de toti cei din jurul meu. Nu mi-a lipsit de pe masa Biblia. M-am ridicat deasupra unor texte lipsite de continut si eronate, dar m-am oprit asupra sublimului joc al simbolurilor din Evanghelia de la Ioan. Nu pot spune ca n-am fost în biserici. Nu pot spune ca n-am înteles tainica liturghie... dar m-a dezgustat ipocrizia, falsitatea pastorilor nedemni. Setea mea de adevar mi-am gasit-o în singuratate. Hristos era pentru mine sfera din vârful unei piramide daltuita în timp si spatiu, mai presus de orice confesiune si filosofie.

Nu stiu cum si când am parasit trupul pamântesc. Nu mai stiu nici în ce ani au fost nasterea si moartea mea. Strain am fost printre pamânteni, strain sunt si acum de tot ce se petrece pe Pamânt. Si aici traiesc mai mult singur. Ma bucur cu confratii mei, dar clipele cele mai înaltatoare sunt cele ce le petrec în mijlocul naturii, caci aici este o natura de vis, pe care nu am cuvinte sa v-o descriu. Florile lumineaza, pajistile lumineaza, arbustii lumineaza, copacii emana tonuri de lumini, totul e o simfonie de culori, pe care mintea pamânteana nu o poate imagina, nu o poate crede.

M-am cam întins la vorba..., dar stiu ca v-am grait pe plac.

George: - Într-adevar, tu ai scris o poezie care începe cu urmatorul vers:

"Castelul tau de gheata, l-am cunoscut, gândire..."

Ion Barbu: - Da! Îmi amintesc parca de poezia asta, dar nu o mai stiu nici eu. Ma refeream la perioada mea ateista. Pot sa afirm ca matematician, ca eu am fost un adevarat ateu, dar tocmai aici este miracolul, ca atunci când aprofundezi, atunci când te adâncesti mai mult în gândire, ajungi sa-ti dai seama ca gândirea este o adevarata constructie, este realmente, un edificiu, care are un fundament si un vârf. Ei bine, acest vârf este totul, pentru ca vârful este tot ce poate fi mai perfect si mai frumos. Varful este absolutul si întregul edificiu vorbeste de o ierarhie a valorilor, care are o minima si o maxima, o baza si un capitel înflorat, ornamentat. Simplitatea coloanei genereaza capitelul care reprezinta frumusetea unei constructii. Si mie mi-a placut arhitectura, iar cel mai simbolic edificiu, pentru mine era Coloana corintica.

Dar sa nu ma mai lungesc... Sora noastra e obosita...

Barbu priveste catre Socrit... Zâmbesc unul catre altul...

George: - Din tot sufletul, îti multumesc pentru cuvântul tau! Ne-ai fermecat cu prelegerea ta.

Ion Barbu: - De ma vei mai chema, voi mai veni. Ma retrag!

George: - Înca odata multumiri...

Veronica: - Au plecat...

Bucuresti, 9 februarie 1965

VASILE VOICULESCU, chirurg si mare poet român.

- gri deschis, cu puncte albe;

- stratul V.

 

Pe marele doctor si poet V. Voiculescu am avut placerea sa-l cunosc personal. Am fost împreuna în acelasi loc de suferinta, facând si el parte din "Rugul Aprins", grupare cu caracter strict religios, mistico-filosofic, care, nefiind înteleasa, a avut mult de suferit.

Am dorit sa-i cunosc starea si rezultatul eforturilor lui, mai ales ca el este autorul lucrarii: "Sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginara". Aceste sonete reprezinta pentru mine un moment dominant în poezia nu numai româneasca, si si în cea universala. Sonetele acestea mai sunt pentru mine ceea ce sunt psalmii lui David pentru pustnici, izvor nesecat de meditatie, contemplatie si extaz filosofic.

Aceste sonete reprezinta totodata o riposta la adresa lui Shakespeare, fiindaca Shakespeare a tratat iubirea tragic, în conditii si cu finalizari dramatice. Voiculescu îl contrazice pe Shakespeare, dând iubirii un sens mistico-filosofic cu rezolvare armonioasa. Iubirea pentru Voiculescu reprezinta lupta pentru om si frumusete. Omul, sfârtecat de iadul în care traieste, e însetat de echilibru, e însetat de armonie, vrea sa guste perlele mirifice ale iubirii si, prin ele, sa se transfigureze.

Este de subliniat faptul ca, prin aceste sonete, aceste ode ale iubirii, aceasta sete pentru eternul feminin si perfectiunea androgina, V. Voiculescu le-a scris în anii de batrânete, în anii când fata sa, împodobita cu o barba de ascet, avea întiparita pe ea ridurile anilor înaintati. Ei bine, la vârsta lui înaintata, când numara 64 de ani, Voiculescu scrie niste sonete pe care oricine le-ar considera ale unui adolescent îndragostit, cu judecata de matur. Sonetele de iubire ale lui Voiculescu, sunt sonetele unui adolescent maturizat de experienta vietii.

Voiculescu nu a fost un afemeiat, dar a fost un patimat îndragostit de eternu feminin al celor doua zeite de vârf - Afrodita, zeita frumusetii, si Atena, zeita întelepciunii.

Iubirea pentru Voiculescu e mai presus de o fericire si de o placere trecatoare. Iubirea e o pasiune luminoasa, nobila, o "sete necontenita", o "foame vesnica"...

În iubire el bea, dar e necontenit însetat, în dragoste el se hraneste dar este totusi vesnic înfometat. Iubirea, pentru Voiculescu este, fara îndoiala, o ÎMPLINIRE, dar în acelasi timp este o zvarcolire, un CHIN, un chin splendid, miraculos, prin care "trupescul", "carnalul", este depasit, transfigurat.

Voiculescu era un om cu o interiorizare deosebita, spirit spontan, ager si sever în acelasi timp, oferea o companie placuta. L-am cunoscut cu prilejul unei întânliri între prieteni, având prieteni comuni, si am remarcat pe chipul lui o anumita suferinta. Figura lui exprima o crispare launtrica de care m-am convins când am avut deosebita satisfactie de a-l auzi recitând din sonetele sale. Poezia i-am gustat-o din plin, cu toate tensiunile ei tâsnite dintr-un om cu certitudini de neclintit. Densitatile sale filosofice se transformau uneori în vibratii mistice, cu toate ca mistica pentru el nu era decât un refugiu în multimea de carari pe care le încerca fara sa poata sa dea contur reperelor de capat.

Am dorit sa-l cercetez, sa-i regasesc temperamentul si problematica transfigurata, masura în care o serie din chinurile lui launtrice luasera acum sfarsit.

L-am chemat. Dupa uzanta, l-am rugat sa dea proba autenticitatii lui. Luminând diagonala, l-am salutat. Veronica a relatat îmbracamintea lui de roman, în gri deschis, chiar luminos, cu puncte albe de sus pâna jos. Culorile spirituale s-au aratat absolut identice.

Iata ce a vorbit...

V. Voiculescu: - Bine v-am gasit, iubitii mei prieteni! Ma bucur ca v-ati gândit la mine. De fapt, de câte ori strigatele voastre merg ca sagetile spre scaunul Marelui Guvernator Divin, noi vedem prin strigate, pe cei ce sunt ascultati, si ne bucuram. Ceea ce pleaca din toata fiinta spre înaltimea desavârsirii, cu dorinta fierbinte a împlinirii cererii, este vazut si simtit de noi, cei din straturile odihnei, vedem pe cei ce zboara prin staruinta spre marile înaltimi.

..............................................................................................................

M-am chinuit o viata întreaga sa cunosc si sa simt posibilitatile urcusului si aproape ca nu le-am dibuit. Mi-am faramitat sufletul în multe, am zburat pâna la anumite înaltimi, dar am ramas cu dorinta ca "Acela pe care l-am iubit si la care m-am rugat", din mila Lui îmi va arata cândva înaltimile bucuriilor, si mi le-a aratat abia în 1962.

A fost frumos atunci, a fost înaltator, a fost ca o poezie care îti îmbata sufletul de bucurie, si am fost fixat într-un loc în care sunt si acum, si unde ma simt bine. Nu m-a fixat nimeni, nu m-am fixat nici eu; M-A ATRAS LOCUL PE CARE L-AM CONSTRUIT SINGUR ÎN TIMPUL VIETII SI CARE MI-A FOST REZERVAT PRIN LEGEA ABSOLUTA A MERITULUI.

Ma gasesc în locul de odihna al V-lea, unde este multa veselie, unde toti sunt tineri, ca de 30 de ani, varsta cea frumoasa, tineri care salta si se rasfata în mijlocul unei naturi sublime, ce se apleaca si serveste, care bucura si odihneste pe toti cei ce ajung în farmecul frumusetii ei.

Nu am regretat de loc când am plecat din cosmarul Pamântului. Nu am urât nici Pamântul, nici oamenii de pe el, însa am lasat cu usurinta catusele anilor grei ce atârnau pe amarâtul meu trup. Catusele ultimilor ani au îngreunat mai mult ostenitul meu corp, însa mi-au facut sufletul de o sprinteneala neânchipuita de mine, în faza în care am trait-o în timpul ultimului an al vietii mele pamântene.

Soare, care luminezi si încalzesti Pamântul, tu, care dai viata la tot ce se misca si se zbuciuma pe aceasta planeta, cât de mic esti tu pe lânga Marele Soare care lumineaza, care hraneste, care da viata miliardelor de oameni spiritualizati de pe toate planetele, fiecare, mult mai mare decât tine, si se odihnesc toate în lumina si caldura ce o primesc de la El!

..............................................................................................................

Ma gândesc la natura Pamântului, privesc arborii si florile, câta viata, gingasie si parfum, au si cu câta cruzime sunt rupte, puse în vaze cu apa, ca dupa câteva zile sa le cada petalele. Ele mor, sunt aruncate, si, la urma, îsi aminteste omul cât de frumoase erau când stateau în gradina! Cum priveau si ele cerul si se hraneau din razele Soarelui, din aerul curat, cât parfum împrastiau ele! Si acum, iata, îi pare rau ca le-a rupt si ca s-au trecut repede, în loc sa fi ramas în radacina lor prin care îsi trageau seva si îsi gustau libertatea.

Cam tot asa se petrece si cu oamenii. Ca omul este în radacina lui, nu prea este luat în seama de are culoare sau parfum, dar dupa ce i-au cazut petalele, si daca i-au cazut înainte de vreme silite de o nemiloasa rupere, desi este apoi pus într-o vaza cu apa, moare mai devreme decât îi este sorocit. A trecut, s-a scuturat, apoi a fost aruncat la gunoi... Ce folos ca-ti pare rau si ca îti aduci aminte de el! Toate regretele sunt zadarnice, si daca a ramas cumva vreo petala presata între file, pe ici si colo, s-a uscat si ea. Poate si-a pastrat culoarea, dar parfumul nu-l mai are; s-a dus! Oare unde s-a dus parfumul? Cine l-a luat? Cine l-a strâns? Cine?

Da...

Nici culoarea, nici parfumul nu se pierd, mai ales parfumul.

Este cineva care le-a adunat în cupa lui, mai mult sau mai putin, depinde de floare, de calitatea florii. Este strâns acest nectar care construieste salasele nemuririi pentru petalele cazute, sunt strânse de cineva în chip nevazut, refacându-se în forma în care a avut-o - si poate mai perfect - si ia loc în parfumul pe care l-a avut ca sa-si continuie viata nemuririi.

Bine este sa tai, sa cureti o rana, fie la om, fie la animale, fie la plante, rana care ar dauna întregului organism.

De multe ori însa, ranile patrund în miezul cel mai tainic, de unde nimeni nu mai poate scoate otrava vatamatoare, si vezi deodata paloarea cum invadeaza faptura, si, mai devreme sau mai târziu, se frânge cel atins de nemiloasa rana. I se curma viata toata. Unde merge cel cazut? Lânga radacina? Cine îl ia? Unde îl aseaza?

De multe ori nu are cine sa-l ia de lânga radacina de unde s-a frânt, fie din cauza mirosului care darâma pe oricine s-ar apropia de cel cazut, fie ca nu se gaseste cine sa-l ridice, si ramâne astfel atârnat în jos, în loc sa fie ridicat în sus.

Câti din acestia nu stau privind cu jale înspre radacina, blestemându-si soarta nenorocita! Nu au avut pe nimeni sa-i ajute, fiind singuri si neputiinciosi! Îi privesc toti, îi jelesc, îi compatimesc, însa de la o stare anumita nu mai poate veni nimeni sa-i ridice, sa-i ajute, decât acei care le-au fost prieteni, frati si stapâni.

Daca nu l-au avut pe Acesta, daca nu I-ai cunoscut Ambasadorii care sa te arate si sa te prezinte, cei ce stau îmbracati în putere si în lumina si stau gata sa te ajute, în numele Aceluia pe care L-ai iubit si L-ai slujit, atunci ramâi agatat de tortele stinse ale necunoscutului, privind radacina si blestemând soarta.

M-am cam întins la vorba, dar am cautat sa vad lucrurile în miez, asa cum vad acum toti cei ce s-au straduit sa vada. Nadajuduiesc ca m-ati înteles, si veti putea cu dramul meu de sare, sa puteti da gust hranei pentru cei multi.

Eu ma retrag si va multumesc pentru dragostea ce mi-ati aratat-o. Îti multumesc tie, George, pentru ca te-ai gândit la mine, m-ai iubit si m-ai pretuit mai mult decât meritam. Multumesc si prietenei noastre pe care am vazut-o în octombrie, si am fost mândru si fericit ca O ROMÂNCA DE A NOASTRA STRABATE ORASELE BUCURIILOR, CONDUSA DE CEI CARE TIN LEGATURA PRIN EA, ÎNTRE PAMÂNT SI VÂRFUL PUTERII, DE UNDE VIN ORDINELE SI HOTARÂRILE DIVINE.

George: - Prietenilor tai, mai bine zis prietenilor nostri comuni, vrei sa le transmiti ceva?

V. Voiculescu: - Celor ce mi-au fost prieteni, nu le spun nimic, pentru ca nu poti sa le transmiti nimic; n-or sa te poata întelege niciodata. De aceea, lasa pe fiecare sa-si ude radacina plantei lui si fiecare, dupa cum se va stradui sa-si cultive parfumul, asa îl va avea...

George: - Ce cunoscuti mai sunt cu tine acolo?

V. Voiculescu: - Dintre cei mai cunoscuti, sunt: DIMITRIE BASARABOV, cel care are moastele în biserica Patriarhiei Române, CALINIC, vrednicul staret de la Cernica si multi altii. Dintre cei care nu au fost socotiti sfinti, dar care au dus o viata placuta Celui ce apreciaza meritele si dirijeaza pe fiecare la locul sau, face parte si SHAKESPEARE...

George: - Te-ai întânlit cu el?

V. Voiculescu: - Da, este cu mine în V. Suntem buni prieteni. Am avut momente în viata când m-am rugat lui ca unui sfânt, sa-mi dea o picatura din marele vas ce-l purta în sine, o picatura din apa luminatei lui minti.

George: - Cu DOSTOEVSKI te-ai întânlit?

V. Voiculescu: - Da, îl vizitez des, e în stratul IV. Suntem aici un grup foarte închegat si petrecem de minune. Fiecare avem un cuvânt de spus, dar ne domina Shakespeare. Nici Dostoievski nu e mai prejos, si, gratie prieteniei si dragostei ce i-o purtam, Dostoevski al nostru petrece mai mult cu noi, în stratul V cu toate ca e din IV.

George: - Într-adevar, sunteti un trio celebru. Pacat ca tu nu esti cunoscut pe plan international, cum sunt Shakespeare sau Dostoevski. Poate ca, în viitor, sonetele tale vor fi traduse si în alte limbi, astfel ca tu sa-ti poti cuceri dreptul pe care, pe deplin, îl meriti.

V.Voiculescu: - Prea ma ridici în slavi! Eu totusi sunt mai mic decât ei, si, cu toate ca e în IV, Dostoevski e deasupra mea. E un autentic filosof!

George: - Mi se pare surprinzator faptul ca Dostoevski e numai în stratul IV.

V. Voiculescu: - Nici eu nu stiu de ce e în IV. Nu l-am întrebat niciodata. Dar sa stii ca el se duce în V pentru ca e foarte des chemat. Are multi admiratori acolo, foarte multi, si e asemenea unui pastor care îsi instruieste fii spirituali.

George: - Îti mai amintesti unde ai murit?

V. Voiculescu: - Nu mi-a pasat nimic din toate câte am trait pe pamânt. Suferinta nu m-a îndurerat, libertatea nu m-a încântat! Eu am trait mai mult cu lumea spiritelor.

George: - Ce vrei sa spui? Vedeai spirite?

V. Voiculescu: - Da, în ultimile 5 saptamâni am fost într-o permanenta convorbire, mai ales cu Shakespeare, venea si Dostoevski din când în când la mine, veneau si altii, care îmi sunt acum prieteni. Calinic si Basarabov, spre exemplu, dar Shakespeare, în ultimile zile nu m-a parasit. A fost o perioada în care eu am zacut nemiscat, doar inima si rasuflarea o mai aveam. Nu-mi dadeam seama de nimic ce e în jurul meu. Stiu ca veneau la mine, dar nu stiam cine sunt. Nu pot sa spun ca mi-am pierdut mintile, dar eram ca inexistent. De aceea nu-ti pot spune precis unde mi-au pus corpul pamântesc (nu stiam unde e înmormântat, si voiam sa stiu de el, dar degeaba...) Asa se întâmpla când te coplesesc bucuriile, dispretuiesti tot ce te trage în jos, cauti sa azvârli de pe tine povara pamânteana ca sa poti zbura cât mai repede spre înaltimi.

George: - Spune-ne, te rog, daca-ti mai amintesti, care dintre spirite te mai vizita?

V. Voiculescu: - În cele cinci saptamâni, au mai venit pe la mine cei la care eu ma rugasem toata viata, "doctorii fara de arginti" Cosma si Damian. Îmi aduceau atâta parfum, atâta bucurie, atâta liniste, încât simteam ca se desprinde materia de pe mine si cade... Eram gata în orice moment sa zbor. În ultimile zile, au venit la mine zi de zi, m-au întarit, m-au usurat si, în cele din urma, m-au luat.

George: - Cosma si Damian sunt cu tine în stratul V?

V. Voiculescu: - Nu, ei sunt din stratul VII, si, din când în când vin si se întretin cu grupul nostru.

George: - Îi chemati voi, sau vin ei, din initiativa lor?

V. Voiculescu: - Când noi ne strângem în grup si unul dintre noi are ceva de comunicat - gânduri, vederi, viziuni, intuitii, sau când unul dintre noi scrie un poem deosebit, atunci, cu totii, strâsi la un loc, facem o chemare, si cei doi vin în mijlocul nostru.

Vreau sa va spun si eu acum ceva - Doamna Luminii, Georgina, însasi Ea a venit odata în mijlocul nostru.

George: - Alta vizita mai importanta ati avut?

V. Voiculescu: - Din stratul VIII vine filosoful japonez Man-Tung, care este bun prieten cu Shakespeare. Între ei este o prietenie atât de strânsa, încât, ori de câte ori Shakespeare vrea, poate sa mearga pâna în VIII.

George: - Cum asa? Se încalca legile straturilor?

V. Voiculescu: - Nu e nici o încalcare de lege. Între cei doi exista o prietenie trainica, veche; Man-Tung este cel ce l-a inspirat pe Shakespeare si Marele Guvernator a aprobat aceasta prietenie.

George: - Foarte interesant ce spui! As fi curios sa-l cunosc pe Man-Tung! Ar raspunde daca l-as chema?

V. Voiculescu: - De ce nu? Sa-l chemati si pe Shakespeare, sa vedeti ca nu mai termina, atât de multe are de spus!...

George: - Sa ma reântorc la tine. Iesirea ta din trup a fost grea?

V. Voiculescu: - Nu îmi dau seama. Iesirea mea a fost lenta. Am început sa arunc de pe mine povara trupului din prima saptamâna, iar în a cincea am zvârlit tot, si am zburat.

George: - Adica ai trait un fel de agonie.

V. Voiculescu: - Nu. Eram mort, desi eram viu. Cu toate ca eram între ei si vorbeam din când în când cu cei din jurul meu. Eu nu stiu cum ma socoteau, poate dement, desi nu eram. Nu stiu cum ma socoteau, pentru ca aproate nu-i mai vedeam. Îi ascultam, le vorbeam, însa nu-mi dadeam seama ce le spun, pentru ca eram coplesit de toti cei ce erau în jurul meu, fiinte spirituale nebanuite de mintea mea, care îmi aduceau în cupele lor nectar nematerialnic, hranindu-ma.

George: - În timpul vietii pe Pamânt, ti s-a întâmplat sa vezi sau sa auzi spirite?

V. Voiculescu: - Categoric, nu! Intuiam doar. Îmi imaginam. Aveam sugestii si câte altele pe care le asterneam pe hârtie în cinstea si adoratia unor oameni. Poate ca erau tot soaptele unora care stateau în preajma mea...

Am cerut apoi sa priveasca culorile spirituale de baza pe care le-a avut înainte de a intra în trup.

Veronica: - Gri semi-deschis...

George: - Deci, ai facut un progres substantial, ai câsitgat mult în viata pe care ai avut-o. De la gri semi-deschis, cât ai avut înainte de a fi doctor, pâna la gri luminos, cu pete albe... e o distanta apreciabila!

Veronica: - Te felicitam, bunule prieten al nostru, pentru ca în viata pe care ai trait-o într-un veac atât de zbuciumat ca acesta în care suntem noi, ai putut sa dobândesti o haina mult mai frumoasa decât ai avut înainte.

Sunt mândra ca esti român! Sa nu mai vii curând pe Pamânt, ca nu cumva sa pierzi, cum multora li s-a întâmplat, mai mult sa piarda decât sa sporeasca!

V. Voiculescu: - Meritul nu este al meu, ci al Celui ce mi-a dat posibilitatea si puterea de a mai urca o treapta-doua, ca prin razele puternice ale Marelui Soare, ici-colo sa puna puncte de lumina asa cum ai vazut pe vesmântul meu.

NU CRED CA MAI VIN CURÂND SA MAI FAC O CALATORIE PE PAMÂNT, PENTRU CA DORESC SA MA ODIHNESC... SI APOI STITI PREA BINE CÂTE AM PATIMIT...

George: - Îti multumim, doctore, pentru bunavointa si amabilitatea pe care le-ai avut cu noi! Domnul si Învatatorul nostru, catre care inimile noastra nazuiesc, sa-ti rasplateasca dragostea si sa te binecuvinteze!

V. Voiculescu: - Rog pe Marele Guvernator sa va dea putere de munca, rabdare în necazuri, rezistenta în ispite si zbor de soim spre înaltimi, sa ne putem mândri cu munca noastra!...

Primiti toata dragostea mea si... am plecat.

George: - Îti multumim!

Bucuresti, 15 februarie 1965

NAPOLEON BONAPARTE (1789-1821)

- alb mat dominant, cu puncte gri în jurul gâtului, cordon galben la mijloc; puncte rosii deasupra genunchilor;

- stratul VI

 

Azi am chemat pe Napoleon Bonaparte, acest ilustru conducator de stat, acest vestit conducator de osti, acest neântrecut razboinic care a vrut sa creeze O LUME NOUA într-un imperiu al filosofiei si artelor, un om cu idealuri marete, un idealist inveterat, un mare spirit organizatori si un genial conducator.

Înca înainte de chemarea lui s-a facut simtita o atmosfera de o vivacitate crescânda, ce a dainuit în tot timpul discutiei, marcând un punct culminant odata cu ultima replica. A venit îmbracat ca un cavaler, cu hainele strânse, lipite pe corp, de o eleganta retinuta, sobra, cu o toga pe umarul stâng si pe spate, vesel si plin de verva. Parea foarte bine dispus. Aceasta buna dispozitie ne-a transmis-o si noua, facându-ne sa-l salutam ceremonios, cu o deosebita emfaza. Ne raspunde imediat.

Napoleon: - În numele Aceluia care m-ati chemat sa vin între voi, fiti si voi binecuvântati si va spun bine v-am gasit!

Nu-mi parea deloc surprinzator ca un razboinic îmi rasundea cu o binecuvântare. Nu-i de mirare pentru o fiinta care traieste acum pe alte coordonate decât cele în care s-a manifestat. Astfel a continuat.

Cred ca ma cunoasteti destul de bine din cele ce stau scrise în istorie. Ei, din câte am facut eu în viata pamânteana - pentru ca nu am avut prea mult timp pentru mine, ci mai mult pentru oameni - s-aU luat în considerare EFORTURILE SI SCOPUL PENTRU CARE AM DEPUS EFORT. S-au analizat si meritele si m-au plasat la locul corespunzator.

De când mi-am vazut meritele, nu am contenit sa regret ca nu am facut mai mult. Am venit pe Pamânt si m-am ridicat. Dupa cum stiti, am venit cu o forta deosebita pe care o avusesem înainte de a coborâ a doua oara pe Pamânt. Prima data, prima calatorie pamânteana a mea, a fost în Egipt. Am fost luptator pe la faraoni si am plecat la scurt timp, prin ascutisul unei sabii, cu un nepotolit dor de lupta.

Acelasi dor m-a adus înapoi pentru a doua oara, spre a duce mai departe dorinta, si mi-am dus-o. Nu-mi pare rau decât ca nu am sustinut o activitate mai profunda, în ceea ce priveste dragostea de oameni. Acum meditez într-una alaturi de mari gânditori si MA ÎNTREB CUM SA FAC SA MAI DOBÂNDESC O CALATORIE PE PAMÂNT, PENTRU CA TOT MAI CLOCOTESTE ÎN MINE DORUL DE A CLADI O LUME NOUA, UN IMPERIU UNIVERSAL ÎN CARE SA DOMNEASCA ORDINEA, GÂNDIREA, ÎNTELEPCIUNEA SI MAI ALES... ARTELE.

George: - Si de ce nu cobori pe Pamânt?

Napoleon: - Noi, cei din straturile superioare avem LEGI FOARTE ASPRE DE FIXARE... E ADEVARAT CA PUTEM CALATORI UNDE VREM, PUTEM AJUNGE CHIAR PE PAMÂNT... DAR... PENTRU A LUA TRUP PAMÂNTESC, PENTRU A NE ÎNTRUPA, ACEASTA NU O PUTEM FACE DECÂT CU APROBAREA SPECIALA A MARELUI TREON DE LUMINA.

George: - Si n-ai încercat sa primesti aprobare?

Napoleon: Da, am încercat, dar mi s-a raspuns ca planul divin de a realiza o lume noua uzeaza de alte metode decât ale mele, si ca metodele mele nu vor da rezultate. De aceea astept, astept...

Astept totusi ordin de la Marele Împarat care domina orice miscare de pe orice planeta, care domina lumile din straturile celor fericiti, ale celor ce se rasfata în baia iubirii Lui.

Astept! El îmi vede dorinta, îmi cunoaste clocotul, si nu se poate sa nu ma sloboada odata si odata...

Cred ca voi reveni tot aici unde sunt acum... dar setea împlinirii unei dorinte este mai mare decât siguranta linistii si a fericirii de aici.

Nici nu râvnesc sa fiu mai sus. Sunt multumit si încâtat de stratul în care stau. Vreau însa sa mai fac ceva pentru a fi mai multumit în aceasta oaza a bucuriilor nemuritoare.

George: - Stimate prieten, dorim sa-ti vedem culorile de baza!

Napoleon: - Nu am nimic împotriva. Abia îmi amintesc de momentul când m-am prezentat în fata Marelui Comandant Divin.

Veronica: - Au cazut hainele! E alb mat, cu puncte gri în jurul gâtului, are un brâu galben semi-deschis si niste puncte de un rosu aprins deasupra genunchilor care, hm... sunt totusi frumoase!...

George: - Nu are albastru? Îl stiam putin afemeiat!

Veronica: - Nu!

Napoleon: - Nu am albastru pent ca nu mi-am batut joc de nici o femeie. Mi-au placut femeile, e adevarat, dar le-am respectat si nu am abuzat niciodata de autoritatea ce o aveam..

George: - Dar punctele rosii de deasupra genunchilor cum le-ai primit?

Napoleon (privindu-le, zâmbeste)

Napoleon: - Le am mostenire de la luptele mele. Trebuia sa le am. Nu se putea ca un împarat care duce razboaie peste mari si tari sa nu-si mânjeasca haina cu sânge nevinovat. Doar stiti, când ploua, picaturile de apa uda nu numai holdele, ci si tepii, si ghimpii, iar când seceta se întinde usuca nu numai buruienile si ciulinii, ci si plantele cu rod.

Am aceste puncte, dar nu mi-e rusine; prin ele se vede vitejia mea! Nu am omorât din patima, nici nu am rapus viata cuiva din interes personal. Mi-a placut întotdeauna sa lupt, sa lupt pentru a realiza o împaratie a dreptatii si echitatii, o împaratie glorioasa, dar n-am fost un orgolios. Am vrut sa dau prilej valorilor sa se manifeste, am vrut sa asigur conditii de creatie pentru filosofi si artisti, dar nu din orgoliu, ci din iubire si respect pentru frumos... Vedeti, doar nu am pe mine galben. Nu m-am trufit cu biruintele mele si de aceea m-ati vazut vesel si bine dispus.

Mi-ar placea sa fiu iarasi luptator, dar... sincer sa fiu, totusi, nu cu armate, nu cu sabii si pistoale, nici cu grozavii ce le-au inventat stiintele voastre. Mi-ar placea sa lupt, sa conduc pe un alt tarâm, sa lupt pentru a face o singura companie, o singura divizie pentru Marele Împarat în fata caruia se închina toti oamenii si caruia natura toata i se închina.

George: - Unii te-au înteles gresit... te-au acuzat de o sete de dominare.

Napoleon: - Nu, am vrut ca toti oamenii sa se iubeasca între ei, sa se desfiinteze granitele, sa se poata ridica adevaratii merituosi pentru a-si manifesta din plin aptitudinile si dorintele, fara retineri si fara temeri. Am dorit, asa cum spune în Biblie, sa fie " o turma si un pastor", sa poata paste fiecare în voie, fara sa fie urmarit de nimeni. Aceasta dorinta poate nu ar fi avut sorti de izbânda si de aceea soarele vietii mele a apus înainte de vreme, si a coborât noaptea peste dorintele mele.

George: - Vrem sa-ti vedem culorile spirituale de baza înainte de a fi în Franta!

Veronica: - Peste tot alb mat, tot cu puncte gri în jurul gâtului, dar fara acele puncte rosii deasupra genunchilor. Brâul este un galben foarte sters.

George: - Cu cine mai esti acolo? Ce cunoscuti îti mai sunt apropiati?

Napleon: - Pentru ca sunt o fire vesela, pentru ca mi-a placut mult muzica, caut sa am în jurul meu pe muzicieni... Ei vin cu tot felul de instrumente confectionate de ei, formeaza câte o mica grupare orchestrala, si când încep sa cânte, se aduna în jurul lor, nu sute, ci mii...

George: - Cum, exista si instrumente?

Napoleon: - Fiecare îsi continua activitatea în directia celei avute pe Pamânt. Muzicienii fac muzica, sculptorii plasmuiesc tot felul de forme, fizicienii se grupeaza între ei, retragându-se prin paduri, si stau acolo cu lunile; mai sunt si câtiva matematicieni care fac tot felul de semne si discuta între ei de nu-i întelege nimeni...

George: - Dar poeti sunt, care sa faca poezii?

Napoleon: - Da, cunosc un poet indian din strat cu mine, pe nume Ramah Kindal, care pur si simplu ne încânta cu versurile sale.

George: - Compune în rime sau în vers alb?

Napoleon: - Si una si alta.

George: - Dar pe ce le scrie?

Napoleon: - Nu le scrie pe nimic, le tine minte. Are o poezie în care vorbeste despre Zefiria, zeita petalelor si a parfumului. Are un ciclu de noua ode închinate acestei zeite, care este de o frumusete neânchipuita.

George: - Înconjurat de atât de multi artisti, cred ca nu prea esti în elementul tau, tu, un luptator...

Napoleon: - Nu, nu! Eu n-am luptat pentru... a lupta, ci pentru a avea o pace sigura, care sa nu mai fie amenintata de nici o putere din afara.

George: - Am înteles aceasta de mult. Sa revenim la pasiunea ta pentru muzica. Spui ca muzicienii au instrumente. Cine se ocupa acolo de confectionarea acestor instrumente?

Napoleon: - Ei si le fac. Uite, am sa vin cu Beethoven ca sa va cânte din instrumentul lui preferat.

George: - Desigur, am spus eu entuziasmat. Dupa masa va invitam pe amândoi. Dar vreau sa te mai întreb ceva...

Napoleon: - Acum mai aveti si alte treburi. Va las.

George: - Nicidecum!

Privesc spre Veronica si, într-adevar, dadea semne de nerabdare. Mi-am adus aminte imediat ca Veronica trebuia sa mearga la biserica.

George: - Distinsa mea sotie vrea neaparat sa mearga la biserica. Crede ca daca nu va fi prezenta la slujba, Marele Pastor o va exclude din turma lui.

Napoleon: - Fiecare cu credinta si cu pasiunea lui. Eu, la biserica, nu prea ma duceam, în schimb nu aveam liniste daca nu ma duceam cu ostasii la lupta.

George: - Ramâne, deci, sa ne vedem dupa masa.

Veornica: - A plecat!

Bucuresti, 15 februarie 1965

LUDVIG VAN BEETHOVEN (1770-1827)

- alb mat, cu gâtul gri semi-deschis, curat, fara nici o pata;

- stratul VI.

 

Abia am asteptat apropierea serii, nerabdator de mult asteptata întânlire cu unul dintre preferatii mei compozitori. Presimteam o întânlire cu totul aparte. Am pregatit si modesta noastra sufragerie, punând doua vaze cu flori în fata icoanelor, si am aprins sfesnicul cu trei lumânari. Ne-am si îmbracat ca pentru o vizita deosebita. Am pus la la pik-up "Simfonia a IX-a Eroica" pe care Beethoven o dedicase lui Napoleon, si ne-am asezat la masa.

Rasunara primele doua acorduri scurte, pline de vigoare, care parca trasesera cortina, lasând sa se desfasoare anii tumultuosi de la începutul sec. XIX. Încetul cu încetul orchestra pregati atmosfera plina de chemari la lupta, pentru ca tema primei parti sa se impuna prin tempo-ul ei, dominând în tensiune si culoare, chemând parca pe ambii titani sa se regaseasca aici, în polifonia corzilor si a alamurilor dinamizate de prezenta celor doi autori ai nemuritoarei simfonice epopei.

În acordurile navalnice, pline de forta si titanism, prinsera contur cei doi chemati, valurile de vibratii alternau cu nostalgiile neegalatului clarinet, care tâsneau din imensul ocean uman, când zbuciumat si furtunos, când duios si lin.

Adâncurile mistuiau rastimpurile de liniste, ca niste scurte regasiri de sine, pentru ca din nou sa rabufneasca mai ferm, mai cutezator. Era în acest univers sonor al prezentei lor un iures supraomenesc, în care însasi aripile ramâneau neputiincioase. Vârtejul acesta te invada, te rapea pur si simplu, rasunând ca o porunca cosmica în iures si lupta, solicitându-te la o definitiva si totala optiune. Sensul dat era fara echivoc, fara deriva.

Te simteai pe cele mai înalte culmi ale supraomenescului nietzcheean.

La un moment dat reveni clarinetul, într-un dialog neasteptat cu tagotul. Ecoul lor stârni în inimile noastre infiorare ca în fata unei gloriase biruinti, ce avea sa mai zaboveasca înca. Dar ea, biruinta, va veni cu siguranta. Se simte, o ascultam, o pipaim, începe sa rasara, vine!... Vine!... Si certitudinea coplesitoarei ei încoronari birui definitiv în finalul primei parti a simfoniei.

Am oprit pick-up-ul. Cei doi ascultasera într-o pozitie de reculegere. Beethoven, cu capul plecat, Napoleon, când meditând, când privindu-si admirativ prietenul. La un moment dat, Napoleon se îndrepta de mijloc, si îl privi tinta pe Beethoven, ca si cum acesta îi prinsese în acordurile lui toate cutele spiritului sau, în care însusi Beethoven se regasea, identificându-se cu telul napoleonian.

Dupa terminarea primei parti a simfoniei, cei doi invitati îsi îndreptara privirile spre noi.

Napoleon: - Va multumesc, dragii mei prieteni, pentru prezentarea deosebita a sifoniei pe carea prea iubitul meu prieten mi-a dedicat-o. Va multumesc si pentru prietenu meu Beethoven. Am venit cu el la voi din dorinta de a va prezenta o particica din marile lui lucrari ce le-a compus aici, lucrari nestiute de pamânteni.

Veronica: - Beethoven parca cheama pe cineva cu mâna... Eee!... Auzi, vine pe niste roti un fel de pianina, cât un fel de masa dreptunghiulara. N-o împinge nimeni. Vine si un scaunel pe rotile...

Geroge: - Din ce e facuta pianina?

Veronica: - E de culoarea stejarului natur, pare dintr-u lemn ca o matase, adica parca ar avea matase prin el, parca un fel de material plastic translucid... Pe trei laturi are niste ornamente dantelate. Se apropie. Beethoven s-a asezat în fata ei si a întins mâinile pe claviatura. Pare ca vrea sa ne spuna ceva...

Beethoven: - Preaiubitii mei prieteni! Stiu cât sunt de adorat de voi! Stiu ca de multe ori ati vorbit ca sunt nemuritor, stiu de dragostea voastra înflacarata fata de mine, pentru ca au ajuns pâna la mine vibratiile cuvintelor voastra ca as fi un sfânt. Sfânt nu sunt, dar ma bucur de frumusetile si de pacea orasului minunat în care stau. Si cei care sunt considerati de catre oameni sfinti, datorita diverselor lor eforturi, desi nici ei nu pretind acest lucru, si nici nu vor sa auda, primesc însa - asa cum si eu primesc - admiratia, adorarea si pretuirea celorm multi. Sfânt, drept, bun, nepartinitor, preacurat si preaputernic este numai Marele Guvernator Divin. Noi toti ne socotim doar slujitori, îmbatându-ne fiecare în locul unde ne gasim de frumusetile harazite prin legile Divinitatii, ale atractiei fiecaruia catre locul construit de catre fiecare prin eforturile proprii.

Si acum, pentru ca mie îmi place sa mai improvizez câte ceva, am sa va cât mai întâi dintr-o frunza de palmier pe care voi nu-l cunoasteti, pentru ca pe planeta voastra nu se gasesc astfel de palmieri. Frunza o port cu mine.

Veronica: - Baga mâna în sân. A scos o frunza de o palma, ascutita. O întinde cu palma si o duce la gura...

Eram uimit la culme! O vedeam pe Veronica privind cu atentie concentrata. Beethoven începu sa cânte. Eu nu auzeam nimic, dar Veronica, printr-un suierat al buzelor, reda melodia cântata de Beethoven, cât se poate de bine.

Cântul era asemeni unei arii de o densitate emotiva neânchipuita. Avea în ea ceva neclintit ca exprimare. Simteai în ea o balansare lenta, sublimata într-o nuantarea patetica ce primea în cursul desfasurarii ei gravitate plina de forta si pasiune.

Beethoven: - Acesta îl cânt eu când zboara sufletele peste noi spre celelalte orase de mai sus, depasindu-ne. Acum voi reda ajungerea în fata Guvernatorului.

Veronica relua linia melodica si gravitatea de mai înainte se insinua într-o ruga fierbinte care, pe fiecare clipa ce trecea, se transfigura într-o linistita asteptare.

Beethoven: - Acum voi exprima momentul în care sufletul, ajuns în fata Tronului, primeste hotarârea si este atras de locul fixat.

Relua tema. Acum se clarifica totul. Tema devenea clara, din ce în ce mai limpede, mai cristalina, aproape voioasa pentru câteva clipe, pentru ca sa intervina o ultima fraza care sa readuca ceva din sobrietatea introducerii si sa finalizeze într-un neasteptat suflu dramatic.

Veronica se îmbujorase, mai ales în partea a doua, si nu-si mai putea retine lacrimile.

Cu toate ca ultima parte a avut o miscare mai vioaie, tensiunea creata în primele doua parti ne rascolise profund, punând ultima pecete în final.

Veronica nu putea asemui timbrul sunetului scos prin acesta frunza niciunui instrument cunoscut de noi. Poate, poate ceva între fluier si flaut. Însusi sunetul parea viu. Fiecare linie melodica parea o surpriza ce aducea un mesaj.

Nu-mi dau seama cât a durat. As considera-o ca pe un scurt poem muzical în trei parti: un Adante, un Grave, si un Allegro vivace cu surpriza adusa de ultima fraza.

Beethoven strânsese frunza si se aseza la pianina.

Veronica: - Ceea ce cânta e mai mult decât o ruga. E un imn care se

înalta si coboara într-o emotionanta unduire, pentru ca la un moment dat sa se opreasca!...

Beethoven: - Acest cântec l-am compus în momentul când am dorit sa mai fac o cacatorie pe Pamânt, dar, dându-mi seama ca poate, nu ar reusi, am renuntat si am întrerupt, asa dupa cum ati vazut ca am întrerupt brusc.

George: - Cu ce te ocupi tu în lumea ta?

Beethoven: - La noi nu este nici zi, nici noapte, ci o permanenta lumina, pentru ca tot ce ne înconjoara este supus noua si ne slujeste, eu ma hranesc si ma rasfat cu orice din natura, facându-mi tot felul de instrumente, ca sa nascocesc tot felul de compozitii de care se bucura toti ce i ce ma înconjoara si, bineânteles, eu.

George: - Daca tu ai instrumente, înseamna ca mai sunt si altii, si, eventual, mai ai o orchestra cu care cânti.

Beethoven: - Da, suntem un grup. Am un grup de muzicieni foarte dotati, care nu au facut niciodata o calatorie pe Pamânt. Unii dintre ei au calatorit pe alte planete si, întorcându-se, n-au mai plecat, astfel încât grupul nostru e strâns unit si facem adevarate minuni în muzica.

Închipuiti-va, noi cântam fara partituri! Avem si compozitii preferate, pe care le cântam din când în când, dar maiestria noastra cea mai mare este în improvizatii...

George: - Exceptional! Eu admir improvizatia celor care la noi cânta jazz... Numai marii maestri pot improviza la noi... Am fost odata la un concert în care un mare vibrofonist, Lionel Hempton, realmente m-a fermecat...

Beethoven: - Dar sa va mai spun ceva. Orchestra mea preferata este natura. Când eu cânt cu frunza mea, toata natura cânta în jurul meu. Îmi raspund florile, îmi raspund pâlcurile de ghirlande ce le ofera arbustii; arborii îndosebi cânta alaturi de mine.

George: - Cum? Nu-mi vine sa cred! Vegetatia poate sa scoata sunete?

Beethoven: - Da! Merg, de pilda, în fata unor boschete si dirijez, iar frunzele lor încep sa cânte mai frumos decât oricare orchestra si, daca n-as avea prieteni care sa ma opreasca, as dirija secole într-una.

George: - Ai putea aduce macar un boschet aici ca sa ne dam seama cum cânta?

Beethoven: - Noi nu! Numai cei din straturile VII, VIII si IX pot sa aduca. Noi, cei din stratul VI nu putem.

George: - Vreau sa te întreb, cum construiesti, de pilda, pianina aceasta?

Beethoven: - Închei, fixez, lipesc... si mi-o potrivesc cum vreau eu.

Geroge: - Ai si scule?

Beethoven: - Da, am tot ce-mi trebuie ca sa-mi împlinesc dorinta. Am fost o fire curioasa. Am vrut mereu sa vin cu noutati... Prietenul meu, Napoleon, este vesel, îl obsedeaza si pe el luptele. Eu dau din mâini mereu. Nu pot altfel. Chiar daca nu vreau, degetele singure se misca. FIECARE CE ARE ACEEA FACE SI REALIZEAZA, CEEA CE ESTE ÎN EL. NIMENI NU POATE DA NIMIC DECÂT CEEA CE POSEDA.

Corpul spiritual, care nu moare niciodata, pleaca cu caracterul lui, de care nu scapa. Caracterul ramâne neschimbat. El sufera ca ar mai vrea sa conduca o armata, pe mine ma chinuie sa mai am o orchestra, desi grupul de care va vorbeam îmi satisface aceasta sete. Toate aici se contopesc într-o fericire unica.

George: - De ce vrei sa mai ai o orchestra pe Pamânt?

Beethoven: - Nu stiu de ce! PE PAMÂNT OMUL POATE FACE CE VREA. AICI, DESI ESTI LIBER, NU PREA POTI FACE CE VREI.

George: - De pilda, ce ai vrea sa mai faci, si nu poti?

Beethoven: - Fac tot ce vreau, dau din mâini într-una (Beethoven zâmbeste...)

Veronica: - Napoleon râde de-a binelea...

George: - Vad ca Napoleon este si el îndragostit de tine.

Beethoven: - Sunt multi ca el; pentru ca le fac atmosfera placuta, se aduna în jurul meu si, cînd vad cum petalele unei flori încep sa se miste, se minuneaza cu totii. Eu nu vreau, dar încep sa dirijez si astfel orchestra se si înfiripa. Cele din jur, animate, raspund prin sunete muzicale, care mai de care mai variate, si totusi, într-o unitate miraculoasa.

Napoleon: - Ei, cum v-a placut?

Veronica: - Minunat! Aproape ca nu m-am dezmeticit din cele ce am trait... Când ne va mai vizita Doamna noastra Georgina, va vom chema.

George: - O ultima rugaminte, Beethoven. Vrem sa-ti vedem culorile spirituale de baza.

Veronica: - S-a ridicat de la pianina, hainele au cazut... E alb mat, cu guler mare gri deschis, luminos. Are pe piept o cupa. Ce-o fi însemnând? Ce înseamna cupa, iubite Beethoven?

Beethoven: - Puterea harica pentru a lucra în munca ce ti se ofera!

George: - Va multumim, dragii nostri, pentru neasteptata seara pe care ne-ati oferit-o prin prezenta voastra si pentru bunavointa cu care ne-ati raspuns întrebarilor noastre.

Napoleon: - Va multumim si noi pentru dragostea aratata.

Veronica: - Au plecat!

Bucuresti, 15 februarie 1965

COSTICA SURDU

- pribeag.

 

În seara aceleiasi zile, eram gata sa adorm când, deodata, apare în minte un sentiment de teama nedefinita si de revolta în acelasi timp.

George: - Veronica, te rog sa vezi cine e.

Veronica: - Da, a aparut un spirit, e unul cu hainele murdare, e tare speriat.

George: - Cine esti?

Necunoscutul: - Iertati-ma! Lasati-ma, nu mai vin!

George: - Dar ce ai facut?

...................................................................................................................

George: - Raspunde, ce ai facut?

Necunoscutul: - Sa nu ma blestemati!

George: - Nu-ti facem nimic, dar spune ce ai facut!

Necunoscutul: - N-am vrut sa-ti fac nimic, doar sa te sperii, dar n-am stiut ca voi...

George: - Ca noi..., ce?

Necunoscutul: - N-am stiut ca voi aveti puteri asupra mea. Vad ca nu ma lasati sa plec, si nu pot pleca...

George: - Cum voiai sa ma sperii?

Necunoscutul: - Asa, asta-i distractia mea... n-am ce face altceva... sperii si eu pe cei ce dorm...

George: - Si cum îi sperii?

Necunoscutul: - Ma ating de oameni, trec pe la cei ce dorm si le suflu în urechi, în nas, ma ating de ei, îi apas...

George: - Cum îi apesi?

Necunoscutul: - Asa, cu mine...

George: - Si mai cum?

Necunoscutul: - Stau pe ei, se sperie, se zvârcolesc, tipa...

George: - Ei si, ce-i cu asta?

Necunoscutul: - Eh, ma distreaza, râd si eu de ei...

George: - Mare haimana esti! Cum te cheama?

Necunoscutul: - Costica Surdu.

George: - De unde esti?

Surdu: - Sunt român de prin Vlasca.

George: - Si când ai murit?

Surdu: - Nu-mi aduc aminte, mai demult!

George: - Pleaca de aici, sa nu te mai apropii, ca-ti turnam ceva pe capde nici n-ai sa te mai poti misca, ai auzit?

Surdu: - Da.

George: - Pleaca!

Veronica: - S-a dus, speriat...

Bucuresti, 28 februarie 1965

IOAN HRISOSTOM

GALILEO GALILEI

SIU KARTA

FILIP MIRLON si SERAFIA TESNIC

 

- Calatorie în Zefirius -

 

Ne-am rugat mai întâi, cum faceam întotdeauna când aveam de cercetat ceva. Am cerut cu insistenta sprijin, am facut un apel, cum rareori am reusit, catre cele mai înalte locuri, unde vibratiile noastre au limita de penetrabilitate, si am cerut sa fie supravegheate lucrarile noastre si îndrumate pe etapele potrivite. Ca întotdeauna ne-am adresat în rugaciune Aceluia care-mi este Domn, Învatator si Stapân - Iisus Hristos, Fiul Luminii, de care ma simt atras si catre care se îndreapta cu o neegalata sete iubirea mea, setea mea de adevar, dreptate si frumos, Fiinta catre care eu sper, catre care nazuiesc, pe care îl astept acolo unde El si-a fixat cu noi loc de întânlire - drumul eforturilor neobosite.

Spre deosebire de alte dati, nu am chemat pe nimeni. Am cerut doar sa se coboare pentru o clipa "cei ce au ascultat ruga noastra, mesajul nostru". Mereu cer sa fim salvati, sa vina sa curete, asemeni plugarului, ogorul de buruieni si balarii, pentru ca nu poate iesi rod curat în tarina pamântului nostru pâna ce nu vor fi smulse din radacini si arse toate cele ce stânjenesc si stavilesc stradaniile noastre.

Dupa cum am spus, am rugat sa vina Cei ce ne-au ascultat, ca sa ateste ca strigatele noastre nu sunt zadarnice.

Trei minute sa fi trecut si Veronica anunta venirea unui grup format din cei deja cunoscuti de noi: Ioan Hrisostom, Siu Karta, Galileo Galilei, Filip Mirlon si îngerul însotitor al Veronicai, discul lui Filip, Serafia Tesnic.

Eram curios sa vad ce spune.

Începu sa vorbeasca Ioan Hrisostom, mare ierarh al bisericii crestine, ce avusese scaunul în Capadochia.

Ioan Hrisostom: - Eu, care am promis ca va voi ajuta în munca, totdeauna voi avea grija de a întinde o mâna, pentru a va împinge în frumusetile cunoasterii, dupa care atât de mult suspinati.

Stiu ca bunul meu prieten Galilei, v-a povestit de maretia de frumusetea culturii si civilizatiei, de avansarea si superioritatea spirituala de pe o binecuvântata planeta numita Zefirius... Am discutat despre existenta acelei planete, eu, care niciodata în viata pamânteana nu am auzit despre asa ceva si nu am avut preocuparile prietenului meu. Preocuparile mele sunt cunoscute. Am cautat sa ridic inimile celor mici sau mari pentru a-i legade un tron din care izvorasc întelepciunea, lumina si viata absoluta, toate bucuriile.

Doresc însa sa privesc spre acele popoare atât de apropiate de scaunul maririi, cu inimile si mintea lor, si, de aceea, facând sfat, am hotarât sa mergem sa le cercetam, si, pentru a prezenta cele vazute - o vom lua pe noi pe prietena noastra, într-o calatorie pe Zefirius...

La auzul acelor cuvinte, Veronica încerca un sentiment de teama, pe care eu am cautat imediat sa-l înlatur, chemând-o sa-si dea seama de totalele asigurari ce le avea, fiind laolalta cu cei cunoscuti de noi.

Într-adevar, compnenta grupului era cum nu se poate mai potrivita pentru a nu-i fi teama. Cum Galilei fusese mai rece cu noi, prezenta celorlalti completa si promitea o siguranta deplina.

George: - Si unde veti calatori?

Ioan Hrisostom: - Vom merge sa cercetam planeta Zefirius într-un oras - capitala si sa facem o comparatie între ceea ce este acolo si pe Pamânt.

Acum, prietene, spune tu!

Galilei: - Ce am de spus e clar. Este ceea ce am hotarât împreuna si anume ca mai bine sa vada, decât sa-i spun eu, pentru ca, vazând, va comunica. Eu numai o conduc si-i arat.

Ne-am ridicat de la masa si Veronica s-a întins pe pat pentru a nu obosi trupul care, prin dedublare (desprindere partiala), avea sa pastreze în el numai o parte din întregul spiritual negativ. Am învelit-o bine cu o patura, pentru ca atunci când a calatorit în straturi, la Poiana, extremitatile corpului ei se raceau. Ceru sa ramâna descheiata la gât, pentru ca aerul curat favoriza bunul mers al lucrarii, am tinut câteva clipe usa deschisa.

Se linisti, cu ochii închisi, reda cuvintele lui Ioan Hrisostom.

Ioan Hrisostom: - Acum lasa-ti haina trupului pamântean si vino lânga noi!

Ioan îi chema o parte din spirit. Cuvintele fura poruncitoare. Ceasurile indicau orele 21,15. O învatasem sa spuna totul despre ea însotitorii ei.

Veronica: - Am iesit. Ioan este cu mâinile întinse spre mine. Am un vesmânt exact ca al lor, cum purtau grecii antici.

Veronica era mirata de haina ce o avea.

Veronica: - Când am îmbracat aceasta haina?

Toti ceilalti zâmbeau unul la altul.

Ioan Hrisostom: - Altfel nu puteai merge cu noi, daca nu ai fi în haina care da putere fiintei tale spirituale. Noi ti-am dat aceasta haina ca sa poti strabate spatiile alaturi de noi. Altfel nu ai putea urca.

Veronica: - Am exact îmbracamintea lor, e un material alb, aruncat si prins pe umeri, care ma înfasoara; sunt cu capul descoperit si cu picioarele goale.

Ioan Hrisostom: - Uita-te mai bine la picioare!

Veronica: - Da, am numai o talpita cu doua barete care se leaga de glezne. Uite! S-a deschis un drum. Ma vad întinsa în pat, în capotul meu si, în acelasi timp, ma vad în mijlocul lor, în haine la fel cu ale lor... Prietenii m-au înconjurat. Hm! Toti s-au asezat într-un pentagon - Galilei în fata, în spate au trecut Siu si Filip, în dreapta Ioan, iar Serafia în stânga mea.

George: - Interesanta garda!

Ioan Hrisostom: - Ceea ce vezi este spre apararea ta, sa nu te atinga nimic la granitele prin care trecem.

Veronica: - Între ei s-a facut un cordon care parca limiteaza perimetrul în care sunt închisa. Am plecat!

Ceasul indica ora 21,20. Veronica nu dormea, starea ei era identica cu aceea din transele ei obisnuite, pastrând contactul cu viata din jur. Ca sa ma conving, am întrebat-o daca îi este frig. "Nu, nu, zise Veronica. M-ai învelit bine. Scoate-mi, daca vrei, pâslarii din picioare." M-am ridicat, si, privind abia atunci am observat ca se întinsese în pat cu pâslarii de casa. I-am scos, si i-am învelit picioarele cu un cojocel. I-am luat pulsul, era normal, rar dar regulat. Picioarele si mâinile îi erau calde. La Poiana, cu câteva luni în urma, îmi amintesc ca se racise imediat dupa ce parasise trupul. Explicatia este în faptul ca acum, dupa numeroase calatorii (desprinderi) facute numai în doi, capatase o energie mai mare, rezultata din activitatea spirituala si efortul depus. Corpul spiritual deci, asemenea celui trupesc, creste în puteri si rezistenta prin exercitiu. Iata un lucru important.

Veronica: - Mergem ca pe un bulevard cu livezi de pomi de o parte si de alta totusi, parca urca o scara... Pomii parca ar creste în dimensiune. Nu cunosc pe nici drumul, nici plantele. Parca suntem frunze duse de o apa.

Galilei: - Vom trece prin preajma Lunii.

Veronica: - Am plecat noaptea. Acum este lumina, vad Soarele.

George: - Priveste de unde ai plecat!

Veronica: - Vad Pamântul în jos, peste umarul stâng, sus e Soarele.

Galilei: - Vom trece aproape de le. Priveste în urma!

Veronica: - Ce mic e Pamântul! Aproape ca nu mai vad nimic pe el.

Galilei: - Vezi muntii?

Veronica: - Ca niste umbre. Oceanele se vad ca niste pânze de matase sau ca o sticla lustruita. Dar cum asta? Era noapte când am plecat!

Galilei: - Pe drumul nostru este zi. Soarele lumineaza...

Veronica: - Simt o caldura crescânda.

Galilei: - Ne apropiem de Soare!

Veronica: - Acum simt un aer foarte tare, de ai crede ca te face ghetar.

George: - Ce sunt aceste variatiuni de temperatura pe care le simte Veronica?

Galilei: - Sunt variatiunile paturilor atmisferice.

Veronica: - Ne apropiem de Soare! Simt caldura mai tare...

George: - Voi o simtiti?

Galilei: - Noi nu. Pentru noi, temperatura e constanta.

Veronica: - Vad Luna mare, mult mai mare.

George: - Priveste spre Pamânt si fa o comparatie cu Luna.

Veronica: - Acum Luna si Pamântul au marimi aproape egale.

Galilei: - Sa citesti, prietena a noastra, sa înveti, ca sa stii ce sunt cele ce vezi si ceea ce vei mai întânli în cale. Pâna la Zefirius vom trece pe lânga Luna si pe lânga alte doua planete de care va spuneam.

George: - Luna are ceva viata?

Galilei: - Are ceva vegetatie negativa, dar care nu se vede decât de catre spirite...

Veronica: - Soarele este acum mai mare decât Pamântul. Oare e mai mare?

Galilei (râde): - E de câteva zeci de mii de ori mai mare decât Pamântul.

Veronica: - Soarele e ca un bolovan de foc care arde! Cun nu se loveste Soarele de Luna si de Pamânt? Cum de nu se lovesc una de alta?

Galilei: - Sunt politicoase! (râde) Sunt distante mari si legi care le opresc...

George: - Galilei, Soarele este chiar atât de fierbinte?

Galilei: - Nu, nu! Caldura este rezultatul radiatiilor lui, a luminii lui puternice care faca ca Pamântul sa se încalzeasca prin interferenta radiatiilor solare cu cele emise de Pamânt.

George: - Voi puteti merge în Soare?

Galilei: - Da, pentru va lumina lui, energia lui este mai mica decât a noastra.

George: - Pe Soare exista viata? Ceva vegetatie?

Galilei: - Nu, nici un fel de viata!

George: - Din ce este facut Soarele?

Galilei: - Este dintr-un material cristalin cu o energie puternica, pe care a acumulat-o în evolutia lui si care radiaza în permaneta o lumina imensa.

Veronica: - Simt o racoare. Mergem parca în jos.

George: - Galilei, faceti efort pentru a merge?

Galilei: - Efort este, pentru ca avem pe cineva care nu este din lumea noastra si trebuie sa pastram legatura între cele doua corpuri.

George: - Cum se face legatura?

Galilei: - Printr-un fel de fir electric!

George: - Din ce este firul?

Galilei: - Din substanta Fiintei Veronicai.

George: - Îl vezi, Ninel?

Veronica: - Da, e ca un fir de paianjen...

George: - Prin firul acesta pesemene vorbesc si eu cu voi si tot prin acest fir transmite ea ceea ce voi spuneti acolo.

Galilei: - Desigur.

Sa explic putin. Cei cinci aveau corpurile spirituale negative integrale si, prin aveasta totala libertate de a se misca în spatiu, Veronica era numai o parte (nu am studiat în ce proportie plecase). Aceasta parte "plecata" avea mai putina libertate de miscare, deoarece manifesta atractie fata de partea care era în trup. Astfel, daca ar fi fost singura, n-ar fi putut sa înalinteze la distante atât de mari. De aceea, partea plecata avea nevoie de un plus de energie, pe care ea îl absorbea din cei cinci care o însoteau, asemenea unei formatiuni atomice, în care atomii se leaga între ei prin forte de coeziune. "Cordonul" - acel "fir de paianjen" , pastra legatura celor doua parti, cordon care avea si functia de legatura, de transmisiune, prin care eu vorbeam, eram auzit, si prin care si ceilalti vorbeau, Veronica fiind ca un telefon, însa avâd un minim contact cu lumea celor din jur.

Galilei: - Acum sa te astepti la o temperatura extrem de scazuta. Suntem în zona cea mai apropiata de Luna.

Veronica: - Vai, ce rece e!

...................................................................................................................

Galilei: - Am trecut pe lânga Luna, cum treci pe lânga un oras care se apropie, îi vezi periferia si îl lasi în urma. Ne-am abatut din drum si am mers pe o tangenta curba la suprafata Lunii., Acum urmeaza "stratul dur".

Veronica: - Am ajuns în el. Simt niste vânturi puternice, magnetice. (Apoi, peste câteva clipe...) Am trecut de el! Mergem mult mai repede.

Galilei: - Ne ajuta respingerea Lunii, pe de o parte, iar, pe de alta parte, folosim atractia planetei spre care ne îndreptam.

Veronica: - Vad în spatiu niste pomi care lumineaza...

George: - Despre ce este vorba, Galilei?

Galilei: - Sunt locurile lor de formatie.

George: - Si de ce lumineaza?

Galilei: - Este energia care au acumulat-o prin evolutie.

George: - Vrei sa spui de care planeta ne apropiem?

Galilei: - Ne apropiem de una din cele cinci planete; se opreste Tarnium, nu mai zabovi!

George: - Planeta aceasta este vazuta de pe Pamânt?

Galilei: - Nu-mi dau seama! Posibil ca nu deoarece radiatiile ei sunt mult mai puternice si din cauza aceasta este invizibila pamântenilor.

George: - Veronica, priveste Pamântul, Luna si planeta catre care va îndreptati si apreciaza marimile!

(ora 22,51)

Veronica: - Pamântul este acum cât un miez de aluna, Luna ceva mai mare, iar planeta catre care ne îndreptam e din ce în ce mai mare.

Galilei: - Planeta Tarnium este mai mica decât Pamântul. Pe jumatate din aceasta planeta nu locuiesc oameni. Este numai vegetatie si fauna. Partea cealalta însa e locuita de oameni de nivelul nostru cultural si stiintific. Stiinta totusi, e mai avansata. Spiritual însa, este mult mai evoluata decât Pamântul. Nu cunosc rautatea, si au descoperit cu mult înaintea voastra energia atomica.

George: - Nu stii cumva cât este de mare?

Galilei: - Este ceva mai mica decât Pamântul, dupa aprecierea mea, are circa 25-30.000 km. în diametru.

George: - Poate este planeta Marte. Ea este aproape jumatate cât Pamântul.

Galilei: - Nu as putea preciza.

Veronica: - Dar ce este asta?! Parca este înconjurata de apa.

Galilei: - Nu, este o patura atmosferica.

George: - Cred ca numai venind într-un observator astronomic terestru, la un telescop îndreptat spre locul presupus al planetei pe care îl vei indica tu, se va putea verifica vizibilitatea acestei planete.

Galilei: - Va fi nevoie, desigur, si de aceasta verificare si atunci veti sti sigur daca este sau nu vizibila.

Veronica: - Ne apropiem cu mare viteza de planeta Tarnium. Simt un parfum deosebit... Uite, ne apropiem de niste munti! La poalele lor se vad parca un sat si mai departe un oras... Gata! Suntem în el. Ce minunat parfum simt, ce arhitectura splendida! Ce multe arcade! Tu sa fii aici sa vezi! Vad si oameni, dar parca-s mici, sau mi se pare.

Galilei: - Ti se pare. Nu sunt mici. Sunt ca noi.

George: - Ei au acelasi Soare cu noi?

Galilei: - Acelasi, priveste!

Veronica: - Da, tot Soarele nostru lumineaza si la ei. Vad case mar, blocuri splendide, multa lume, multa animatie pe strazi....

George: - Masini vezi?

Veronica: - Masini? Da, vad de tot felul!

George: - Ce populatie are planeta aceasta?

Galilei: - Populatia este putina, circa 17-18 miloane locuitori. Mai putin de o patrime din suprafata planetei este populata, restul nu, din cauza prea multor animale de marimi imense, care ar putea ataca omul; în credinta localnicilor intra atitudinea ca nu trebuie sa deranjezi aceste animale.

Mai e ceva... la ei sunt foarte putine nasteri. Din 1000 de femei, daca sunt cinci care sa poata naste. Este o atmosfera neprielnica pentru nastere de copii.

Veronica: - Gata, nu se mai vede orasul... Barbatii erau îmbracati în odajdii, precum preotii nostri, iar femeile purtau voaluri de diferite culori vii si foarte frumoase, aruncate peste corp si prinse pe umar ca la romani, barbatii aveau pe cap palarii înalte...

(Ora 23,10)

Viteza s-a marit.

Galilei: - Acum ne ajuta atmosfera. E mai prielnica.

Veronica: - Ce rapiditate! Departe se mai vede o Luna! (Galilei se întoarce si râde. Pesemene ca nu-i Luna, o fi alta planeta)

George: - Cât de departe e Pamântul acum?

Veronica: - Se vede cam jumatate din Luna pe care o vedem noi pe cer si parca e luminata.

Galilei: - Priveste Luna, prietena noastra, priveste! Ceea ce vezi acum nu este Luna, ci o alta planeta locuita. Populatia este aici extrem de numeroasa. De aici mergem direct în Zefirius. Ai s-o vezi numai în trecere. Nu-i timp de trecut prin toate.

Localnicii numesc aceasta planeta Taitun, ceea ce pe limba lor înseamna "Marime de necuprins". Ei spun ca este mai mare decât Zefirius, ceilalti sustin ca a lor e. Cert este ca nivelul civilizatiei este, dupa mine, mai mare pe Zefirius si spiritualitatea este mai evoluata. Aceasta o spun fara partinire. Se vad însa unii pe altii, si comunica perfect prin radio si televiziune.

George: - Pamântul se mai vede acum?

Galilei: - Uite-l, se vede!

George: - Oare pamântenii vad aceasta planeta?

Galilei: - Eu sunt înca nedumerit daca aceste planete sunt cele descoperite de pamânteni sau altele. Se va putea constata însa prin aparate speciale. Nu e graba.

George: - O fi Uranus sau Jupiter.

Galilei: - Aceasta numai savantii vostri vor putea spune, cu puternice telescoape...

Deci, aceasta planeta Taitun este populata. Populatia e foarte densa. Are flora, fauna, este bogata în minereuri de aur, argint, cupru si uraniu în cantitati enorme; are sol fertil, bogat, iar subsolul e si mai bogat. N-avem timp sa discutam în detaliu despre acestea.

(Ora 23,25)

Veronica: - Ne apropiem de Taitun, acum e foarte aproape, vad muntii împaduriti...

George: - Priveste în urma! Ce vezi?

Veronica: - Vad Soarele foarte, foarte mic, mult mai mic decât îl vedem noi de pe Pamânt si totusi este foarte multa lumina.

Galilei: - Planeta Taitun este luminata din doua parti, dintr-o parte de Soare, iar din cealalta parte, de Orasul de Aur cred... Însa este posibil sa mai fie un Soare pe cealalta parte. Nu stiu sigur, nu am întrebat. Zefirius are aceeasi situatie. Aceste doua planete, Taitun si Zefirius, sunt luminate din doua parti.

George: - Ce mai vezi jos, în spate?

Veronica: - Mai vad Luna, ceva mai mare ca o stea si planeta Tarnium. Dar unde o fi Pamântul?

Galilei: - Acela!

Veronica: - Tocmai acolo? Nu s-a rupt firul meu de legatura? (Serafia râde...) Stiti cum se vede Pamântul? Ceva mai mare decât Luceafarul nostru. Ce facem? Nu coborâm pe Taitun?

Galilei: - Nu avem timp sa ne oprim aici. Ne îndreptam spre Zefirius.

(Ora 23,30)

Veronica: - Parca am luat-o spre dreapta si am facut o curba mare. Iarasi e vegetatie, sunt lunci cu un fel de vegetatie pitica.

George: - Ce fel de vegetatie este aceasta, Galilei?

Galilei: - Nu-i nici o lunca si nici o vegetatie. Sunt impuritati atmosferice. I se pare ei ca e vegetatie.

George: - Cum mergeti, Veronica? În ce directie ati luat-o?

Veronica: - Nu ma pricep sa spun, în sus, în jos, nu stiu... (Galilei râde) Oare n-am sa mor?

George: - De ce râzi, Galilei?

Galilei: - De copilaria prietenei noastre.

Veronica: - Ma minunez de Siu, cum de e asa tacut!

George: - Ai mai fost prin locurile acestea, Siu?

Siu: - Eu am alte treburi, n-am timp sa merg printre stele, zise Siu zâmbind.

George: - Mergeti cu mult mai repede decât rachetele! Ce n-ar da oamenii sa aiba racheta noastra!... Ei, ce vezi în cale?

Veronica: - Vad într-adevar ceva, parca este o cizma.

Galilei: - Nu este chiar o cizma, umbra aceea e ca o cizma, dar e un oval. Nu e asa?

Veronica: - M-am prostit! Nici pomeneala de cizma, e într-adevar un oval de marimea Soarelui vazut de pe Pamânt.

Galilei: - Aceasta este Zefirius.

Veronica: - Mergem cu o rapiditate nemaiântânlita. Zefirius se mareste vazând cu ochii. Se mareste... se mareste... ce viteza uluitoare!

George: - Cauta Soarele cu privirea!

Veronica: - Îl vad! E cam cât o treime din Luna. Ne apropiem si simt o atmosfera tare placuta. Un vânt usor, o adiere care te mângâie parca...

George: - Galilei, poate îi faceti o vizita lui Dihta Nahti!

Galilei: - O sa mergem la Dihta Nahti. Poate ne putem vedea. Viteza pe care o avem este într-adevar uluitoare, ca gândul, cum spuneti voi.

Veronica: - Suntem deja deasupra unor pomi înfloriti. Galilei spune ca sunt pomi fructiferi. E o suprafata imensa de pomi înfloriti.

Galilei: - E într-adevar imensa acea suprafata si, la vitaza cu care mergem, pare ca nu se mai termina. Pe acestia nu i-a rasadit nimenii. Cresc cum cresc la voi padurile, fara sa apartina nimanui. Sunt ai tuturor. Aici este un sol foarte bogat, iar subsolul este cum nu se poate mai bogat, minereuri de la cele inferioare pâna la cele superioare, în cantitati imense. Uite, în spatele acestui munte, se vad casele unui sat...

George: - Cum sunt casele?

Veronica: - Casele sunt mari, frumoase, cu sosele... Ce ordine, ce frumusete! Sunt acoperite parca cu solzi, au un singur etaj si învelisul este dintr-un material lucitor.

Galilei: - Ei, acum ne apropiem de capitala întregii planete, Ghigancia, care în limba lor înseamna frumusete. De aici o luam la dreapta.

Veronica: - Vad niste turnuri înalte!

George: - Nu cumva sunt blocuri de locuinte?

Veronica: - Da, da. Sunt un fel de blocuri de locuinte. Parca au o sala în spirala pe de laturi. Sunt enorm de mari.

Galilei: - Blocurile au galerii deschise pentru aerisirea vegetatiei din ele, logii, cum le spuneti voi.

Veronica: - Ce dantelarii! Câte ornamente pe la ferestre si usi. Au parca broderii, cu figuri ca niste basoreliefuri, statui prin gradini, în fata blocurilor, multe figuri sprijina statuile, tinând loc de coloane.

Vad masini, lume multa pe strazi, toata lumea poarta haine lungi, si femeile umbla înfasurate în pânze de culori foarte diferite si lucioase. Parca sunt din fir de aur sau de matase. Aceste pânze sunt prinse pe umar, celalalt umar e gol. Femeile mai poarta palarii splendide, cu voaluri...

George: - Apropiati-va mai mult de una!

Veronica: - Ne-am apropiat! Au bijuterii la mâini ca niste bratari în filgram, care acopera aproape trei sferturi din antebrat. Au si ceva în jurul gâtului, care prinde si umerii, ceva ca de aur, care scânteiaza! Ce fermecatoare sunt! Mâinile sunt acoperite de dantele. Barbatii sunt simplu înfasurati în aceste pânze. Pe cap poarta un fel de acoperamânt, cu trei colturi.

Galilei: - Ei le spun triunghiulare, adica un simbol al întreitei puteri. Daca observi, au trei colturi în forma de triunghi, un colt în fata, celalalt spre spate, iar al treilea spre stânga. Partea din dreapta este fara colt; de acolo vine lumina.

Veronica: - Le poarta într-o parte, ca un basc cu colturi. La gât au si ei dantele, iar pe piept, un jabou, dantelat si el. Atât.

George: - Bijuterii au?

Veronica: - Nimic. Oamenii se uita dupa noi.

George: - Au mediumitate asa de avansata de ne vad?

Galilei: - Nu ne vad chiar toti, însa cei mai multi se întorc si se uita dupa noi. Ei au o mediumitate asa de avansata, încât vad paralel, în trup si în spirit.

George: - Opriti-va la unul dintre ei, sa vedem ce spune!

Veronica: - Ne-am oprit în dreptul unui barbat care ne priveste cu mirare... Galilei vrea sa-i vorbeasca.

Galilei: - Ne cunosti?

Barbatul: - Vad ca nu sunteti de pe planeta noastra.

Galilei: - Dupa ce ne cunosti?

Barbatul: - Dupa miros! Aveti doua feluri de mirosuri. Dati-mi voie sa ma apropii.

Veronica: - Barbatul se apropie, este nelamurit.

Barbatul: - Nu stiu de unde veniti, nu stiu de unde sunteti, de la noi în nici un caz nu! Cinci din voi aveti un miros aparte. Dânsa (arata spre mine) are alt miros. Voi sunteti dintr-o lume, dânsa de pe alta.

Galilei: - Cu ce te ocupi?

Barbatul: - Sunt profesor. Predau limba si literatura. Spuneti-mi acum si mie, de unde este dânsa?

Veronica: - Arata spre mine...

Galilei: - Dânsa este de pe planeta Pamânt.

Barbatul: - Pamânt?! Ce este Pamântul?

Galilei: - O planeta locuita.

Barbatul: - Planeta?! Noi nu stim, nu a aparut în aparatele noastre.

Galilei: - O sa apara! Ramâi cu bine!

Veronica: - Barbatul s-a înclinat în fata grupului nostru si a ramas uitându-se dupa noi. Se si strânse un grup de curiosi care ne priveau.

Galilei: - Ne apropiem de casa lui Dihta Nahti, mai bine zis de palatul lui, batrânul prooroc si întelept al întregii planete, ascultat de catre toti locuitorii ei.

Veronica: - Intram într-adevar într-un palat de vis! Extrem de ornamentat si mare, cu o fatada splendida. În fata e o gradina cu fel de fel de flori si alte plante, parca e un palat regal. Galilei merge ca la el acasa.

Am intrat! Ce sala, ce plafoane! Cineva ne iese în întâmpinare într-un salon cu ornamente ca o broderie. O arhitectura nemaiântânlita!

Un om se apropie de noi. Se înclina grupului nostru pâna la pamânt. A ramas asteptând cu capul plecat. Si-a scos de pe cap acoperamântul si îl tine într-o mâna. Nu are nici un fir de par pe cap.

Galilei se uita catre Ioan Hrisostom.

Ioan Hrisostom înainteaza catre Dihta Nahti.

Ioan Hrisostom: - Ridica-te, frate Dihta Nahti, în numele Marelui Guvernator al Universului! Ridica-te, frate, priveste-ne, vorbeste-ne, sa ne putem întelege!

Veronica: - S-a ridicat, se aseaza turceste jos si îsi întinde mâinile spre grupul nostru.

Dihta Nahti: - De unde mie atâta cinste sa primesc în casa oaspeti atât de mari? De unde mie atâta onoare? Cine mi-a facut aceasta favoare decât Creatorul Luminii, Stapânul Mintii, Cel ce a plasmuit inima! Voi veniti la mine? Dati-mi binecuvântarea voastra! Nu voi lasa mâinile mele în jos pâna ce nu ma veti binecuvânta! Stiu cine sunteti, stiu de unde veniti, stiu care va este misiunea si, în numele Aceluia în care ati venit la mine, va cer dragostea voastra!

Veronica: - Hrisostom l-a sarutat pe cap, el a lasat mâinile în jos si s-a ridicat în picioare, s-a înclinat din nou, ne-a privit înca odata, apoi a luat-o înainte, conducându-ne.

Ce ornamente! Nu am mai vazut asa ceva! Deschide doua usi pe rotile, în dreapta si în stânga. Am intrat într-o alta camera cu o masa mare în mijloc, cu picioarele joase. În jur, niste taburete, ba nu! Au speteaza acoperita de culaore violet. Lemnul - poate ca e lemn, nu stiu precis – este de culoare neagra, lacuit, luceste, si pe margini, sunt pietre scumpe batute direct pe acest lemn. Ne invita pe scaune, însa ai nostri nu stau. Pastreaza acelasi pentagon. Hrisostom a revenit în dreapta mea.

Ioan Hrisostom: - Ce stii despre noi, prietene?

Dihta Nahti: - V-am cunoscut de la distanta dupa miros si v-am iesti în întâmpinare. Stiu ca sunteti oameni ca si noi din locuri de mare fericire si frumusete, iar acea mititica din mijloc, pe care o aduceti de la distante enorme, e de pe o planeta ce nu e cunoscuta la noi. Ma bucur ca mi-ati facut aceasta onoare, ajutânud-ma sa vad oameni de pe planete necunoscute.

Va multumesc, si, în numele Parintelui Luminilor, în numele Marelui Soare care da viata, vreau sa fie ajutati spre a reusi în munca pentru confratii lor.

Galilei: - Poate vrei sa stii cum ne cheama?!

Dihta Nahti: - Nu-i nevoie, pentru ca va stiu pe toti cum va cheama.

Ioan Hrisostom: - Te vedem ca ai ajuns la înaltimi mari, sa gândesti

si sa vezi cu ochii materiali ceea ce noi vedem cu ochii spiritului.

Dihta Nahti: - Pentru aceasta, nu mi se cade sa ma laud, caci ceea ce am se datoreste Aceluia care le harazeste pe toate si le hotaraste prin legile Sale divine.

L-am rugat pe Dihta Nahti sa sprijine el personal si cei din jurul lui stradaniile tuturor celor care cauta pe Pamânt sa-si aduca confratii la o unitate de gândire si de actiune. La aceasta, iata ce raspunde el.

Dihta Nahti: - Prietene, când aveti asa prieteni în fata carora ma închin si eu, de ce mai cereti sprijinul meu si al acelora de lânga mine? Eu ramân recunoscator celor prin care mi-a fost harazit sa aflu de voi si cu aceasta ocazie am vazut ca acesti mari oameni ce stau în fata mea sunt de pe planeta voastra, si daca ei sunt unde sunt, au mai multa putere decât mine sa va ajute, întrucât au plecat din mijlocul vostru, de pe aceeasi planeta. Eu nu stiu ce am fost mai înainte, dar acum ma închin Aceluia pe care îl doresc sa ma ia în bratele Lui si ma rog pentru ai mei ca si pentru voi; chiar acum voi înaltaa un gând catre Marele Soare.

Veronica: - Se aseaza iar turceste si întinde mâinile. Buzele i se misca, spune ceva ce nu înteleg...

...................................................................................................................

Acum s-a ridicat si se înclina. Noi ne închinam la rându-ne în tacere si pornim. Am iesit luând-o pe o strada de lânga blocuri. Ne iese cineva în cale, cu mâinile întinse si se îmbratiseaza cu Galilei. Ce vorbesc ei eu nu înteleg. Galilei vorbeste, pesemene, în limba lui. Se întoarce catre el si ne prezinta. Si el se închina ca celalalt. Probabil acesta este salutul lor. Galilei a pronuntat numele Pinki. E prietenul lui.

L-am rugat pe Galilei sa faca ceva sa înteleg si eu ceea ce vorbesc ei. Galilei ne-a prezentat pe fiecare si-i vorbeste despre planeta noastra. Pinki spune ca nu-i este straina, pentru ca Galilei i-a mai vorbit despre ea. Galilei l-a rugat acum sa scoata aparatul ce-l poarta, ca sa-l vad si eu. E un aparat mic, cu un ecran minuscul de televizor. Iata, au aparut în ecran niste oameni. Ceva artisti, este emisiunea planetei vecine, ne spune Pinki.

George: - Întreaba-l, Galilei, cum stau ei cu elementele radioactive.

Galilei: - Spune ca sunt asemanatoare cu ale Pamântului, însa cu radioactivitate de 15 ori mai intensa.

(Ora 0, 42)

Veronica avea aproape patru ore de când plecase si obosise.

Veronica: - Si-au luat ramas bun si am pornit rapid. Viteza este mult mai mare..

George: - Se vede Pamântul?

Veronica: - Nu, nu-l vad.

Galilei: - Ai sa-l vezi dupa o curba. Mergem mult mai repede si fara ocoluri. Celelalte planete vor ramâne în dreapta. Uite, acolo, este Luna. Acela este Soarele...

Veronica: - Ce mic e!

Galilei: - Acum dam curba si mergem în linie dreapta.

...................................................................................................................

George: - Te simti obosita, Veronica?

Veronica: - Da.

George: - Dar voi, dragii nostri?

Galilei: Noi nu suntem obositi. Nu avem neputinte fizice ca voi, am scapat de acestea...

Acum poti vedea Pamântul!

Veronica: - Da, îl vad! E însa putin mai mic decât luna.

...................................................................................................................

Veronica: - Ne apropiem de Pamânt. Simt un miros neplacut si greu. Parca e un miros de mangan, gaz, carbune, asa ceva... E o atmosfera infecta! Uite, Marea Neagra! Caspica! Mai încolo e Asia Mica, vad si Dunarea... Gata! Am ajuns! Am reintrat în mine!

(E ora 0,59)

Întoarcerea a fost mult mai rapida.

Galilei: - Si acum, multumiti de cele ca eti vazut, va lasam. Când o sa-ti aduci aminte de cele ce ai vazut, sa povestesti. Cu ocazia aceasta, m-ai scutit pe mine...

George: - Va multumim, bunii nostri prieteni, pentru initiativa voastra! Sa fie binecuvântata dragostea voastra ce ati aratat-o pentru a împlin i dorintele noastre de a patrunde în cele necunoscute.

Marele Guvernator Divin, Domnul tuturor Luminilor, sa va lumineze, sa va desavârseasca starea si sa va aduca mereu între noi pentru o armonioasa si rodnica colaborare.

Ioan Hrisostom: - Dorinta voastra sa fie împlinita! Fiti binecuvântati, iubitii nostri prieteni si frati!

Veronica: - Au plecat!

 

Bucuresti, 29 februarie 1965

Chemam pe GALILEO GALILEI si vine SIU KARTA.

 

Doream de mult lamuriri asupra planetelor si a straturilor. Despre locul si pozitia lor în spatiu – distante, dimensiuni si caracteristici. L-am chemat pe Galilei. Nu a trecut nici un minut si ne pomenim cu...

Siu Karta: - Nu-l mai asteptati pe Galilei, pentru ca nu poate veni. Este la un tânar, student în Londra în anul I, care studiaza în paralel matematicile, fizica si astronomia. Sta lânga el si îi sopteste ceea ce el nu a putut spune la timpul sau. Tânarul cauta sa descopere lucruri noi si sta lânga el, fara ca tânarul sa-si dea seama, îi vorbeste si-i arata ceea ce trebuie sa descopere el oamenilor. Asa ca, dragii mei, nu-l mai asteptati. La orice chemare a voastra, careia nu i se poate raspunde, îi iau eu locul si vin sa va comunic.

George: - Bine, Siu, îti multumim! Am sa te întreb totusi pe tine, poate stii. Uite, am citit zilele trecute în ziar ca, dinspre constelatiile Sagetator si Pegas, s-au receptionat, de catre centrele noastre pamântene de cercetare a radiatiilor cosmice, niste semnale radio punctiforme emise – se presupune – de un puternic centru de emisie care a lucrat pe frecventa de 900 megahertzi. Ai ceva cunostinte de existenta unui astfel de centru condus de fiite ca si noi? Exista asemenea aparaturi pe acolo?

Siu Karta: - Despre aceasta va va vorbi Galilei mâine. Va spun urmatorul lucru: chemati-l, nici mai devreme, nici mai târziu de ora 10,00. Tocmai despre aceasta se ocupa cu acel tânar, pentru a-i arata lucruri minunate. Chemati-l la ora 10,00 seara când el înca nu-i plecat. Pe la ora 12,00 noaptea trebuie sa se duca la acel tânar. Este ora când învatacelul studiaza si mediteaza. Tânarul nu sta singur în camera, si, dupa ce ceilalti se culca, el se scoala, simte nevoia sa fie singur, sa mediteze, sa patrunda ceea ce nu gaseste scris. Atunci Galilei îi prezinta cartea lui si-l învata sa aplice. Câteodata îl scoala din somn, dar dupa 12,00 noaptea. La el este mai devreme, la voi este prea târziu, si nu se poate opri! Luati-o voi înalinte!

Au continuat apoi discutiile cu Siu, rugându-l sa vina, si, din vorba în vorba, Veronica îl întreaba despre acea perioada din viata ei când ea nu chema spirite, ci spiritele o trageau sa intre în transa, în lumea spirituala...

Siu Karta: - Ca ai fost contactata de noi, este adevarat. Singura nu ai fi putut face nimic între oameni si atmosfera în care te gaseai. Niciodata nu ai fi putut ajunge unde esti azi, te-am ajutat eu si cei de lânga mine. Ti-am comunicat vointa celor de sus si a noastra. Ca sa ne crezi, ne-am aratat luâns chipul lui Hristos, spunând cutare sau cutare sfânt pe care tu îl cunosteai. Ti-am spus aceasta pentru ca erai persoana cu care puteam comunica. Daca ai fi avut de mica lânga tine pe cineva care sa-si dea seama ca ai un rost si un lucru aparte, nu ai fi fost astazi la început de drum. Singura fiind, trebuia sa-ti dam noi din energia noastra, sa te dinamizam, sa te pastram si sa te aducem unde esti acum. Altii care s-au dus, nu sunt pierduti, au si ei folosul lor pentru tine si pentru cei ce au fost în jurul tau.

Când omul pune piciorul pe treapta unei scari singur, se vede urcat în capatul scarii, când este urcat de altul, are teama ca ar putea cadea alaturi. Da, ai fost ajutata de noi si ti s-au comunicat si bune si rele. Ti s-au facut comunicari si ziditoare si lingusitoare, ca tu sa poti pricepe. Ti s-au comunicat dupa cum aveau cei din jur nevoie ca sa se poata prinde ceva de ei. Azi nu mai cauta sa ti se dea cu lingurita sau cu lingura cea mare; cauta singura si ceea ce crezi ca poti mânca, aceea sa cauti sa iei si sa mesteci bine, sa nu-ti strici stomacul...

De multe ori am spus oamenilor lucruri care nu aveau sens si rost; aceasta o faceam pentru a tine continuitatea cu tine si pentru ca oamenii voiau noutati, fara însa ca cineva sa puna în aplicare ceea ce comunicam. Unii s-au folosit, în fond..., altii le-au primit ca pe niste povesti...

Câte povesti nu cititi în Biblie care va înalta sufletul! Dar povestile ramân tot povesti! Povesti erau, pentru ca de povesti aveau nevoie oamenii pe atunci.

A SOSIT TIMPUL ASTAZI CA OMULUI SA NU-I MAI PLACA POVESTILE. DE ACEEA, CAUTATI CA CELE CE DATI SA NU MAI FIE POVESTI. DATI-LE APA LIMPEDE, PENTRU A RACORI OAMENII ARSI DE SECETA SI ARUNCATI TOT CE ESTE STATUT, ALTERAT!

Când cititi scrierile unui prooroc din Vechiul Testament, spuneti: acesta a scris frumos, acesta mai putin... Nu este asa. Fiecare a scris ceea ce au meritat oamenii carora le-a transmis, spunându-le atât cât puteau duce. Nu cel ce a scris a fost sarac în idei, ci acei carora li s-a dat ce li s-a dat, aceia au fost saraci si pe masura lor s-a dat. Asa ca eu nu prea sunt bogat, pentru va nu prea stiu sa vorbesc cu voi.

Acum, când vin semnale de chemare din lumea voastra la noi, ma uit sa vad de merge cineva, si daca nu, vin eu.

Am ceva sa va mai spun despre Serafia. Ea nu prea poate sa stea între noi. Ea este, de fapt, mai mult la voi, ea traieste prin prietena noastra, caci singura este aproape inexistenta, si când prietena noastra simte un gol, o secatuire, ca nu are vlaga sau energie, atunci sa stiti ca o parte din ea este plecata – cea care este Serafia – si a ramas numai cu cealalta parte. Este dublura ei care alearga si prin alte parti, dar cel mai mult este în preajma voastra. Prin ea se bucura si face orice manifestare, si numai dupa ce prietena noastra va parasi trupul, numai atunci va avea liniste si Serafia în lumea ei. Altfel eu nu stiu cum sa va explic, ca sa ma întelegeti, fiindca eu nu am termenii vostri.

George: - Vrei sa spui ca Serafia este pe acelasi nivel cu Veronica! Pesemene, împreuna au realizat cândva rotirile în aceleasi cercuri. Si acum Serafia...

Siu Karta: - Da, ea este un fel de cordon de legatura între prietena noastra si cei de sus. În toate întruparile prietenei noastre, Serafia a fost ca un cordon nedespartit. Adica, si când a fost în Egipt, si când a fost Sfânta Veronica cu naframa, si în India, si acum, Serafia estea aceea prin care se scurge energia în prietena noastra. Chiar daca Serafia se duce undeva, privirile-i sunt întoarse tot spre prietena noastra. Este ca o conducta de alimentare, mi-e greu sa va explic. Voi întelegeti altfel, trebuie sa disecati, pentru ca priviti prin prisma materiei pozitive. NOI ÎNTELEGEM FE NOMENELE ÎN SINTEZA LOR si nu obisnuim sa...

George: - Înteleg, voi nu despicati firul în patru ca noi.

Siu Karta: - Lumea noastra nu poate fi chiar asa usor de înteles. Voi cautati sa asezati spritele pe straturi si considerati ca toate sunt la fel, dar lucrurile nu stau chiar asa. În cadrul fiecarui strat, toti cei de acolo sunt de energii diferite, cu o gama întreaga de culori si parfumuri.

George: - În legatura cu florile, acestea se usuca unde stau? Spiritul lor ramâne pe Pamânt pâna ce învie primavara?

Siu Karta: - Florile rupte de voi vara, toamna, sau cele prinse de iarna, se vestejesc, se usuca. Frumusetea lor însa nu se pierde. Ele nu pier, ci se duc la locul lor cu aceeasi culoare, cu aceeasi frumusete si parfum. Si ele vin pe Pamânt ca sa încânte, sa îmbete si sa delecteze inimile oamenilor. Si în lumea noastra, sunt flori, plante de tot felul, fluturi, gânganii, insecte, numai ca nimic nu este dusmanos si rapace cum este în lumea voastra. Florile, dupa ce se vestejesc, sufletele lor nu ramân pe Pamânt. Numai ceea ce este greu, murdar si vinovat, nu se mai ridica.

George: - Adica scaietii, dracila, neghina si toate plantele parazite si distrugatoare...

Siu Karta: - Desigur.

George: - Ai putea sa ne aduci ceva plante din acestea acum, ca este iarna si nu au vrej pamântesc?

Veronica: - Siu se departeaza putin, cauta, a luat ceva în ambele mâini si le aduce.

Siu Karta: - Cei-i asta?

Veronica: - Ciulini.

Siu Karta: - Dar asta?

Veronica: - Holera!... Le-a aruncat jos.

Siu Karta: - Tot ce este parazitar si duce o viata fara folosul nimanui, ramâne pe Pamânt. Aceste plante parazitare provin din oamenii cei rai si razbunatori, care în viata lor întreaga înteapa doar si paraziteaza. Si câte din acestea sunt! Acestea au fost doar doua ce mi-au fost la îndemâna, care sunt din oamenii ce nu dau nimic din ei, cei ce nu fac nici un efort, permanent înraiti, cei ce fac sa sufere pe cei de lânga ei. Între pasari, pesti si celelalte animale sunt specii care au urmarit aceeasi linie evolutiva ca si diversele categorii de oameni. Sunt unele credincioase, altele viclene, atât de viclene încât te întrebi de unde atâta viclenie? Si oamenii au fost cândva la nivelul lor li fiecare în felul în care a fost atunci si-a pastrat, si chiar si-a amplificat trasaturile de caracter si multi ramân cu apucaturile lor. Îti ramâne ceva din fiecare faza prin care ai trecut.

George: - De aceea, unii oameni seamana cu vulpile sau cu lupii, altii cu câinele sau calul...

Siu Karta: - Nu ma refer la partea fizica, ci la cea de caracter.

George: - Bine, înteleg, însa formele întotdeauna exprima un anumit continut de idei, cu anumite sensuri.

Siu Karta: - E adevarat!

Ei, dragii mei, m-am întins la vorba.

George: - Doar te-am rugat sa ramâi!

Siu Karta: - Da, acum plec. Fiti binecuvântati!

George: - Sa fii rasplatit pentru dragostea ta!

Veronica: - A plecat!...

 

Bucuresti, 7 martie 1965

GALILEO GALILEI

 

- Desenarea straturilor -

 

Am avut o discutie cu Galileo Galilei despre Zefirius; printre altele am discutat si despre modul de conducere al planetei. Conducerea si planetele superioare acumuleaza functia spirituala cu cea economico-admintrativa. Conducatorul suprem este un fel de patriarh al întregii planete, spirit superior care personal îsi numeste subalternii si urmasul. Nu se fac alegeri pentru posturile de conducere pentru ca "supremului conducator" îi este ordonata o încredere totala, si un respect general, asa cum se întâmpla cu Dihta Nahti vizitat de grupul amintit într-unul din capitolele precedente.

Galilei ne-a mai spus ca au si ei adunari si congrese, unde se pun în discutie îndeosebi problemele stiintifice, si mai ales, filosofice.

Asupra modului de organizare administrativa, nu a putut sa ne dea detalii; de asemenea despre o serie de amanunte economice nu am putut primi detalii, deoarece Galilei nu s-a interesat de aceste lucruri.

L-am solicitat apoi sa ne vorbeasca despre întinderea si plasarea straturilor. Veronica încerca sa deseneze traseul straturilor, dar din desen nu întelegeam nimic. L-am rugat apoi pe Galilei sa încerce el sa-i conduca mâna. Am pus în fata Veronicai o hârtie de calc – care-mi era la îndemâna – si, prinzând creionul în mâna, Veronica astepta.

Galilei: - Dragii mei, sa va spun adevarul: eu acum nu sunt venit la voi. Sunt în stratul V si am scos-o pe prietena voastra, si stau de vorba cu tine prin ea, care este aici. Asteptati si vin la voi.

Surprins de aceasta noutate, am asteptat. Veronica abia atunci îsi dadu seama ca se vede pe sine în spirit.

Coborârea dura foarte putin. Veronica astepta cu creionul în mâna.

Veronica: - A venit!...

Dupa câteva minute, pixul cu pasta rosie, luat din întâmplare, se opri într-un punct si începu sa descrie niste curbe în forma de spirala, jos – în dreptul straturilor inferioare – curbele fiind mai mari, pentru ca spirala sa de îngusteze ca un brad, culminând cu platforma Orasului de Aur, ce închidea în partea superioara, aceasta spirala în forma de brad.

În vârf, deasupra Orasului de Aur, a fost desenata o sfera, care reprezenta impenetrabilul Opal.

L-am întrebat pe Galilei daca vede ceea ce a desenat si a raspuns ca nu. Galilei nu vedea nimic din camera noastra, doar tente slabe si difuze. Aceasta m-a facut sa înteleg cât de saraca în energie este materia pozitiva fata de cea din Zefirius, acolo unde Veronica vazuse materia pozitiva, atunci când vedea casele, blocurile si masinile.

Am schimbat hârtia, am pus alta hârtie de cal curata, si l-am rugat sa mai încerce odata înca un desen. Mâna Veronicai începu din nou sa se miste, începând de jos, de la stratul I, micsorându-se în dreptul stratului IV, apoi urma stratul V, ceva mai lat, ca din nou sa se îngusteze în dreptul Orasului de Aur. În vârf, plasa din nou "Sfera Opalica".

Galilei: - Eu va spun un lucru – nu cunosc întinderea nici unui strat. Desenul este asa... din imaginatia mea, ca sa aveti si voi o idee de cum sunt asezate straturile, asa cum înteleg eu... Nu o fi asa, dar eu asa le înteleg! Asa mi le imaginez.

Începu din nou sa se miste mâna Veronicai; descrisese o curba reprezentând stratul I, si se opri aproape de spatiul care desparte straturile VI si VII.

Galilei: - Pe aceasta curba sunt plasate planetele Tarnium si Taitun. Sub stratul I este Pamântul, iar Zefirius închide spirala din partea superioara, acolo unde în apropiere se afla Orasul de Aur.

Deasupra Orasului de Aur este Opalul carer închide axa Zenit-Nadir, Opalul marcând Zenitul. Trebuie sa precizez ca planetele nu sunt amestecate cu straturile. Si Zefirius are miscarea lui de rotatie, apropiindu-se sau departându-se de Orasul de Aur. În orice caz, este singura planeta care se apropie mai mult de Orasul de Aur.

I-am propus lui Galilei, în încheiere, sa calculam distantele dintre straturi.

Galilei: - Cum?

George: - Daca vrei, vei parcurge o distanta pe Pamânt, cunoscuta de mine, eu te voi cronometra, voi afla cu ce distanta te deplasezi si apoi vei parcurge distanta între straturi si, cunoscând timpul si viteza, vom putea calcula distanta parcursa.

Galilei: - Bine zici, la asta nu m-am gândit. Mâine facem acest lucru. Pâna atunci, ramâneti în pacea Domnului nostru!

George: - Îti multumim pentru bunavointa. Primeste salutul si închinarea noastra!

Veronica: - A plecat!....

Am omis sa spun ca Galilei ne-a vorbit despre: "IERARHIA ENERGIILOR ÎN STRATURI". Centrul stratului polarizeaza pe cei mai evoluati spiritual, centrul reprezentând locul virtual pe unde trece axa Zenit-Nadir. Deci, cei mai evoluati spritual sunt apropiati de exa, cei mai putin evoluati, de periferie, o manifestare a legii centripede.

 

Bucuresti, 9 martie 1965

GALILEO GALILEI

 

- Masurarea distantelor între straturi -

 

Galilei: - V-am simtit dorinta de a cunoaste spatiul, kilometrajele dintre straturile de odihna si fericire si v-am vazut ca pe doi copii de 5 ani ce stau pe malul unei mari, care au auzit de la parintii si vecinii lor ca marea arunca pietre scumpe si alte odoare de valoare, ei se iau de mânute si alearga pe mal zile întregi, asteptând ceea ce pot sa le arunce valurile. Marea le arunca un melc mai mic sau mai mare, ei îl desfac sa poata vedea ce este ascuns înauntru, gasesc sau nu ceva, le mai arunca marea o scoica sau o pietricica colorata, si sunt în culmea fericirii, când valurile arunca ceva din acest imens ocean de apa. Dar ei nu stiu ca acest ocean are atâtea bogatii în adâncurile lui tainice, încât acestea sunt de nepatruns pentru mintea lor.

Am vazut aceasta la voi, si am zis sa nu-i las nici cu un melc, nici cu o scoica, nici cu o piatra colorata. Hai sa le dau un briliant, sa nu mai astepte sa le arunce valurile la întâmplare orice. Vreau sa va dau acum niste date calculate de mine, pe dibuite, pe parcursul timpului de la ultima mea vizita si pâna acum. Am zis, hai mai bine sa le calculez eu, pentru ca le fac cu un interes de cercetare personala, care face parte din fiinta mea spirituala. Ceea ce era vorba sa facem împreuna, am facut eu.

De la stratul I pâna la stratul VIII distantele sunt egale, adica aproximativ 1000 km. Între fiecare strat, pâna la vârful suprem.

George: - Dar distantele pâna la planete?

Galilei: - M-am interesat, dar dupa aprecierile mele, ele sunt mai aproape de straturile de odihna, în ordinea superioritatii lor, de aceea se exercita influente favorabile asupra climei si atmosferei oamenilor. Distanta cea mai mare, în orice caz este între Pamânt si Tarnium, al carei plan de rotire bate spre stratul IV-V.

George: - Oamenii le pe planetele superioare, dupa ce-si parasesc trupurile, în ce straturi ajung?

Galilei: - SPIRITELE DE PE PLANETELE SUPERIOARE INTRA NUMAI DE LA STRATUL V ÎN SUS, PÂNA LA IX (ORASUL DE AUR). ÎN STRATUL IV SI SUB V NU STAU DECÂT SPIRITELE PAMÂNTENE, dar dupa cum stiti, PAMÂNTENII POT SA AJUNGA PÂNA LA STRATUL IX.

Stratul V este cel mai jos pentru planetari, astfel ca ÎNTRE STRATURILE IV SI V EXISTA O SEPARATIE SEVERA CARE NU LASA PE CEI DIN IV SA INTRE ÎN V.

George: - Iubite Galilei, am o rugaminte pe care îndraznesc sa ti-o adresez pentru ca tu întelegi spiritul cercetator, doresc sa facem totusi o verificare a primei distante dintre Pamânt si stratul I.

Galilei: - Da, de acord!

George: - Bine, atunci trebuie sa începem prin cronometrarea unei distante cunoscute pe Pamânt. Esti dispus sa faci o plimbare pâna la Cairo? Pâna acolo avem 2000 km.

Galilei: - O fac si pe aceasta!

Am privit ceasul si am marcat plecarea. Veronica îl vedea în ecran pe Galilei tot timpul. El parcurse distanta pâna la Cairo în 45 de secunde. Deci, cei aproximativ 1900 km. Împartiti la 45 de secunde, rezulta o viteza de deplasare de 42 km/secunda. La întoarcere Galilei parcurse aceeasi distanta Cairo-Bucuresti într-un minut si 15 secunde. Deci, într-un timp relativ mai lung. Eu însa am luat în calcul viteza de 42km/secunda.

Galilei se întoarse si porni spre primul strat. Pâna la stratul I facu 9 minute si 10 secunde, adica 550 de secunde. 550 de secunde X 42 km. = 23,100 km. Din acest calcul rezulta ca distanta de la Pamânt la stratul I este de circa 23,100 km. Când i-am comunicat rezultatul lui Galilei, acesta ramasese surprins si ceru sa continui cronometrarea prin toate straturile. În dreptul fiecarui strat, se oprea si reapropia imaginea în ecran. Iata rezultatele pentru ora 22,00, la 8.03.1965:

-Bucuresti - stratul I 9' 10'' = 23,100 km.

-stratul I - stratul II 70'' = 2,800 km.

-stratul II - stratul III 2' 37'' = 6,594 km.

-stratul III - stratul IV 4' 43'' = 11,886 km.

-stratul IV - stratul V 7' 12 '' = 18,144 km.

Se opri la stratul IV si, obosit într-o oarecare masura, Galilei ne promise continuarea în ziua urmatoare, pe 9 martie 1965.

A doua zi, Veronica receptiona în ecran imaginea lui Galilei în stratul V. Galilei îsi relua zborul pentru a cronometra împreuna distantele. Iata rezultatele pentru ora 21.00 în ziua de 9 martie 1965:

-stratul V - stratul VI 13' = 32,760 km.

-stratul VI - stratul VII 16' 30'' = 41,580 km.

-stratul VII - stratul VIII 24' 16'' = 67,200 km.

Rezulta ca din Bucuresti pâna în stratul VIII sunt 204.064 km.

La stratul VIII, Galilei se opri.

Galilei: - Mai departe nu mai pot merge decât daca sunt chemat.

Noi, între timp, am adresat o ruga lui Socrit, care este din Orasul de Aur, ca sa cheme pe Galilei, însa nu am primit nici un raspuns la chemare...

Galilei: - Am gândit mult asupra cercetarilor mele si cât de mic m-am vazut pentru a întelege adâncimea legilor pe care nimeni nu le poate cunoaste la justa lor valoare, decât numai Cel care le-a întocmit. Bâjbâim si noi si apreciem, asa cum merge un om cu o luminita în întuneric, spre a descoperi un loc pe care vrea sa-l cunoasca. Apreciata este râvna aceluia care vrea sa ajunga la tinta dorita, apreciata este dorinta voastra care, cu aproximatie, vrea totusi sa cunoasca tainele realitatilor ce se refera si la dimensiunile acestor spatii eterice pe care nimeni, niciodata, nu s-a gândit sa le cunoasca. Omul este absent, atât cel pamântean, cât si cel spiritual, se rezuma la bucuriile ce i le pot oferi cele ce-l înconjoara, lasând grija cautarilor pe altii, facându-se nedemni pentru o atare cercetare. Asa se complac toti în lucrurile în care se gasesc. De aceea, eu ma bucur nespus de mult de tot ceea ce lucram acum, desi datele pe care le dam nu sunt cu exactitate, ele totusi corespund realitatii; totusi, ne gasim pe margine de adevar...

George: - Doresc o precizare, ieri am masurat distanta pâna la stratul I, dar nu stiu în ce directie vine stratul, pentru ca acesta ar putea include si o parte din Pamânt.

Galilei: - ... La ora aceasta, ca si aseara, tara voastra se afla cu partea de pe Pamânt cea mai apropiata de stratul I.

George: - Îti multumim, iubite prieten!

 

Bucuresti, 16 martie 1965

SIU KARTA SI CALEMNIS;

 

- Pamântul, locul ratacitorilor -

 

Au trecut mai multe zile, fiind ocupati si hartuiti cu cei ce trebuiau sa goleasca apartamentul în care ne vom muta. Am cerut sprijinul prietenilor nostri, pentru a ne linisti mai repede. Veronica anunta venirea lui Siu Karta si a lui Calemnis.

Am discutat cu ei, de data aceasta, lucruri mai mici, totusi importante pentru linistea noastra. Între altele, am pomenit de multimea de rau-facatori în spirit, care cauta sa ne puna piedici în toate. M-a interesat situatia aceasta si am cerut detalii.

În clipa aceea, Siu a rotit bratele si, ca si cum o perdea ar fi acoperit un fundal, s-a deschis spatiul în jur, încât Veronica ramasese surprinsa.

Veronica: - Vad orasul de deasupra... Aaa! Sunt iesita...

Siu Karta: - Da! Te-am scos sa vezi mai bine ce este Pamântul.

Veronica: - Sunt la o mica înaltime deasupra Pamântului si vad clar... Uite posta..., strazile astea la dreapta si... ceva nemaipomenit. Tot felul de spirite, mai sus, mai jos; merg încet; urâti sunt! Uite unul cu buza rasfrânta! Au culori murdare, murdare si cu mult negru pe ei. Hainele le au asa... zdrentuite. Uite, unul intra într-o casa! Altul sta pe un acoperis! E o multime, un furnicar de spirite mizerabile. Îmi dau un sentiment de dezgust, de tristete si, în acelasi timp, de mila...

Siu Karta: - Acestia sunt ratacitorii... Multi..., prea multii. Sunt oameni fara ocupatii... care au trait dar n-au stiut pentru ce... O parte din ei nu au facut nici rele, nici bune..., indiferentii, nepasatorii... Nu au facut bine si hainele lor sunt zdrentuite, si nu au acces nici macar în srtratul I, stratul asteptarilor. Cel mai mult însa, fac ceea ce au facut si în viata pamânteana: încurca, întarâta si dezbina oamenii. Vin pe lânga ei si le soptesc numai rele. Acestia nu au nici Domn, nici Stapân, si libertatea lor au transformat-o în dezordine... NIMENI NU-I OPRESTE!

Veronica: - Pâna când asta?

Siu Karta: - Pâna într-o zi! PÂNA ÎNTR-O ZI, CÂND VA IZBI DIN ÎNALTUL SPATIILOR "ORDINEA COPLESITOARE A DIVINITATII" CARE VA SCHIMBA PRIVESLISTILE ACESTEA DE IAD.

Da! E revoltator sa vezi cum aceasta forfota cauta numai sa dezbine actiunile oamenilor, e revoltator sa privesti multimea aceasta oarba, dar în acelasi timp, vicleana si plina de ura, sa privesti si sa nu poti face nimic, nimic altceva decât sa astepti MOMENTUL CARE SA HOTARASCA PRIMENIREA ÎNTREGII ATMOSFERE A PAMÂNTULUI.

De aceea, prietena noastra, de multe ori, când voi ne chemati, noi o scoatem pe ea si-i vorbim, asa cum v-a spus si zilele trecute prietenul nostru Galilei. Din cauza atmosferei pe care ei o creeaza, facem asta. Toate bolile, toti microbii, din ei sunt.

Veronica: - Ce multi sunt! Vad pâna departe restul orasului... E o imagine pe care nu o poti compara cu nimic – jos sunt casele, blocurile, trecatorii si, alaturi de ei, si printre ei, chiar deasupra lor, misuna aceasta multime mizerabila! Uite, câtiva s-au apropiat si holbeaza ochii la prietenii nostri! Câtiva se înclina înaintea lor. Cine esti, ce-i cu tine? Ce rost ai?...

Un oarecare: - Sunt ungur, umblu... acum v-am vazut si va privesc si eu.

Veronica: - Dar vreun româm nu e pe aproape?

Un oarecare: - Ba da. Eu sunt românca.

Veronica: - Se apropie o femeie în zdrente, trista si schimonosita, e foarte murdara, nu pot sa spun ca are vreo culoare. Cine esti si cum te cheama?

Femeia: - Numele meu este Marioara Dragomir, sunt din Cahul. Te rog, aprinde-mi si mie trei lumini seara, te rog, fa-mi si mie binele acesta si am sa te ajut si eu.

Veronica: - Ce-ai facut în viata? De ce ai ajuns asa?

M.Dragomir: - Am sufocat multi copii, multe femei au ramas nenorocite de pe urma mea iar câteva au si murit...

Veronica: - De ce i-ai sufocat?

M.Dragomir: - Am fost moasa si nu ma pricepeam. Nu ma învatase nimeni si nimeni nu ma tragea la raspundere...

Veronica: - Si acum?

M.Dragomir: - N-am nici un rost, nu stiu ce sa fac si nu pot face nimic. V-am gasit pe voi pe aici si stau mai mult prin preajma voastra, dar eu nu fac rau si daca-mi aprindeti si mie trei lumini am sa fac si eu ceva pentru voi.

Veronica: - Saraca de ea! Calemnis siSiu o privesc si ei cu mila...

Siu Karta: - Asa sunt majoritatea. În jurul Pamântului roiesc toti cei ce nu au nici o fixare, pribegii care nu au realizat nimic în viata...

Fiti binecuvântati, iubitii nostri prieteni, noi ne-am retras!

George: - Va multumim pentru tot!

Veronica: - Au plecat...

 

Bucuresti, 22 martie 1965

IOSEF BALSAMO, conte de Cagliostro, medium spiritist;

- verde deschis si o banda groasa galbena pe piept;

- stratul IV;

 

George: - Te rugam sa ne dai câteva lamuriri asupra preocuparilor tale masonice si secretul vindecarilor pe care le-ai realizat.

I.Balsamo: - Am vrut sa fac un fel de francmasonism dupa o schita, cautând sa-l îmbunatatesc pe cel existent. Schita aceasta o primeam de la cei ce lucrau cu mine, pentru ca eram medium. Ceea ce am facut eu, am facut la sfatul vechilor masoni egipteni, care nu aveau nimic rau, pentru ca aveau juraminte sfinte, curate si înaltatoare. Am avut momente când m-am îndoit, crezând ca au venit la mine spirite negre, care mi-au dat acest sfat, si m-am retras.

Vindecarile le-am lucrat pe doua carari – si cu buni, si cu rai. Am apelat la toti care ma puteau ajuta, si, ca sa fiu sincer, cautam sa-mi scot numele meu cum ca as fi prooroc. Nu am reusit sa am acest titlu, dar, oricum, am fost foarte stimat în viata. Pâna la urma, numai eu stiu ce batai luam noaptea când nu se împlineau fagaduielile.

George: - Ce-i cu dunga aceasta galbena pe care o ai pe piept?

I.Balsamo: - Sunt laudele si maririle pe care le-am primit cu satisfactie. M-am crezut "un Dumnezeu" si pâna la urma nici macar cu titlul de prooroc nu am ramas. Am murit strangulat, ca un animal, de fustele Papei...

Goerge: - Adica cum?

I.Balsamo: - Unul dintre oamenii Papei a fost platit sa ma stranguleze.

George: - Dar verdele pe care îl ai ca baza spirituala, cum l-ai primit?

I.Balsamo: - Am dorit foarte mult sa fac bine oamenilor si, pentru ca nu am avut posibilitatea, m-am aruncat în aceasta munca magica si cu buni, si cu rai...

Am trait ca un print, e adevarat, am avut asa de mult, ca am putut da si altora. Niciodata însa nu am luat nimic de la nimeni, dar mi s-a adus mai mult decât ceream eu. Tocmai aceasta dorinta de a face bine si celor ce erau saraci, m-a ridicat în stratul IV. Singura mea dorinta a fost sa ajung ceea ce stiti ca am fost... Va multumesc de invitatie!

George: - Îti multumim si noi, poti pleca!

 

 Bucuresti, 22 martie 1965

N. NOTOVITCH, pretins teozof;

- culori murdare, un cenusiu murdar;

- pribeag, ratacitor.

 

George: - Ai scris ca Hristos s-a instruit în Orient si ca El ar fi un oarecare Isa, mentionat de indieni ca a intrat în conflict cu forurile superioare religioase, atât în India, cât si în Persia, de unde a fugit la timp, pentru ca de-abia evreii sa-l prinda si sa-l rastigneasca. De unde sunt aceste date, de unde le-ai luat? Ai cercetat si ai gasit undeva astfel de date?

Notovitch: - Nu am cercetat nimic. Am fost platit cu bani grei pentru ca aveam talent la scris. Toate sunt o scornire a imaginatiei mele. Pentru aceasta am regretat mult, chiar în viata pamânteana, si am cautat sa-mi ispasesc greseala, fara sa arat public, fapt pentru care pribegesc si astazi, fara sa am nici o fixare în straturile de odihna. Am fost omul interesului, un negustor al condeiului...

George: - Vrem sa stim înca ceva, ce natie esti?

Notovitch: - Evreu.

George: - Si pe unde ai trait?

Notovitch: - Prin Franta, am stat mult timp la Bordeaux.

George: - Bine, mergi si-ti urmeaza destinul pe care singur ti l-ai trasat. Noi nu avem ce-ti face.

Notovitch: - Stiu, sunt vinovat, dar prea târziu...

George: - Încearca sa revii în trup, poate ca, cine stie, te vei îndrepta.

Veronica: - Ridica din umeri si ofteaza...

George: - În orice caz, noi îti multumim pentru sinceritate. Poti pleca!

 

 Bucuresti, 22 martie 1965

MILLER, medium spritist;

- alb mat, cu triunghi pe piept;

- stratul V.

 

Citind despre marele medium Miller, care realiza materializari si transe partiale si totale, l-am chemat pentru a-i cunoaste baza spirituala si a-i cere lamuriri.

Veronica: - Miller este îmbracat ca un pastor catolic, cu pelerina neagra, are capul descoperit.

Miller: - Va multumesc pentru invitatie si, în numele Aceluia care m-ati chemat, fiti si voi binecuvântati!

Stiu de ce m-ati chemat; de fapt, admiratia voastra adresata stradaniilor mele, a vibrat pâna la mine, nu de acum, ci înca din cursul zilei de azi, ceea ce m-a determinat sa vin alaturi de acea fiinta harazita sa aiba un conducator înca din frageda vârsta a copilariei. Pacat ca a pierdut atâtia ani fara sa fie ajutata si fara sa se integreze cu atentie vointei expuse prin ghidul ei, care prezenta diverse persoane, spre a-i putea cuceri încrederea si devotamentul...

Desigur, a fost pacat, si totusi a fost si un noroc mare pentru dânsa ca a fost lasata sa creasca asemenea unei flori în mijlocul unei oaze, înconjurata de salbaticii. Zic acestea pentru ca, la vârsta ei frageda, iscodirile oamenilor ar fi putut sa o aduca în strea de a nu mai fi astazi ceea ce este.

Cea mai mare nemultumire din timpul vietii mele în trup, mi-au adus-o iscodirile oamenilor, neîncrederea lor, care împrastiau în jur fluide nepotrivite care veneau spre mine...

Oamenii Pamântului, care au o chemare prin care sa arate existenta vietii vesnice, se aseamama meliferelor ce atrag micutele albine atât de inteligente si harnice! Si, daca se abat asupra acestor flori vânturi nefavorabile, precum îndoielile oamenilor din jur... polenul se scutura, iar bietele albine pleaca de pe ele fara sa culeaga ceva. Asa pleaca si cei care abia asteapta invitatia la voi, fara sa poata sa comunice lucruri de folos pentru voi...

Am privit cu placere cum citeati din carticica aceea despre fenomenele petrecute cu mine si cum ma admirati, despre posibilitatea pe care o aveam în corp pozitiv, sa pot face vizibil un om eteric...

M-am bucurat ca ti-a placut si felul cum am explicat, usurinta cu care omul paraseste corpul fizic si ramâne corp eteric. Veti ajunge si voi la schimbarea locului pe care îl ocupati acum cu cel vesnic, caci nu se stie cât poti ramâne; omul îsi lasa trupul cum îsi lasa hainele de la un anotimp la altul...

Am spus ca ai avut un ghid si chiar acum te gândeai care a fost din câti au fost... Îl stii, însa pentru ca erai neajutorata la vârsta aceea el nu te-a lasat singura... Te-a condus asa cum conduce mama un copil. Te-a tinut de mâna sa nu cazi, nu ti-a cerut mai mult decât puteai, nu ti-a aratat lucruri care sa te întristeze si ti-a îndeplinit si ceea ce tu ai dorit, nu numai ceea ce te-ai rugat. Acum, în ultimul timp, te cam parasise. Te-a lasat sa-ti tesi pânza dorintelor singura pentru ca trebuia sa-ti termini lucrul ce-l aveai si nu stiai cine va veni si când. Te vedeai singura, straina de toti si nimeni nu te multumea, nimeni...

Acum cred ca esti multumita, dar îti dau un sfat – sa te feresti de oameni! Am spus ca cele mai mari necazuri în eforturile mele mi le-au facut oamenii. Ooo, de câte ori am strigat cu întreaga mea fiinta spre Parintele Luminilor sa nu ma paraseasca, sa nu ma fac de rusine pentru îndoielile, necredinta si iscodirile lor, pentru care eu însumi îmi pierdeam adesea încrederea în mine! Ati citit, în putinele mele scrieri, de câte ori strângeam crucifixul în bratele mele, de credeam ca se consuma materia lui în mine, pentru a ma ajuta si a nu ma parasi în eforturi, deoarece – repet – orice suflu de neâncredere si îndoiala a celor din jur stinge lumina ce pâlpâie prin straturile libertatii. Nu mai poti sa te înalti; te stingi în tine si te vezi gol, fara putere, fara elan, fara energie si fara aripi...

Veronica: - Am vazut în cartea pe care am citit-o ca tu prezentai comunicarile în stare normala si, mai mult de atât, ca în preajma ta puteai sa prezinti spirite materializate, iar în alte sedinte vorbeai în transa totala. Azi am simtit ca îmi vine sa cad si eu si m-am silit sa ramân treaza. M-am temut... Am fost cumva tu?!...

Miller: - Am sa-ti raspund exact cum m-ai întrebat. Prima mea lucrare a fost, asa cum ai citit, în stare normala, adica eram constient de tot ce se întâmpla. Doar ca simteam niste curenti pe care nu stiam cum sa-i numesc, si apoi simteam de la un timp si o oboseala grozava a corpului fizic, dupa care urmau intense dureri de cap. Am cautat realizarea unei transe cât mai perfecte, silindu-ma sa raspund chemarilor ce mi se faceau. Ma gândeam ca poate aceste concentrari îmi obosesc atât de mult creierul, încât îmi provoaca dureri de cap. Am facut o pauza. Simteam spiritele cum vin si ma cheama si nu voiam sa le primesc. Pur si simplu simteam în corp o razvratire contra chemarii spiritelor care voiau sa se manifeste prin mine. Nu voiam, dar ele persistau.

Acest protest al corpului fizic, spre a se conserva, ma facea sa ma tem de o nenorocire ce m-ar fi asteptat. Cum am spus, am facut o pauza mare, dar iarasi au venit la mine, prezentându-mi multe si frumoase învataturi si asa, încet, încet, fara sa vreau, ma încadram în munca chemarii mele care avea urmari si asupra fizicului. Îti aduci aminte din copilarie? Si tu ai avut dureri de cap, îti aduci aminte?

Veronica: - Da, îmi aduc aminte, îndeosebi la 20, 21 pâna la 27 de ani am avut niste dureri de cap îngrozitoare. Cu vremea, m-au lasat. Si acum am, dar mai rar.

Miller: - Întocmai cum am avut eu. Au început apoi între oameni dezbinarile si m-am rugat, m-am rugat sa faca cum o sti Dumnezeu, Cel ce m-a chemat la un astfel de lucru sa-mi dea credit în fata oamenilor. Cei din jurul meu ma iubeau. Ma bucuram de prestigiul meu, eram o fire orgolioasa, nu voiam sa ajung de râsul oamenilor, nici nu voiam sa creada ca sunt un înselat si mi s-a spus ca pentru iscodirea semenilor, pentru dorul lor de cercetare, o sa se arate "ghidul" meu personal. Au venit însa mai multi si s-au facut vizibili de catre toata asistenta si vederea lor era atât de clara, încât aparatele de fotografiat le.au putut prinde pe pelicula.

Nu te lasa niciodata Cel ce te-a pus la lucru, nu te lasa la mijloc de drum, în astfel de împrejurari. Imediat îti vine în ajutor, nu ca sa te slujeasca pe tine, ci curata munca pe care o vrei pentru dezlegarea unor taine si pentru lamurirea unor întrebari ale celor ce vor sa stie.

Lucrul meu însa nu a fost esenta si de aceea sunt nemultumit. Am fost folosit de oameni numai pentru mici dorinte, personale – de a-si vedea mama, de a vorbi cu copilul, de a sti unde-i logodnica si mai stiu eu ce si cine... Acestea nu au fost un lucru de esenta. Ceea ce faceti voi ma bucura, pentru ca vreti sa aratati minciunile aruncate asupra unui adevar imaculat, vreti sa cunoasteti lumi, planete, organizarea lor dupa merite si eforturi, vreti sa cunoasteti oamenii care vietuiesc de mii de ani pe planete superioare Pamântului. Acesta e într-adevar, un efort, o munca al carui rezultat sa-l lasati în culorile cele mai frumoase posibile, nu de a satisface lacrimi de dragul sotiei sau fiului... Aceasta înseamna micime, si nu o preocupare serioasa, plina de lauri, care sa fie orientata spre folosul tuturor celor care, într-o zi, îsi vor musca pumnii ca nu v-au dat mâna spre a cunoaste lucruri nestiute de mii si mii de ani, ascunse dupa perdeaua nepriceperii si a comoditatii.

Sa nu va lasati condusi de curiozitati banale, sa nu va pierdeti timpul cu dorinte meschine. Nu! Munca voastra sa fie de esenta si viu colorata, ca nici un soare sa n-o umbreasca si s-o decoloreze, si, chiar de nu aratati astazi, va iesi mâine la iveala si tot va fi frumoasa, iar pentru efortul vostru niciodata sa nu doriti nimic altceva decât plasarea într-un loc favorabil.

Oamenii se vor napusti asupra voastra, vor dori sa va foloseasca pentru iscodirile lor. Sa nu va încânte nici darurile, nici scâncetele, nici dorintele lor. Sa fiti dârji si neclintiti în efortul vostru de a patrunde cât mai adânc necunoscutul si sa nu dati satisfactie micimii lor, pentru ca astfel va destramati fara nici un rost, asa cum am facut eu. Si, pentru ca ma tineau zile întregi în efort, oboseam si atunci ma întindeam pe un pat si ma desprindeam de trupul meu fizic, iar ei faceau tot felul de experiente meschine pe trupul meu nesimtitor, pe care îl paraseam pentru câteva momente. Si îmi vedeam corpul eteric în mâinile celor chemati de mine, iar ei cascau gurile ascultând pe cei chemati de ei, care vorbeau prin corpul meu pamântesc si plângeau, si se vaicareau, auzind glasurile celor iubiti de ei.

Nimic de profunzime n-am cautat. M-au stors fara nici un sens. Pentru un blid de argint cu mâncare, ma foloseau pâna la refuz, încât dormeam zile întregi, dupa atâta oboseala.

in curs de editare

..................

- sfarsitul volumului III -