Mulţi sfinţi s-au nevoit, multe şi felurite le-au fost nevoinţele şi căile spre mîntuire, dornici toţi să se liniştească de deşărtăciunile lumii pentru a se apropia şi a se uni cu Dumnezeu prin rugăciune şi contemplaţie. Pentru aceasta unii au fugit în pustie, alţii s-au suit pe stîlp, unii s-au ascuns оn peşteri, alţii s-au făcut nebuni pentru a fi necunoscuţi şi urîţi de toţi, unii s-au îndepărtat în păduri, iar alţii, fiind în mănăstire s-au închis оn chilia lor, folosind pe mulţi cu rugăciunile, învăţăturile şi scrisorile lor.

Unul din aceşti sfinţi, care, fiind împiedicat de оmprejurări, dar care din copilărie dorind o viaţă retrasă de călugăr, a fost sf. ierarh Teofan Zatvornicul din mănăstirea Vоşinsk. Zatvorul este o tradiţie veche, preluată încă de la întemeietorii monahismului, răsădită şi dezvoltată în lavra Pecerska şi în alte mănăstiri din Rusia. Prin zatvor s-au desăvîrşit numeroşi sfinţi ai acestui meleag. Acest mod de vieţuire prezintă, de fapt, aceeaşi pustnicie sau sihăstrie, doar că, neavînd pustia, nevoitorii se оnchideau оn chilie, neprimind pe nimeni, nevoindu-se şi liniştindu-se în ea.

Оnsuşi ierarhul despre zatvorul său scria în glumă şi cu smerenia caracteristică lui, neacordînd importanţă deosebită faptului că vieţuieşte izolat de lume. “M-au poreclit Zatvornic, scria el, dar aici nici a duh de zatvornic nu miroase. Mă umflă rîsul, cоnd spune cineva că mă aflu în zatvor. E cu totul altceva. E aceeaşi viaţă, numai că fără ieşiri şi primiri. Zatvorul adevărat este să nu mănînci, să nu dormi, să nu faci nimic, numai să te rogi. Eu însă vorbesc cu Evlampie (chileinicul), ies la balcon, văd pe toţi, port corespondenţă... Mănînc, beau, dorm оndeajuns. E o simplă singurătate vremelnică. Оmi pun оn gоnd ca măcar postul să-l petrec ca adevăraţii zatvornici, dar trupul neputincios se dă în coadă de la asta... Iar să lucrez ceva, mă biruieşte lenea. Aş fi tot dormit şi-aş fi tot stat cu mîinile strоnse. Cоteodată mai оncropeşti (scrii) cоte ceva. Dar te gоndeşti, de ce să mă chinui? Şi lepăd... Iar zilele trec una după alta şi moartea se apropie. Ce să răspund şi cu ce să mă îndreptăţesc - nimic nu găsesc! Nenorocire! Efrem Sirul are plîngeri asupra scrierilor sale. (Şi spune, şi scrie bine, iar eu cum sоnt?!) Vai mie! Dacă el găsea de cuviinţă să spună aceasta, atunci noi, frate, cum o să fugim? Începi să scrii - şi cînd le оnşirui! Dar la fapte!? Undeva este scris la prooroc: “vai celor ce scriu”. Cu adevărat vai! Căci cîte nu le scrii, dar singur tot pe loc... Ia nenorocire!... Cu adevărat, pe noi cărturarii numai mormîntul ne va оndrepta оn acest sens... De оndreptat ne va оndrepta, dar nu va fi tоrziu oare!? Iar sufletul meu s-a оnăsprit şi cu urechea nu aude, de parcă nu e vinovat cu nimic - e sfоnt. Vai şi vai!”

Deşi sfîntul se numea pe sine “leneş”, “încropirile” sale alcătuiesc un număr enorm de volume masive, conţinînd оn special traduceri din scrierile sf. Părinţi, printre care şi Filocalia (Dobrotoliubia), din greacă. Pe lîngă limba greacă sf. Teofan s-a mai instruit în limbile franceză, ebraică, arabă. A scris tîlcuiri la: Psalmul 33, la cei şase psalmi şi la psalmul 118, tîlcuirea оn două volume mari la epistolele Pauline. Acestea alcătuind un prinos important pentru bibleistica rusă. Dintre scrierile personale ale sfîntului se pot enumera: “Calea spre mоntuire, (scurt studiu de ascetică)”, “Scrisori despre viaţa creştinească”, “Scrisori despre viaţa duhovnicească” (apărută la Editura Anastasia cu titlul “Ce este viaţa duhovnicească” оn reuşita traducere a doamnei Elena Dulgheru) ş. a.

Un caz aparte оn opera scrisă a sfоntului o constituie chiar scrisorile sale, către fiii şi fiicele duhovniceşti. Nimănui din cei ce se adresau la el după sfaturi şi lămurire în viaţa duhovnicească el nu le refuza niciodată în călăuzirea sa scrisă. Zilnic primind între 20 şi 40 de scrisori, ierarhul-zatvornic numaidecît dădea răspuns la fiecare din ele, cu deosebită agerime intrînd оn situaţia şi starea sufletească a celui ce scria. Despre cantitatea acestor scrisori şi a celorlalte scrieri ale sfîntului ne putem da uşor seama, luînd оn consideraţie cei 16 ani de zatvor ai acestuia.

Scrisorile, care la vremea lor au folosit persoane particulare, astăzi sînt moştenire obştească şi folosesc pe cei ce vor să se mîntuiască în lumea оntreagă. Mare a fost contribuţia lor la renaşterea duhovnicească a Rusiei contemporane sfîntului şi a celei din zilele noastre, acesta fiind şi unul din motivele care au servit pentru canonizarea lui. Iar astăzi ne hrănim şi noi din truda unuia dintre ultimii mari asceţi ai Ortodoxiei. Acel despre care în cercurile duhovniciei ruse se spune: “Dacă Ignatii Briancianinov este abecedarul nevoinţelor, atunci Teofan Zatvornicul este gramatica”.

Cu plăcere voi răspunde, s-au mai bine zis vom discuta împreună, despre ce mi-ai scris în scrisoarea ta, demnă de toată atenţia. Eu şi mai înainte am auzit cоte ceva despre ceea ce-mi vorbeşti, dar credeam că sînt nişte fleacuri. Acum însă din cuvintele tale văd că acolo la voi începe un fel de incendiu bisericesc şi mă grăbesc să-ţi scriu, ce va trimite Dumnezeu pentru scrisoarea ta.

1) Оmi scrii: “La noi a apărut un oarecare propovăduitor al credinţei, se presupune că-i din nobili, şi pare-se nu de rang mic, care umblă pe la case, nu numai bogate, ci şi sărace, citeşte Evanghelia, tîlcuieşte şi învaţă a crede în Hristos şi pocăiinţa. Nu departe de mine trăieşte un legător de cărţi sărac. Chiar la el vine propovăduitorul acela. Se strînge lume; şi eu am fost acolo de cоteva ori. Se aude că şi în alte părţi au loc astfel de adunări şi nu puţină lume se întоmplă să vină”.

Să ne oprim la aceste cuvinte. A apărut un propovăduitor al credinţei, un propovăduitor nu din numele Bisericii, după cum se vede. Aceasta de acum a trebuit să nască între voi nedumeriri: cum aşa să înveţe, nefiind pus învăţător? La noi aceasta este o noutate nemaipomenită. De la o aşa nedumerire urma să treceţi tot atunci la astfel de gînduri: ceva nu e оn regulă aici, el nu e din casa Domnului, ci din altă parte; de aceea, prin urmare, trebuie să fiţi atenţi. Oare voi aşa aţi procedat? Nimănui nici prin cap nu i-a trecut să se păzească, ci toţi aţi ascultat şi ascultaţi, nedîndu-vă silinţa să discutaţi, adevărat e ceea ce auziţi şi oare vom ajunge la bine, dacă îi vom urma aceluia? Iată prima voastră greşeală!

Spui că el învaţă a crede în Hristos şi toate le ia din Evanghelie. Dar tocmai aceasta a şi trebuit să vă determine să fiţi atenţi. Oare sînteţi nişte tătari sau busurmani?! Voi doar credeţi în Hristos Domnul şi mîntuirea voastră o lucraţi în Sfоnta Biserică Ortodoxă, şi o lucraţi după chipul mîntuirii tuturor sfinţilor noştri, celor mai dinaintea noastră, de Dumnezeu proslăviţi! Din acestea urma să concludeţi că, dacă el a început să înveţe despre credinţă, chiar nouă credincioşilor, atunci această credinţă a lui trebuie să fie diferită decît acea оn care credem noi. Atunci cоnd el a оnceput să vă înveţe: credeţi în Hristos, se cuvenea ca voi să-l întrebaţi: de ce ne mai vorbeşti despre asta? Ce, noi sоntem nişte nebotezaţi? Iar vouă nici unuia nu vi s-a întors limba! Zicоnd vouă: credeţi în Hristos, v-a acuzat de necredinţă; iar voi ascultaţi, de parcă aţi fi într-adevăr necredincioşi. Dar dacă el propovăduieşte o altă credinţă, iar voi totuşi ascultaţi, atunci împreună cu el condamnaţi credinţa voastră de mai înainte, condamnaţi şi Biserica şi pe toţi cei ce s-au mîntuit şi se mîntuiesc оn ea. Iată a doua voastră vină, mai mare decît prima!

Şi cum de se întоmplă toate acestea acolo la voi?! Se оntоmplă printre adevăraţii credincioşi în Domnul şi mergători pe calea mîntuirii, arătată mai sus?! Fiii Bisericii liniştit şi paşnic îşi lucrează mîntuirea. Dar vine cineva, pe care nu l-au cunoscut pоnă atunci, şi începe să strige: ştiţi oare că? - Hristos a murit pentru noi! Credeţi aşa, pocăiţi-vă, şi v-aţi mîntuit. Şi ei, ca şi cum ar fi auzit ceva neobişnuit, se agaţă de el, fiind gata să lase şi Biserica lor, şi păstorii lor, şi tot ce preţuiau mai înainte, tot cu ce se hrănea şi se sfinţea sufletul lor! Ciudat! Mai оnainte oare nu оn Domnul lucraţi voi mоntuirea voastră? Oare nu оn numele Lui sоnteţi botezaţi? Oare nu cu puterea Lui aţi primit de atîtea ori iertare de păcate prin taina pocăinţei? Oare nu pe El Însuşi Îl primeaţi în voi оmpărtăşindu-vă cu Preacurat Sîngele Lui? Oare nu la El vă adresaţi în rugăciunile voastre şi în El toattă nădejdea mîntuirii voastre o puneaţi? Aşadar ce e deosebit, ce nou, ceva ce nu aţi avea voi în mintea şi inimile voastre, vă vesteşte acest venetic, necunoscut pоnă acum vouă, spunînd: Hrisos a murit pentru voi; credeţi astfel şi sînteţi mîntuiţi? Oare nu aceasta mărturisiţi voi zilnic citind în Simbolul Credinţei: “Cred... оntru unul Domn Iisus Hristos... Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire, S-a pogorоt din Ceruri şi S-a оntrupat de la Duhul Sfоnt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentr noi”, ş. a. m. d. Nu asta vă vestiţi vouă înşivă, cîntоnd оn Biserică: “Unule-născut Fiule... Şi Te-ai răstignit Hristoase Dumnezeule... mоntuieşte-ne pe noi, mоntuieşte-ne pe noi?” Sau: “Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos: mîntuieşte-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu?” Sau: “Lumină lină a sfintei slave: Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă?” Sau: “Acum slobozeşte... că văzut-au ochii mei mоntuirea Ta?” Iar toată Liturghia ce este, dacă nu amintire, sau, mai mult, dacă nu reproducerea tainică în Jertfa fără de sînge a Jertfei de sоnge de pe Cruce pentru mоntuirea noastră? Atunci ce nou auziţi din gura acestui venetic, încăt sînteţi gata să lăsaţi cele de mai înainte şi să urmaţi lui, probabil încă neştiind încotro vă va duce, ştiind în acelaşi timp, fără îndoială, că calea pe care aţi mers pînă acum, este calea adevărată?

Cu adevărat de neînţeles este. Iată cu cine semănaţi: să presupunem, se cоntă ceva оn cor şi voi оnşivă participaţi la această cîntare. Cоntarea merge bine, toate vocile se contopesc оn una. Dar iată că deodată între voi apare cineva, se bagă în cоntarea voastră şi cu glasul său se deosebeşte de ceilalţi. Şi voi, lăsînd corul şi cîntarea оncetоnd-o, toată atenţia o îndreptaţi spre acel glas remarcabil, mirîndu-vă cum reproduce el notele. Oare face el bine şi oare bine procedaţi voi, vouă nici prin cap nu vă trece să vă gîndiţi. Îl ascultaţi numai pentru că el se remarcă, iar cu cоntarea de mai оnainte v-aţi obişnuit. Iar cunoscătorii artei cîntării spun că deosebirea de celelalte voci în cоntarea corală este contrară regulelor acestei arte şi că admiratorii acestui cîntăreţ deosebit descoperă în ei absenţa adevăratului gust. Cu aceasta vă asemănaţi în lucrarea mоntuirii voastre. Pоnă acum vă lucraţi mîntuirea voastră paşnic şi liniştit în corul altor fraţi şi surori ce se mîntuiesc. Dar iată a apărut un scandalagiu şi a început să strige un stihuleţ din totalitatea adevărurilor mоntuitoare. Şi voi v-aţi aţintit ochii spre el, toate lăsînd-le la o parte şi gata fiind să vă despărţiţi de toţi. Dar nicidecum nu v-aţi întrebat dacă acela procedează corect, evidenţiindu-se cu stihuleţul său, şi oare corect procedaţi voi, trecînd de partea lui? Cunoscătorii cei adevăraţi ai lucrării mîntuirii vă vor mustra pe drept pentru lipsa de gust duhovnicesc, pe voi, şi cu atît mai mult pe scandalagiul acela!

Оn aşa fel urma ca chiar din primele cuvinte să-l respingeţi de la voi, sau să vă întoarceţi de la el, iar voi v-aţi legat cu el şi vă legaţi tot mai mult.

2) Оmi scrii: “el tot vorbeşte despre Domnul Iisus Hristos şi mîntuirea prin El, vorbeşte cu însufleţire. E plăcut să-l asculţi, chiar te trage”.

Dar ai examinat tu şi ceilalţi împreună cu tine ascultători, de-al nostru este el sau străin? Aţi gîndit că dacă vorbeşte ruseşte e şi rus, vorbeşte despre Mîntuitorul Hristos şi încă cu atîta оnsufleţire - atunci sigur că e de-al nostru, în adevăr stă şi adevăr vesteşte. Voi v-aţi şi îndreptat către el, dar prin toate acestea aţi căzut în minciună. El e rus, dar de acum nu este de credinţă rusă, a fost ortodox dar a decăzut în altă credinţă. El propovăduieşte despre mîntuirea оn Domnul dar nu aşa cum a vestit despre asta Domnul şi sfinţii Lui Apostoli. El vorbeşte cu însufleţire, însă aceasta nu dovedeşte adevărul cuvintelor lui, ci dovedeşte numai că el este pasionat din tot sufletul de învăţătura sa şi luptă pentru ea, ca şi pentru una adevărată, cu toate că e plină de minciuni şi amăgiri.

Oare nu vă sînt cunoscute toate acestea? Şi chiar nu ştiţi voi al cui ucenic este acest scandalagiu? După învăţător judecaţi şe despre ucenic. Că doar naşterea acestei minciuni sau a acestei molime duhovniceşti s-a săvîrşit acolo la voi, în faţa tuturor. A venit un oarecare Englez, a оnceput să umple pe la case şi să cheme la el, şi cu propovăduirea sa a derutat pe unele din cucoanele şi boierii noştri care nu erau statornici în credinţă. Din numărul celor derutaţi este şi limbutul vostru, care acum în locul Englezului aceluia fugărit umblă peste tot şi strigă, ca şi pe alţii să-i deruteze, precum el însuşi a fost derutat. Astfel - ce este fapta Englezului aceluia, aceea este şi acest scandalagiu al vostru. Iar Englezul acela ce este după credinţă? Este un decăzut de la adevărul lui Dumnezeu şi stă pe a patra treaptă de cădere în minciună şi în оntuneric. Iată cum!

N-o să încep a-ţi explica însăşi esenţa lucrurilor, ci pe scurt voi contura numai mersul exterior al unei astfel de căderi. A fost o Biserică pe pămînt cu o credinţă unică, adevărată. Dar a venit ispita, papa cu ai săi s-a dedat înţelepciunii deşarte şi a căzut de la Una Biserică şi credinţă. Aceasta este prima treaptă de cădere în minciună şi întuneric. Apoi printre papişti au apărut protestanţii şi dedоndu-se, asemenea papei, оnţelepciunii lor deşarte, au căzut de la biserica şi credinţa papei. Aceasta este treapta a doua de cădere în minciună şi întuneric. De la protestanţi a apărut înţelepciunea deşartă engleză. Aceasta este a treia treaptă de cădere оn minciună şi întuneric. Din оnţelepciunea deşartă engleză a apărut în sfоrşit şi cea cu care s-a îndeletnnicit Englezul cel venit să-i ademenească pe ai noştri; şi l-a ademenit pe scandalagiul vostru, împreună cu alţii. Aceasta este a patra treaptă de cădere în minciună şi întuneric. Şi iată că pe această treapă se şi află scandalagiul vostru, care se tîrăşte acolo la voi pe la case şi prin pieţele oraşului cu predica sa. El este adevăratul ucenic al Englezului aceluia, numai dacă n-a mai adăugat cîte ceva de la sine la minciuna primită de la Englez, ca în felul acesta să treacă pe a cincia treaptă de cădere în minciună şi întuneric. Iată, deci, cine este scandalagiul vostru!

Nici la papişti, nici la protestanţi, nici la englezi, nici la acei de care aparţine molipsitorul vostru împreună cu scandalagiul molepsit nu este adevărul lui Dumnezeu, adevărat, curat, deplin. El se găseşte numai în una Biserică Ortodoxă. E drept că ei înşişi în оnşelăciune gîndesc că deţin adevărul, dar adevărul e departe de ei. Papiştii cei dintîi au căzut de la adevăr, crezînd totuşi că anume ei îl deţin. Protestanţii au demascat în multe neоntemeierea papiştilor, ei оnşişi însă n-au dat de adevăr, ci mai mult au fugit de el, construind o nouă credinţă a lor după înţelepciunea lor şi nu după adevărul lui Dumnezeu; toşi ei gîndesc, asemeni papiştilor, gîndesc că au dat de adevăr, pentru care i-au socotit străini pe papişti. Englezilor nu le-a plăcut credinţa nemţească şi au născocit-o pe a lor, tot după înţelepciunea lor deşartă şi nu după adevărul lui Dumnezeu, zicînd: la germani nici una nici alta nu e bună; noi vom inventa credinţa noastră, care ne va fi pe plac. Şi au inventat-o, abătîndu-se de la adevărul lui Dumnezeu şi mai mult, gîndind că se află în el mai mult decоt alţii. La englezi pe urmă, ca şi la nemţi, s-au înmulţit o mulţime de credinţe, care de asemenea se laudă că în sfоrşit au dat de adevăr, pe cînd de fapt şi mai mult s-au îndepărtat de el. Deoarece l-au căutat nu acolo unde l-a aşezat Dumnezeu ci în оnţelepciunea lor deşartă; apoi, ei nu au dat de adevăr, ci au considerat drept adevăr diversele fantome ale adevărului; şi pe acestea şi-au întemeiat credinţele lor. Din numărul acestora face parte şi acea înţelepciune deşartă pe care a adus-o la voi Englezul şi cu care s-a ademenit scandalagiul vostru. Dar cоnd оn Apus se оnmulţea o aşa diversitate de credinţe, mai mult sau mai puţin greşite, în Răsărit sta neschimbată în credinţa sa Biserica Ortodoxă, una adevărată, ce deţine adevărul lui Dumnezeu, anume acel adevăr care e vestit de Mоntuitorul Hristos şi sădit în Biserică de sfinţii Lui Apostoli. Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, deţinem acest adevăr şi stăm în el. Printr-un оntreg şir de veacuri a trecut neschimbatul adevăr în Biserica Ortodoxă şi a ajuns pînă la noi. Stă în adevăr Sfînta Biserică, stăm şi noi în el. Mulţumire Domnului că a binevoit să ne naştem în adоncurile unicei adevărate Biserici Ortodoxe!

Aşadar, voi staţi în adevărul veşnic în veci, iar acest scandalagiu abia ieri a оnvăţat minciuna ademenitoare de la tot de ieri ademenitul de minciună Englez. Dar iată că a început să se tîrască printre voi şi să strige minciuna sa, iar voi, fără nici o explicaţie v-aţi aruncat la el şi aţi trecut de partea lui, fiind gata să vă lepădaţi cu totul de Sfînta Biserică şi de adevărul ce se găseşte în ea. Cu ce seamănă aceasta!? Ceea ce mărturisim noi şi cum lucrăm mîntuirea noastră, a fost valabil şi la părinţii noştri, bunei, străbunei şi străstrăbunei, şi la toţi rosienii de la începutul iluminării lor în adevărata credinţă din timpul domniei Sf. Vladimir. Degrabă se împlinesc o mie de ani (1 apr. 1988 n. tr.) de la acest eveniment. Şi cîţi Sfinţi a educat Sfînta noastră Biserică, mijlocitori şi rugători pentru noi înaintea lui Dumnezeu, precum ne dovedesc moaştele neputrezite ale lor оmprăştiate pe tot pămînul rus! Şi cînd colo scandalagiul acesta, de ieri ademenit de minciună, încearcă să vă îndepărteze de la toată mulţimea Sfinţilor!!! Dar mergeţi mai departe. Aceeaşi mărturisire şi aceeaşi lucrare a mîntuirii o veţi vedea şi la greci, de la care am primit sfînta credinţă. Mergeţi şi la ei prin veacuri: veţi ajunge pînă la soboarele care au apărat şi au confirmat adevărul universal. Parcurgeţi soboarele pînă la Constantin cel Mare şi peste tot veţi vedea unul şi acelaşi adevăr, împărtăşit de toată mulţimea credincioşilor şi care e împărăţeşte în tot universul. Mergeţi şi mai departe, veţi parcurge veacurile prigoanelor, veţi ajunge pînă la veacul Apostolesc şi veţi vedea şi acolo aceeaşi mărturisire şi aceeaşi lucrare a mоntuirii, aşa cum este ţinută şi acum la noi. Iar ceea ce învăţau şi au întărit Apostolii a fost primit de ei de la Domnul, Domnul însă a vorbit şi a făcut aşa cum a primit de la Tatăl Său, în taina Preasfintei Treimi. Iată de unde credinţa noastră! Iată de unde izvorul ei! Iată cum ea, din adîncurile Dumnezeieşti curgînd, a curs prin veacuri şi pînă la noi a ajuns! Şi iată că această credinţă Dumnezeiască şi veşnică voi sînteţi gata să o părăsiţi şi să o schimbaţi pe minciuna pe care o strigă scandalagiul vostru cel abia de ieri ademenit şi el de ea! Este vreun sens în aceasta?!

3) Aud că tu cu prietenii tăi, care aleargă după scandalagiul acela, eşti gata să reproşezi: “ce fel de minciună propovăduieşte? El vesteşte adevărul, arată mîntuirea оn Domnul Iisus Hristos, binevesteşte Evanghelia”.

Stai puţin, stai! Nu te grăbi cu obiecţiile tale, ci zăboveşte să rezolvi: se poate oare să propovăduieşti despre Iisus Hristos necurat şi eronat, iar despre mîntuirea оn El să оnveţi aşa, încоt dacă vei urma acestei оnvăţături, atunci nu mîntuire să găseşti, ci păgubire? De altfel aici nici n-ai ce rezolva, sau să întоmpini greutăţi în această privinţă; deoarece aceasta a fost şi este în realitate. Cоte оnvăţături au fost care au schimonosit adevărul în Iisus Hristos; şi mai înainte de Arie, şi după el? Toate au fost demascate de Biserică şi blestemate. Cîte s-au оnmulţit оn Apus? Nici nu au număr. Dar toate se resping de Biserica Ortodoxă, necătînd la aceea că toate vorbele lor sînt numai despre Domnul Mоntuitorul. Оnseamnă că nu se poate trage o astfel de concluzie: deoarece cutare propovăduieşte despre Hristos Iisus, înseamnă că însuşi adevărul îl vesteşte; ci se cuvine să cercetăm, oare vesteşte corect el adevărul despre Hristos Iisus? Acolo la voi, pare-mi-se, n-a оncercat nimeni s-o facă, ci toţi, numai cum au auzit din gura lui Preadulcele nume al Domnului, aţi trecut fără chibzuinţă de partea lui, nebănuind că acest nume închinat de gura lui, a ademenitului, este momeală pentru prinderea sufletelor voastre simple оn credinţă. Oare n-aţi citit în Evanghelie prevenitoarele cuvinte ale Domnului: “Feriţi-vă de prooroci mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori” (Mt. 7, 15)? Nu gоndiţi că Domnul are în vedere pe cei care nici măcar numele nu I-L cunosc. Nu, nu pe aceştia i-a avut în vedere, ci anume pe cei, care cu numele Lui se acoperă, atrăgînd оn minciună, fiindcă tot aici vorbeşte: “Mulţi îmi vor zice оn ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu оn numele Tău am proorocit” (Mt. 7, 22). Vedeţi? În numele Domnului propovăduiesc, dar Domnul porunceşte să ne păzim de ei. Iar la judecată, zice, le voi spune lor: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi” (Mt. 7, 23). Cum aşa niciodată nu i-a cunoscut, Cel Care le cunoaşte pe Toate?! Domnul prin acestea arată că El niciodată nu i-a cunoscut pe ei aşa cum se prezintă ei înşişi, adică adevăraţii Lui propovăduitori. Ei propovăduiau despre El, însă în aşa fel că Domnul nu se recunoştea pe Sine în cuvintele lor, pentru că la ei ieşea un altfel de Hristos, dar nu cel adevărat, Care a lucrat mîntuirea noastră pe pămînt. Vedeţi că sub numele lui Hristos poate fi propovăduit nu Hristos Domnul. Voi însă, fără să vă daţi seama, v-aţi aruncat la acest scandalagiu, numai pentru aceea că el cu numele lui Hristos şi-a ascuns minciuna. Credeţi că la el nu pot fi referite spusele: “Mulţi vor veni în numele Meu... şi pe mulţi îi vor amăgi” (Mt. 24, 5)?! Cu dreptate este a vă adresa vouă cuvîntarea Sf. Apostol Pavel, pe care a ţinut-o către Corintineni: “Căci vă rîvnesc pe voi cu rоvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită. Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gîndurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea întru Hristos. Căci dacă cel ce vine propovăduieşte un alt Iisus, voi l-aţi îngădui foarte bine” (II Cor. 11, 2-4). Şi iată că ceea de ce se temea Apostolul în Corint, aceea se оntоmplă acum la voi. A venit un scandalagiu, a оnceput să propovăduiască un alt Iisus şi voi v-aţi dus după el.

Veţi spune: “dar nu, ce fel de alt Iisus? Doar el, orice nu ar vorbi, toate le ia din Evanghelie şi învaţă cu cuvintele Evangheliei: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Tot timpul susţine: Hristos pentru noi a murit, credeţi aşa şi sînteţi mîntuiţi. Cum să fie aici minciună şi amăgire?!” Iar aceasta cu adevărat este o dulce bunăvestire. Şi cine poate să asculte fără căldură sufletească? Dar şi că la bunavestirea aceasta se poate alătura minciuna şi să o schimonosească, despre aceasta să-l ascultăm pe Sf. Pavel care scria către Galateni: “Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie” (Gal. 1, 6). Galatenii au crezut sincer оn Domnul şi din tot sufletul au primit îmbucurătoarea bunăvestire despre mîntuirea оn El, iar Sfоntului Pavel оi erau atоt de recunoscători pentru iluminarea lor оn adevăr, că erau gata să-şi scoată ochii lor şi să-i dea lui. Însă după plecarea de la ei a Sfîntului Pavel au venit nişte înţelepţi mincinoşi tot cu Evanghelia sau bunăvestirea, însă nu curată, ci amestecată cu minciună, şi au început să-i reînveţe. Galatenii, necercetînd cu stricteţe, ci numai ademenindu-se de numele buneivestiri, i-au primit pe aceşti binevestitori şi au căzut în lanţurile minciunii. Cuvîntul lor părea o bunăvestire atrăgătoare, însă în esenţă era o reavestire pierzătoare. Atît de ademenitoare este minciuna ce se acoperă cu nume sfinte şi dulci! Despre aceasta a aflat Sf. Pavel şi оnţelepţindu-i le-a prescris, ca o lege nestrămutată pentru toate vremurile, aşa o hotărîre: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît acea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!”. Şi ca să ţinem minte mai bine, a repetat din nou: “şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte altceva decît aţi primit - să fie anatema!” (Gal. 1, 8-9). Aşadar vedeţi că poate fi şi o altă bunăvestire sau Evanghelie, binevestitorii căreia sînt supuşi anatemei. Noi însă am uitat despre aceasta şi deîndată ce a apărut un scandalagiu oarecare cu Evanghelia în mоnă, am alergat la el, uitоnd că noi credem şi lucrăm mîntuirea noastră în adevăr. Voi sînteţi întocmai cu galatenii. Şi drept este să mă adresez vouă cu mustrarea apostolească: “O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului” (Gal. 3, 1).

4) Tu spui că el învaţă citind din Evanghelie. Sfînta Evanghelie şi Scrierile Apostolice, tot Noul Testament, este izvorul cel mai drept al adevăratei cunoaşteri creştine, cunoaştere a adevăratei căi către mîntuire. Toţi care se mîntuiesc, de-acolo vor lua cunoştinţă despre cum trebuie să lucreze mîntuire lor. Dar nu oricine citeşte Evanghelia înţelege calea mîntuirii. Altul citeşte Evanghelia, însă tîlcuind strоmb cele citite, schimonoseşte Evanghelia. Unul ca acesta nu va aduce folos slujirii Evangheliei şi faptul că el ţine în mоnă Evanghelia nu-l scuteşte de reproşul şi condamnarea de necunoaşterea adevărului. Aici se înоmplă ca şi cu o bucată de stofă. Iată că ai în faţă o bucată de stofă bună. Dar vine croitorul, care-şi cunoaşte meseria, croieşte şi coase din ea o haină bună, iar dacă ar veni un croitor neiscusit, acesta va croi şi va coase aşa o haină, că nici ruşinea nu-ţi vei acoperi cu ea, nici de vremea rea nu te vei păzi: numai va strica stofa. La fel şi din Evanghelie, cineva croieşte o astfel de învăţătură încоt nu-i bună de nimic şi nu poate duce la bine nici pe învăţător, nici pe cei ce urmează lui. De ce este aşa? Pentru că nu şie cum să se pună pe treabă. Оn ce stă esenţa lucrării mîntuirii, aceasta se constituie din cоteva puncte: trebuie să crezi, trebuie să îndeplineşti poruncile, trebuie să agoniseşti har ş. a. Însă în Evanghelie toate aceste puncte nu sоnt оntr-un loc anume, ci оn diferite, оntr-un loc este spusă una iar în altul alta. Ca să cunoşti cu adevărat modul de mîntuire, toate aceste puncte din locuri diferite trebuie să le aduni la împreună, iar de adunat trebuie pe toate, ca niciunul să nu scape. Tocmai la acest lucru toţi împiedicaţii se împiedică. Se pune vreunul să adune, nepricepînd cum trebuie s-o facă, îşi opreşte ochii asupra unui punct sau două, le smulge din contextul Scripturii şi strigă: am găsit, iată calea mîntuirii! Altul strigă: crede - şi eşti mîntuit; altul: agoniseşte har - şi mai mult nimic nu-ţi trebuie; altul: iubeşte - şi vei ajunge la un sfîrşit fericit; altul - cu totul altceva. Toate aceste stări ale adevărului sînt prescrise cu stricteţe şi în Sfоnta Scriptură, оnsă nici una dintre ele luate aparte nu cuprinde toată lucrarea mоntuirii. Toate trebuiesc оmpreunate şi atunci va rezulta оnchipuirea deplină despre adevăratul mod al mîntuirii.

Iată că şi scandalagiul vostru citeşte, precum spui tu, din Evanghelie şi explică cum să te mîntuieşti. Dar oare alege el toate punctele de acolo, sau numai o parte oarecare. Ia aminte şi vei înţelege că nu toate. El numai atîta are pe limbă: pocăiţi-vă şi credeţi. Dar sоnt toate aici? De departe că nu. Dar chiar şi din acestea nu totul se zice de către el. Zice, să vă pocăiţi. Dar întreabă-l: trebuie să ne mărturisim? şi trebuie să primim dezlegare? Şi el nu-ţi va zice nimic la acestea, ci se va răsuci prin cuvinte goale. Pentru că dacă va spune el după cum gîndeşte, tu în aceeaşi clipă te vei întoarce de la el (căci după înţelepciunea lui de nici una din acestea nu e nevoie, cu toate că se poruncesc în cuvоntul lui Dumnezeu).

El zice, оmi scrii tu: “demonstrează-mi cu Evanghelia că mint!” Nimeni n-o să se pună să-i demonstreze că minte, atunci cînd zice: pocăiţi-vă şi credeţi. Deoarece aceasta e necesar pentru mоntuire şi aşa a poruncit Domnul. Însă aşa cum susţine el, că doar asta e suficient pentru mîntuire, el minte, pentru că pentru mîntuire mai e nevoie şi de multe altele. Închipuie-ţi că doctorul a prescris o reţetă pentru leacuri din mai nulte ierburi şi esenţe, iar farmaceutul, în loc de acestea va da numai vreo dou-trei din ele, spunоnd: ţine, iată leacurile. Atunci el va fi mincinos şi amăgitor. Tot aşa şi doctorul sufletelor noastre Mîntuitorul Hristos ne-a prescris оn Evanghelie tămăduirea deplină spre mîntuirea sufletelor noastre, exprimată în cоteva puncte; iar scandalagiul vostru a scos din Evanghelie două-trei puncte şi strigă: iată vouă tămăduire mîntuitoare! Primiţi-o şi vă veţi mîntui. Pentru aceasta el este un mincinos şi un amăgitor. Iar voi, deîndată ce el a strigat chemarea, aţi intrat în impas şi prin aceasta i-aţi dat lui şi mai multă îndrăzneală şi curaj ca să strige şi mai hotărît poziţia sa: credeţi în Mоntuitorul Hristos şi sоnteţi mоntuiţi.

5) Оntr-adevăr aşa şi este! - “nu este sub cer nici un alt nume, dat оntre oameni, оn care trebuie să ne mоntuim noi” (Fapte 4, 12). “Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu s-a arătat în trup” (I Tim. 3, 16) - a plecat cerurile şi S-a coborît, ca pe noi să ne ridice la ceruri. Bucuraţi-vă şi mulţumiţi, şi alergaţi în urma Lui, Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru, Cel ce S-a оnălţat la ceruri şi firea noastră a pus-o de-a dreapta Tatălui. Dar totuşi să nu uitaţi, că acesta este numai un punct în lucrarea mоntuirii. La acesta de către Însuşi Dumnezeu mai sînt adăugate şi altele, care deasemenea trebuie respectate, ca să ne mîntuim. Despre ele voi vorbi mai tоrziu. Acum оnsă o să-ţi explic cum şi acest punct: crede оn Domnul Mоntuitorul, trebuie оn aşa fel оnţeles şi ţinut în minte şi în inimă, încоt el să fie оn acord cu taina Sfintei Treimi. Altfel se poate оntоmpla că şi ascultînd şi vorbind numai despre Domnul Iisus, pînă-tr-atît să-ţi fure atenţia acest adevăr, încоt de la el va cădea cu totul cugetarea despre Sfоnta Treime, şi Sfînta Treime va fi eclipsată de chipul lui Hristos Mîntuitorul. Iar aceasta va оnsemna să strоmbi mоntuitorul şir al gоndirii şi, voi spune оncă, nu e corect să sădeşti în tine conştiinţa creştină, spre a o întuneca.

Iată ce voiesc să-ţi amintesc prin aceasta, că precum modul mîntuirii noastre e orоnduit de Fiul lui Dumnezeu ce s-a оntrupat nu fără Tatăl şi Duhul Sfînt, aşa şi mîntuirea fiecăruia dintre noi se săvîrşeşte în Domnul Iisus Hristos nu fără participarea Tatălui şi a Sfîntului Duh. Şi mîntuire ne-a orоnduit nouă şi ne mîntuieşte pe fiecare din noi Dumnezeu, în treime оnchinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Aceasta trebuie sădit în conştiinţă şi toţi cei ce se mîntuiesc să aibă sădit aceasta în mintea şi inima lor.

Vezi, cum se săvоrşeşte Botezul Mîntuitorului Hristos! Se botează Fiul lui Dumnezeu întrupat, dar pe El şi în El sălăşluieşte bunăvoirea Tatălui şi Duhul Sfînt cu comunicarea Sa. Aceasta оnseamnă fără îndoială că săvîrşirea mîntuirii noastre, оncepută din acest moment, se săvîrşeşte în faptă de către Domnul Iisus Hristos cu cea dintotdeauna pentru El bunăvoire a Tatălui şi acţiunea Sfîntului Duh; fiindcă şi întrupоndu-Se nu a părăsit sînurile Tatălui.

Vezi cum se săvîrşeşte mîntuirea noastră de către Dumnezeu, în Treime оnchinat? Acum uită-te cum şi mîntuirea fiecăruia din noi se săvîrşeşte tot de Dumnezeu în Treime оnchinat.

Viaţa noastră şi mîntuirea noastră e în comuniune vie cu Dumnezeu. Prin cădere noi am pierdut această comuniune. S-a arătat Dumnezeu în trup, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, şi în Persoana Sa a unit omenirea căzută cu Dumnezeu, iar prin unirea credincioşilor cu Sine, pe toţi îi uneşte cu Dumnezeu. Însuşi Mîntuitorul a arătat-o spunînd către sfinţii Apostoli: “Eu sоnt оntru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu оn voi” (In. 20). Dar ce este spus aici Apostolilor se referă şi la toţi credincioşii. Aceasta este veriga de aur a unirii noastre cu Dumnezeu! Aceasta a adeverit-o Domnul şi în alt loc: “Eu sоnt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decît prin Mine” (In. 14, 6). Aşadar la Tatăl se vine prin Fiul, iar la Fiul cum? Iar la Fiul sînt aduşi de Tatăl, cum Însuşi Domnul spune: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis” (In. 6,44). Dacă fără tragerea la Fiul lucrul mоntuirii fiecăruia nici nu se poate оncepe, iar tragerea aceasta se săvоrşeşte de Tatăl, atunci e evident, că începătorul lucrării mîntuirii fiecăruia este Dumnezeu Tatăl. Ţine minte aceasta şi să mărturisească oricine, care caută şi nădăjduieşte să fie mоntuit оn Domnul Iisus, şi dincolo de El să întrevezi оntotdeauna dreapta Tatălui Tău ceresc Care te atrage la Fiul.

Оnsă şi Tatăl, cum atrage la Fiul? Atrage cu Duhul Sfînt, Care apoi şi toate cele trebuincioase pentru mîntuire le săvîrşeşte în minţile şi inimile celor ce se mîntuiesc. Mоntuitorul Hristos, pătimind, murind pe Cruce şi înviind, S-a suit la cerururi şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, iar în locul Său a trimis de la Tatăl Duhul Sfînt, Care, aflоndu-Se оn Biserica adevărată, orînduieşte acum mоntuira fiecăruia. Precum la оnceput pogorоnd peste Apostoli, оi călăuzea pe faţa pămîntului, le dădea cuvîntul şi la cuvîntul acesta puterea de a trezi la credinţă, apoi pe cei care au crezut îi оmbrăca оn Hristos, оi sfinţea şi-i întărea în orice bine, şi din mulţimea lor a orînduit Sfоnta Biserică: aşa şi pînă acum acţionează El în această Biserică şi orînduieşte mîntuirea tuturor. Şi fără Duhul lui Dumnezeu nimeni nu se mîntuieşte şi nu se poate mîntui. Pentru care a şi spus Domnul: “Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mîngоietorul nu va veni la voi” (In. 16, 7). Prin aceasta a spus: zădarnică este întruparea Mea, zădarnică moartea, zădarnică învierea, dacă nu va veni Mîngоietorul - Duhul Sfоnt. Veţi rămîne nemоntuiţi, fiindcă fără Duhul nu puteţi fi schimbaţi, aşa cum trebuie să fie cei ce se mîntuiesc. Оn acest fel fără de îndoială crezînd şi nădăjduind să fim mîntuiţi în Hristos, după binevoirea Tatălui, crede şi ţine că mîntuit te săvîrşeşte pe tine Duhul Sfînt, ce se dă în Sfоnta Biserică prin sfintele Taine şi mai apoi în inima ta lucrоnd călăuzirea, şi întărirea ta în lucrul mоntuirii.

Aşadar vezi cum ne mîntuim? Ne mоntuim оn Domnul Iisus Hrisotos prin bunăvoirea Tatălui şi harul Duhului Sfînt. Aceasta să păstrezi întotdeauna оn minte şi inimă, şi în mărturisirea ta. Şi să ştii că cine îţi repetă într-una numai: crede оn Domnul, crede оn Domnul, оnsă niciodată nu completează cu explicarea participării în acest lucru a Dumnezeului Tată şi Duhului Sfînt, acela se vede că nu deţine adevărul deplin, tulbură conştiinţa creştină şi întunecă lumina lui Hristos.

Aceasta au оnţeles-o şi Apostolii şi uite cum îşi exprimau bunăvoinţa lor pentru mîntuirea credincioşilor! Sf. Apostol Petru scrie: “Aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sîngele lui Iisus Hristos: har vouă” (I Petru 1, 2). Sf. Pavel se roagă: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfîntului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Cor. 13, 13). Ultimile cuvinte fără schimbare se repetă în biserică înainte de săvîrşirea Tainei Trupului şi a sîngelui Domnului nostru Iisus Hristos la Liturghie. Şi toţi Sfinţii noştri Părinţi, cugetînd despre mоntuire, оşi оnălţau mintea Dumnezeului Celui оn Treime оnchinat, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, ca unui singur izvor. Aşadar, înţelege şi tu, aşadar deprinde-te să contemplezi săvîrşirea lucrului mîntuirii оn tine оnsuţi şi apoi cu această măsură măsoară atît pe acesta, cоt şi pe oricare alt nou оnvăţător.

6) Оţi voi arăta tot acum tot ce e necesar pentru mîntuirea fiecăruia. Pe scurt aceasta poate fi exprimat astfel: crede şi primind puteri pline de har, către viaţă şi cucernicie, prin sfintele Taine, trăieşte după poruncile lui Dumnezeu, sub conducerea păstorilor de Dumnezeu instituiţi, fiind în unire vie cu Sfоnta Biserică. Ca să-ţi fie mai clar cît de importante sоnt toate acestea, compară mersul pe calea mоntuirii cu o călătorie obişnuită. Ca să-i fie călătorului mai comod şi neprimejdios să meargă, e nevoie ca să fie lumină, ca să fie construit un drum, ca el însuşi să fie sănătos şi tare, ca în caz de nevoie, de exemplu la cotituri şi răscruci, să fie cineva care să-i arate pe care drum trebuie să apuce. La fel acestea sоnt necesare şi оn mersul pe calea mоntuirii: e nevoie de lumină - aceasta este credinţa; e nevoie să fie drum - acestea-s poruncile; e nevoie de sănătate şi tărie - acestea-s puterile pline de har, ce se dau prin taine; e nevoie de indicatori şi călăuzitori - aceştia sînt păstorii Bisericii. Toate acestea le vezi acţionînd оn Sfоnta Biserică a lui Dumnezeu, cu care de aceea se şi află în unire vie oricine оşi lucrează mîntuirea sa оn modul cuvenit. Toţi cei ce s-au mоntuit pe această cale au mers şi toţi cei ce se mîntuiesc pe ea merg... altă cale a mîntuirii nu există.

Nu cred că ar fi nevoie pentru tine de o explicaţie deosebită şi dovedirea necesităţii pentru mîntuire a fiecărui din aceste puncte. Voi aduce totuşi cîteva.

Că credinţa e necesară în lucrarea mоntuirii, despre aceasta nici vorbă nu poate fi. Necredinciosul nici nu gоndeşte la mоntuire. De aceea Apostolul Pavel scrie: “Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evr. 11, 6). De crezut trebuie pe deplin, оn tot ce a binevoit Dumnezeu să ne descopere, fără adăogiri şi omiteri, şi de crezut aşa cum păstrează Sfînta Biserică Ortodoxă. Anume: că Dumnezeu e unul în fiinţă şi trinitar; că cuvîntul Său a creat lumea şi are grijă de ea; că ne-a creat pe noi pentru viaţa din rai, cinstind creatura cu chipul Său, însă noi L-am pierdut, neascultînd оn strămoşi porunca Lui; că din căderea aceasta nu ne-am putut ridica singuri, ci că Fiului lui Dumnezeu i S-a făcut milă de noi şi luînd asupra Sa lucrul răscumpărării şi restabilirii noastre, a venit pe pămînt, S-a оntrupat, a pătimit, a murit pe Cruce, a оnviat, S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, ca mărturie a Jertfei primite de El şi ca putere mijlocitoare pentru mîntuirea celor ce cred оn El; că după înălţare a trimis, de la Tatăl, Duhul Sfînt, Care pogorоnd peste Apostoli i-a umplut de orice оnţelepciune şi putere şi ei, insuflaţi de El, au răsădit pe pămînt credinţa creştină, şi din toţi credincioşii au adunat un singur trup al Sfintei Biserici, sub conducerea lui Hristos Domnul, încredinţîndu-i toate Tainele şi toate tăinuirile credinţei dădătoare de har; răspînditorii acestei comori pline de har şi în de obşte ca urmaşi ai lucrului apostolesc în zidirea Bisericii, Apostolii, după porunca Domnului, au lăsat urmaşi ai lor, episcopi şi preoţi, ce au primit har deosebit prin punerea mîinilor, care necontenit vine de la Apostoli şi pînă la noi a ajuns; că cei ce se mоntuiesc se mоntuiesc оn trupul Bisericii, adică nu оn particular, ci la un loc cu toţi, trăind cu viaţa comună tuturor credincioşilor adevăraţi, sfinţindu-se cu Tainele Bisericii şi aflîndu-se sub conducerea păstorilor; că mîntuirea fiecăruia aici pe pămоnt e tăinuită, mai ales în duh se săvîrşeşte, cu toate că celui ce se mîntuieşte îi este cunoscut оn lumina sa că se va оnfăţişa altei vieţi, în nădejdea căreia ne şi însufleţim în оndurarea lipsurilor de voie şi fără de voie pentru mîntuire; că cei ce pleacă de la noi prin porţile morţii în altă viaţă nu încetează de a fi cu noi în acelaşi unic trup al Bisericii, nefiind lipsiţi de comunicarea cu noi, numai că aceasta la ei este nevăzută în locul celei văzute.

Toate acestea trebuie crezute. Şi noi mărturisim această credinţă, citind nu doar o dată pe zi Simbolul Credinţei. Pe scurt toată credinţa poate fi cuprinsă în următoarea stabilire: Dumnezeu în Treime оnchinat, Care a creat lumea şi оngrijeşte de ea, ne mоntuieşte pe noi căzuţii după bunăvoinţa Tatălui оn Domnul Iisus Hrsistos prin harul Duhului Sfоnt оn sfоnta Sa Biserică, ne salvează prin mîntuirea tăinuită aici şi în duh săvîrşită, iar în viaţa viitoare ce are a se arăta în toată lumina cea de negrăit. Vezi că şi toate punctele, pe care le-am enumerat, ca şi condiţii ale mîntuirii, intră în obiectele credinţei. Şi crede din tot sufletul că aşa este, şi că altfel nici nu poate fi.

7) Оnsă pentru mоntuire nu ajunge numai credinţa. Mai trebuie şi viaţa sfîntă după toate poruncile Domnului: “Nu oricine Оmi zice: Doamne, Doamne, va intra оn оmpărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7 21). Iar voia Tatălui e exprimată în poruncile Lui. Citeşte Evanghelia şi vei găsi acolo desigur şi cerinţe către credinţă, dar nu prea multe. Оnsă mai ales ea propune оnvăţături a unei vieţi sfinte şi bineplăcute lui Dumnezeu. Ia aminte ce spune Domnul: “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi mă voi arăta Lui”. Şi încă: “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvîntul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 21- 23). De asemenea şi în epistolele Apostolilor se scrie mult despre credinţă, dar despre viaţa sfоntă şi mai mult. Sfîntul Pavel tot lucrul mоntuirii l-a cuprins оn două cuvinte: “credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6). Prin dragoste оnţelege оndeplinirea tuturor poruncilor şi depărtarea de la toate păcatele şi patimile (Rom. 13). De ce оn toate epistolele sale el toată grija creştinilor o îndreaptă spre o viaţă sfîntă şi bineplăcută lui Dumnezeu, zicînd: “cоte sоnt adevărate, cоte sоnt de cinste, cоte sоnt drepte, cоte sоnt curate, cоte sоnt vrednice de iubit, cоte sоnt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gîndul. Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filip. 4, 8-9). Şi aceasta să spună, că zidirea mîntuirii noastre observă că a avut loc, ca să ne facă pe noi capabili de a vieţui sfînt. “Căci harul mîntuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţîndu-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie, şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Hristos Iisus” (Tim. 2, 11-13). Acelaşi lucru susţin cu insistenţă şi ceilalţi Apostoli. Voi aduce cuvintele Apostolului Iacov: “Ce folos, fraţii mei, spune el, că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mîntuiască? - dacă nu are fapte e moartă în ea оnsăşi. Dar va zice cineva. Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, cоnd a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvîrşit? Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă” (Iac. 2, 14-24).

Vezi, cоt e de necesară pentru mоntuirea fiecăruia оndeplinirea tuturor poruncilor! Eu intenţionat am scris mai mult despre aceasta, fiindcă cei care l-au abătut pe noul vostru învăţător gîndesc incorect despre aceasta, atribuind credinţei tot lucrul mîntuirii şi înlăturînd aproape cu totul faptele. Probabil şi învăţătorul acesta al vostru gîndeşte greşit. Uită-te dar. După cuvîntul lui Dumnezeu, credinţa şi îndeplinirea poruncilor stau pe aceeaşi treaptă şi nici uneia nici alteia nu i se acordă preferinţă. Şi credinţa fără fapte, şi faptele fără credinţă - nu înseamnă nimic. Numai în relaţie indispensabilă ele lucrează mîntuirea noastră şi singure prin aceasta primesc adevărata lor putere, însemnătate şi valoare.

8) Pentru ca şi credinţa să fie cum trebuie, şi faptele să se săvîrşească după cuviinţă, avem nevoie de harul Sfоntului Duh. Fără El nu numai a crede, ci nici a gîndi la bine nu putem (2 Cor. 3, 5), оnsă chiar dacă ne-am şi gîndi, nu avem puteri să îndeplinim. Deoarece, cum spune Apostolul, să gîndim la bine noi оncă mai gоndim, dar cоnd vine vorba de faptă ne dăm în lături: “Căci a voi, spune, se află în mine, dar a face binele nu aflu” (Rom. 7, 18). Astfel, dacă Domnul ne-ar fi arătat numai ce să credem şi cum să trăim, şi numai cu acestea să ne fi lăsat, atunci ne-am fi asemănat aceluia care e luminat de lumina soarelui, vede drumul pe care trebuie să meargă şi înţelege că trebuie să meargă pe el, căci altfel se va pierde, iar puteri ca să meargă nu are, fiindcă este slab şi bolnav. Dar în aşa caz e mai bine să nu vezi şi să nu ştii nimic, decît cunoscоnd şi văzînd să nu ai posibilitatea să te foloseşti de cele cunoscute şi văzute. Milosîrdul Dumnezeu nu ne-a lăsat pe noi numai cu aceasta, ci a binevoit să ne orînduiască trimiterea Preasfîntului Duh, ca El, acţionînd оn noi, să lucreze cu noi mоntuirea noastră. Duhul Sfоnt a pogorоt peste Apostoli şi apoi prin ei a fost dat tuturor credincioşilor. El prin cuvîntul apostolesc trezea credinţa în cei ce voiau să creadă iar celora care după credinţa lor se înălţau la hotărîrea de a trăi sfînt оn duhul credinţei le dădea puteri să împlinească această hotărîre оn faptă. Ceea ce se făcea de către Apostoli, aceea s-a făcut şi pe urmă, şi se face pînă acum de către urmaşii lor într-o rоnduială de Dumnezeu instituită. Şi harul Sfîntului Duh petrece оn mulţimea credincioşilor şi în Sfоnta Biserică, luminоnd, оntărind şi sfinţind pe toţi. Şi dacă este cineva mîntuit sau se mоntuieşte, nu poate altfel decоt prin har. “Că în har sоnteţi mоntuiţi, prin credinţă” (Ef. 2, 8). Iar despre petrecerea harului Duhului Sfоnt оn credincioşi el vorbeşte cu atîta convingere, оncоt nu lasă nici o оndoială: “Nu ştiţi, oare, că voi sînteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3 16). Iar despre sine оnsuşi a mărturisit: “prin harul lui Dumnezeu sоnt ceea ce sоnt” (I Cor. 15, 10). Şi sf. Petru mărturiseşte pentru sine şi pentru toţi “că Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sînt spre viaţă şi spre bună cucernicie” (2 Pt. 1, 3). Oare de ce toţi Apostolii scriind epistole credincioşilor, şi la оnceputul şi la sfоrşitul acestora, ca unicul bine le doreau petrecerea оn ei şi оnmulţirea harului: să se înmulţească în voi harul; harul lui Dumnezeu să fie cu voi.

Printre altele, despre faptul că harul Duhului Sfînt, ca putere оntru mоntuire, e necesar pentru noi şi că numai el e în stare să lucreze în noi mоntuirea noastră, aproape că nu se îndoieşte nimeni. Dar despre felul cum se primeşte şi se însuşeşte harul, există neînţelegeri. Eu intenţionat te şi îndrept către acest obiect din teamă, oare nu aparţine şi noul vostru învăţător numărului celor care înţeleg greşit acest lucru, fiindcă sînt astfel de “оnţelepţi” care susţin că e destul să crezi şi harul lui Dumnezeu tot atunci va intra şi va locui în tine. Iată, deci, să ştii şi să păstrezi ferm acea convingere şi credinţă că harul Sfîntului Duh nu se transmite altfel şi nu poate fi primit decît prin Tainele instaurate de Domnul оn Biserică prin mоinile Apostolilor. Ca să te оncredinţezi şi mai mult de aceasta, am să-ţi aduc cîteva exemple de primire a harului după cum arată cuvîntul lui Dumnezeu.

Оnsuşi Domnul şi Mîntuitorul, vorbind cu Nicodim, a spus: “Trebuie să vă naşteţi de sus”, оnţelegоnd naşterea prin har la o viaţă nouă. Care este modul indicat de El pentru aceasta? A spus oare: crede, deschide gura şi harul Duhului, intrînd, te va renaşte? Nu, n-a spus. Dar ce a spus? “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în оmpărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5-7). Naşterea din apă şi din Duh este sfîntul botez - prin taina creştină.

Doar naşterea singură face firea noastră capabilă să primească, să încapă şi să păstreze darul Sfîntului Duh, оnsăşi transmiterea acestui dar se săvîrşea printr-o taină aparte, anume prin punerea mîinilor apostolice. Оn limpezime aceasta o arată un caz ce a avut loc оn Efes оn timpul cоnd activa acolo Apostolul Pavel. Venind оn Efes, Apostolul a оntоlnit acolo doisprezece oameni credincioşi şi i-a întrebat pe: crezоnd, aţi primit voi oare Duh Sfоnt? Ei au răspuns: noi n-am auzit că este Duh Sfînt. Dar cum v-aţi botezat voi, i-a întrebat sf. Pavel? Cu botezul lui Ioan, au răspuns ei. Atunci sf. Apostol le-a explicat că botezul lui Ioan a fost numai o pregătire pentru credinţa în Domnul Iisus Hristos, apoi chemоndu-i pe deplin prin оnvăţătura evanghelică, i-a botezat cu botez creştin, în timpul botezului a pus peste ei mоinile, şi ei au primit Duh Sfоnt. Vezi, botezul aparte şi punerea mоinilor aparte, şi darul Duhului Sfоnt numai prin punerea mоinilor?! Punerea mоinilor Apostolii au оnlocuit-o cu mirungerea, pe care au şi transmis-o urmaşilor lor, ca taină ce dă credincioşilor darul Sfîntului Duh. Tot ea a rămas şi acum în sfоnta Biserică.

Aceste două exemple sînt suficiente pentru tine, ca să vezi că harul Sfîntului Duh nu se transmite pe calea gоndirii numai prin credinţă, ci pe o cale văzută prin sfintele taine. Aşa a orînduit Оnsuşi Domnul. Voi enumera şi celelalte taine. Iertarea păcatelor, cine şi în ce păcate cade după botez, nu e doar pentru înfrоngerea şi mărturisirea cu mintea a acestora în faţa lui Dumnezeu, ci prin оnfrоngere şi hotărîre de a nu mai greşi, după mărturisirea lor părintelui duhovnicesc, prin dezlegarea de la el. Cea mai vie comunicare cu Dumnezeu se săvîrşeşte prin împărtăşirea cu Trupul şi Sîngele Lui, оn Taina Euharistiei. Puterea harică pentru lucrul apostolesc de zidire a Bisericii se transmite prin punerea mîinilor arhiereilor şi preoţilor. Două persoane ce se căsătoresc se unesc în una prin taina cununiei. Bolile se vindecă prin Taina Sfîntului Maslu.

Iată toate şapte surse ale harului dumnezeiesc ce acţionează în Sfоnta Biserică Ortodoxă. Şi altă cale de a primi har nu este. Cine va încerca să-ţi arate altă cale către aceasta, întoarce-te de la el, ca de la un flecar.

9) Trei puncte expuse - credinţa, viaţa după porunci în duhul credinţei şi harul prin taine, necesită pe al patrulea - păstoria orînduită de Dumnezeu. Trebuie să crezi, însă cum vei crede fără propovăduitor? “Şi cum vor propovădui de nu vor fi trimişi?” (Rom. 10, 15). E necesar de a primi harul prin taine, dar cum ar fi fost aceasta fără ziditori şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1)? E necesar să trăieşti după porunci în duhul credinţei, dar cum să fii în ordine оn această privinţă fără conducător, care să arate, să păzească, să corecteze greşelile, să ridice pe cei căzuţi şi să-i îndrepte din nou pe cei ce se abat de la calea cea dreaptă? Astfel pentru orînduirea mоntuirii sоnt necesare persoane ce acţionează din numele lui Dumnezeu, care să înveţe credinţa, să sfinţească cu har prin taine şi să călăuzeacsă în viaţă, e nevoie de păstori dăruiţi de Dumnezeu şi puşi de Dumnezeu. Pentru aceasta e adeverirea apostolică! “Şi El (Domnul) a dat pe unii Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvîrşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos” (Ef. 4, 11-12). Chiar şi lucrarea loro a arătat-o. Domnul i-a trimis pe Apostoli, ca mergоnd credinţei să înveţe, pe cei оnvăţaţi să-i boteze, pe cei botezaţi şi învăţaţi оi povăţuiau să păzească toate cоte le-au poruncit (Mt. 28, 19-20). Apostolii aşa şi făceau. Dar aşa cum ei nu sînt veşnici, însă lucrul lor trebuie să se petreacă în toate veacurile, ştiind aceasta, ei pretutindeni, după porunca lui Dumnezeu, lăsau în locul lor urmaşi păstori şi învăţători, ca ei să continue lucrul lor - desăvîrşirea sfinţilor, slujirea (săvîrşirea tainelor) şi zidirea Trupului lui Hristos. Citeşte la Fapte. Iată că sf. Pavel cu Barnaba au luminat cu credinţă Listra, Derbe, Iconia, Antiohia Pisidiei. A venit timpul să se întoarcă de unde au ieşit, în Antiohia Siriei. Şi ce, ei i-au şi lăsat pe cei ce au crezut în voie, numai cu credinţa? Nu, ei au trecut din nou prin toate oraşele, pe toate le-au orînduit, cum ar trbui să fie ei şi să trăiască bisericeşte, şi pentru supraveghere şi îndeplinirea celor de cuviinţă au pus peste ei presviteri, hirotonindu-i (Fapte 14, 22-23). Aceeaşi a făcut el şi pentru Efes cu celelalte oraşe din Asia, peste tot a hirotonit păstori şi învăţători. Apoi cînd, trecоnd pe lоngă Efes pe mare, n-a avut timp să meargă personal, a chemat pe toţi aceşti păstori la Milet, unde s-a şi iertat cu ei, dîndu-le оnvăţături definitive pentru păstorirea turmelor lor: “Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfоnt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a cîştigat-o cu Însuşi sîngele Său” (Fapte 20, 28). Şi iată ce a mai fost: întorcоndu-se din Roma, după eliberarea din prima temniţă, Apostolul a acostat în insula Creta şi a răspîndit acolo credinţa în Hristos. Dar aşa cum singur nu avea timp să pună peste tot păstori, intenţionat l-a lăsat acolo pentru aceasta pe sf. Tit, ca să aşeze preoţi prin cetăţi (Tit 1, 5). Sf. Pavel a procedat astfel, desigur, şi-n toate celelalte locuri şi după cum proceda el, tot aşa procedau şi ceilalţi Apostoli, deoarece acţionau nu după părerea lor, ci după porunca Domnului. Şi nici o cumunitate creştină n-a fost lăsată fără păstori hirotoniţi. Aceasta se continuă tot aşa în Biserica lui Dumnezeu pоnă acum. Şi aceasta este lege pentru credincioşi: “Ascultaţi pe mai-marii voştri (păstori) şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre” (Evr. 13, 17). Şi ceea ce a zis Domnul Apostolilor, aceea şi la păstori trebuie să o referim: “Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Lc. 10, 16).

10) Iată patru puncte pe care trebuie să le ţinem şi după care trebuie să ducem lucrul mîntuirii noastre, dacă cu adevărat voim să fim mîntuiţi. Dar mai este încă unul, anume: să fim în trupul Bisericii оmbinоndu-ne viu cu toată mulţimea credincioşilor. Domnul a numit Biserica Sa viţă de vie, în care El este viţa sau tulpina, iar toţi credincioşii mlădiţe. Biserica sau totalitatea credincioşilor pentru aceasta este un tot întreg, viu оmbinată cu Dumnezeu şi cu sine însăşi în toate părţile ei. Precum ramul, frîngоndu-se de la copac, se usucă şi încetează de a mai trăi, aşa încetează de a trăi şi oricine care оntr-un mod oarecare se desprinde de la Biserica lui Dumnezeu, iar prin aceasta şi de la Domnul (In. 15). Sf. Pavel şi mai clar a prezentat aceasta numind Biserica trupul lui Hristos. Noi, toţi credincioşii - sîntem trupul lui Hristos, iar Hristos Domnul este capul trupului. Precum оn trup orice organ trăieşte nu cu viaţa sa, ci cu viaţa comună a trupului, iar dacă se va despărţi de trup va muri şi va putrezi, tot aşa şi nici un singur credincios nu trăieşte aparte, ci trăieşte o viaţă comună mulţimii credincioşilor, sau a toată Biserica, şi dacă se va despărţi de ei sau va fi aparte, se stinge duhovniceşte şi moare (I Cor. 12; Ef. 4; Col.). Astfel aceasta s-a menţinut şi se menţine pînă în prezent оn mijlocul credincioşilor adevăraţi, că legea vieţii lor, viaţă ce duce la mîntuire, o consideră a fi în Biserică. Biserica, mărturisim noi, este mama noastră. Şi e adevărat cuvîntul “cui Biserica nu-i este mamă, aceluia Dumnezeu nu-i este Tată” (Sf. Ciprian de Cartagina, n. tr.). Iar dacă Dumnezeu nu-i este lui Tată, atunci cine e?!! – Domnul, orînduind prin sf. Apostoli Sfоnta Biserică, tot ce e mоntuitor a introdus оn ea spre păstrare şi răspîndire pe pămînt. Оn ea sоnt toate tainele credinţei şi toate înţelegerile adevărului, în ea e tot harul şi Tainele, ce o reprezintă pe ea; în ea e păstoria adevărată, cu adevărat conduce la adevăr, în ea odihneşte bunăvoinţa lui Dumnezeu, păzind-o şi ascultînd glasul rugăciunii ei; îngerii şi oamenii, şi toată făptura înţelegătoare, unindu-se, slujesc Aceluiaş atotbun Dumnezeu.

Aceasta, adică a fi în trupul Bisericii şi în ea să-ţi lucrezi mîntuirea, iată la ce obligă pe fiecare credincios: 1) să crezi cum crede toată Biserica, de la începutul ei şi pînă acum, cu glasul ei să controlezi orice idee a ta sau străină şi să rezolvi orice neînţelegere ce se naşte, şi în nici un caz să nu-ţi permiţi să presupui ceva în dezacord cu оnvăţătura Bisericii. Fiindcă ea este stîlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15). Оnţelege, cine nu le respectă pe acestea, acela este păgîn şi vameş, după cuvîntul Domnului (Mt. 18, 17); 2) оn nimic să nu te desparţi de ceilalţi în regulile vieţii bisericeşti, să posteşti, cînd tuturor se cuvine postul, să te pregăteşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, precum e orînduit în Biserică, şi să respecţi toate celelalte acţiuni sfinte de rugăciune şi de sfinţire ale Bisericii, supunîndu-te cuvоntului Apostolului care interzice să laşi adunarea (Evr. 10, 25); 3) să ţii acea convingere, cum că şi cei din ceruri şi cei de pe pămînt se află într-o comunicare neоntreruptă оntre ei, vie şi nemijlocită. Pentru care şi rugăciunile noastre către ei şi pentru ei, şi rugăciunile lor pentru noi sînt auzite şi sînt lucrătoare. Sîntem de-ai noştri, înrudiţi şi Îngerilor şi tuturor ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, fiindcă îmbisericindu-ne ne apropiem “de cetatea lui Dumnezeu celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, оn adunarea sărbătorească, şi de Biserica celor întоi născuţi, care sînt scrişi în ceruri”(Evr. 12, 22-23).

Să strîngem dar acum la un loc tot ce s-a spus despre calea mоntuirii şi să repetăm: vrei să te mîntuieşti? Crede toată învăţătura de Dumnezeu descoperiă, şi, primind puterea harului, către viaţă şi cucernicie, prin sfintele taine, trăieşte neabătut după poruncile lui Dumnezeu sub conducerea păstorilor de Dumnezeu instituiţi şi în ascultare faţă de ei, dar toate acestea în duhul sfintei Biserici a lui Dumnezeu, după prevederile ei şi fiind cu ea în legătură vie, şi te vei mîntui.

La această imagine a căii mîntuitoare cu оndrăzneală poate fi alăturat următorul îndemn al sf. Ioan Teologul: “Oricine se abate şi nu rămîne оn оnvăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămîne оn оnvăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce оnvăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! Se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 In. 9, 11).

11) După toate cele spuse de mine pînă acum, tu poţi hotărî şi singur, cîtă dreptate este în cuvintele noului vostru оnvăţător aduse de tine. “Odată, scrii tu, el vă vorbea mult că trebuie numaidecît să-L mărturiseşti pe Iisus Hristos cu gura, şi că, de îndată ce cineva Îl mărturiseşte pe El cu gura, tot atunci se face primitor al Lui şi El îl оmplineşte şi-l păzeşte cu harul Său. Şi se lega foarte de cineva: mărturiseşte, mărturiseşte; dar acela nu s-a învoit. Zicea: parcă mi-e ruşine”.

Şi foarte bine a făcut că nu s-a învoit. Duhul lui e drept, pentru că o astfel de mărturisire, tam nisam, e neplăcută voii lui Dumnezeu. Însăşi conştiinţa fină a acestui bun creştin nu i-a permis să o facă. Aceasta ar fi o fanfaronadă şi bufonerie. Mărturisirea Domnului Iisus Hristos este un act de eroism, şi Domnul a promis să mărturisească pentru cel ce va mărturisi despre El оn faţa Tatălui ceresc (Mt. 10, 32). Dar în ce оmprejurări mărturisirea e atît de preţuită în ochii Domnului? Оn acele cоnd e nevoie sau să mărturiseşti credinţa ta în Domnul Iisus Hristos şi pentru aceasta tot atunci să fii chinuit pînă la moarte, sau să te dezici de Hristos şi să aduci jertfă idolilor. Cel ce mărturiseşte pe Hristos în astfel de cazuri оn duh va şi primi de acum mucenicia. De aceea mărturisirea lui este atît de preţioasă. În Biserica lui Dumnezeu mărturisitorii sînt pe aceeaşi treaptă cu mucenicii. Mucenicii - sînt acei care, mărturisind pe Hristos, au fost chinuiţi pînă la moarte; iar mărturisitorii - acei care, mărturisind pe Hristos, au fost chinuiţi, dar dintr-o pricină oarecare nu au fost chinuiţi pînă la moarte. Iată despre ce fel de mărturisire vorbeşte Domnul! De aceea ea stă la El împreună cu opusa ei lepădare de El. “Iar de cel ce se va leapăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri” (Mt. 10, 33). Şi acolo la voi sоnt astfel de оmprejurări, ca ori să-L mărturiseşti pe Hristos şi să pătimeşti, ori să te dezici de El şi să trăieşti fericit?! Nu. Se vede că nu e nici ocazia ca să arăţi şi o astfel de mărturisire, care e atît de preţioasă în ochii Domnului. Оnsă să fanfaronezi şi să o faci pe bufonul ai posibilitatea întotdeauna. Măcar fugi afară şi strigă: cred în Hristos şi mărturisesc. Dar o astfel de mărturisire va fi în vоnt, ca şi aceea pe care a cerut-o оnvăţătorul vostru.

Noul vostru оnvăţător leagă de mărturisire o astfel de făgăduinţă: deîndată ce mărturiseşti cu gura pe Hristos, primeşi în tine pe Hristos. De unde a mai luat-o?! Vezi cum Domnul şi sfinţii Apostoli învăţau despre cine şi cum primeşte în sine pe Hristos. Sf. Pavel spune: “cоţi оn Hristos v-aţi botezat, оn Hristos v-aţi оmbrăcat” (Gal. 3, 27). Cine s-a оmbrăcat оn Hristos, desigur L-a şi primit оn sine. Prin urmare cine se botează, acela se face primitor оn sine de Hristos, citind Simbolul Credinţei; dar prin aceasta nu se sălăşluieşte în el Hristos, ci se face capabil de a-L primi pe El оn sine prin sfоntul Botez; sălăşluirea însăşi se săvîrşeşete prin botez. Iată cum învaţă Apostolul; iar învăţătorul vostru interpretează altfel. Aceasta-i după mintea lui şi nu din înştiinţarea şi făgăduinţa lui Dumnezeu.

Mai vezi оncă. Domnul spune: “Cel ce mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu rămîne оntru Mine şi Eu оntru el” (In. 6, 56). Dacă Domnul petrece în cel ce s-a оmpărtăşit atunci aceasta desigur pentru că în оmpărtăşanie L-a primit pe El. Prin urmare, cel ce se оmpărtăşeşte cu sfintele Taine, Trupul şi Sîngele lui Hristos, se face prin aceasta primitor de Hristos. Оnainte de оmpărtăşire noi mărturisim pe Domnul: cred Doamne şi mărturisesc... Dar nu această mărturisire sălăşluieşte pe Hristos, ci însăşi împărtăşirea cu Trupul şi Sîngele. Mărturisirea doar deschide intrarea Domnului pentru primirea Lui, în taina Trupului şi Sîngelui Lui.

Оn acest fel vezi că noi оn puterea botezului şi оmpărtăşaniei ne facem primitori de Hristos, iar nu în puterea singurei mărturisiri a Lui, cu toate că această mărturisire o facem înainte de acele taine. Iar оnvăţătorul vostru a inventat altă cale de primire a Domnului. Aceasta o face el după isteţimea lui deşartă.

Оn alt loc, la acelaşi sf. Ioan Teologul, Domnul mai indică şi o altă cale de primire a Lui, anume îndeplinirea poruncilor. “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta Lui”. Şi încă: “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvîntul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni şi vom face locaş la el” (In. 14, 21-23). Să nu gîndeşti că această îndeplinire a poruncilor deschide calea pentru sălăşluirea Domnului în noi altfel şi aparte de sfîntul botez şi Sfînta Оmpărtăşanie. Harul botezului şi a sfintei Împărtăşiri dau puteri pentru îndeplinirea corectă a poruncilor. Cel ce îndeplineşte toate poruncile bine-înfrumuseţează sufletul său cu felurite virtuţi şi face inima sa templu, demn de a fi locaş Domnului. Atunci El se sălăşluieşte într-оnsul. El este оntr-оnsul din clipa sfоntului botez şi оncă mai sincer comunică cu el prin Sfînta Оmpărtăşanie. Însă chiar ajutîndu-i оn viaţa sfоntă, totuşi încă nu odihneşte pe deplin în el, fiindcă pînă ce nu vor pătrunde în suflet toate virtuţile prin îndeplinirea poruncilor оn el tot mai rămоn urmele patimilor, şi e neplăcut Domnului mirosul păcatului. El nici nu se odihneşte în el, parcă neavînd оncredere оn el, şi оncă făurindu-şi doar un locaş vremelnic. Iar cînd sufletul se va sfinţi cu virtuţi, atunci El cu încredere intră în el, ca оntr-o casă, şi locuieşte liniştit, nestrîmtorat de neplăcutele mişcări ale păcatului şi patimilor. În aşa mod credinţa Îl atrage pe Domnul, tainele оnvrednicesc de prezenţa şi ajutorul Lui; iar cоnd credinciosul, ajutat de Domnul, se va curăţa de toate patimile prin îndeplinirea poruncilor şi înrădăcinarea virtuţilor, atunci în sfоrşit şi Domnul se sălăşluieşte definitiv şi odihneşte în el. Iată toată calea de primire a Domnului. Ea îşi are treptele sale, оşi are оnceput, continuare şi sfоrşit, sau оncheiere. Оn locul citat Domnul vorbeşte despre această încheiere. Оnsă rădăcina acestui lucru este primirea Domnului prin taine. Fără taine nici credinţa, nici virtuţile nu-L vor atrage pe Domnul. Ele pot face numai ca Domnul să-l aducă pe cel ce le are la primirea tainelor, şi prin taine se va sălăşlui, cum s-a întоmplat cu sutaşul Corneliu. Iar mărturisirea Domnului are loc aici numai ca o oarecare parte pregătitoare, şi nu ca ceva ce оntruneşte оntru sine toată puterea pentru primirea Domnului.

A mărturisi pe Domnul nu însemnă numai a zice cu gura că cred în Domnul. Aceasta оnseamnă оn general a fi creştin. Cоnd vom fi оntrebaţi: ce credinţă mărturiseşti? şi noi vom răspunde: creştină; atunci acest răspuns al nostru fa fi acelaşi lucru cu: eu sînt creştin, sau noi sîntem creştini. Să luăm acum acest cuvînt оn sensul concret. Ce оnseamnă a fi creştin? Înseamnă şi a crede drept, şi a trăi sfînt, şi a te sfinţi cu tainele, şi a asculta de conducerea păstorilor, şi de Biserica Ortodoxă să aparţii, şi tot ce este poruncit de ea să îndeplineşti, adică să săvîrşeşti toate aşa cum le-am arătat noi mai înainte, оmpreună alcătuiesc calea către mîntuire. Prin urmare, cu adevărat mărturiseşte pe Domnul acela, care crezоnd оn Domnul şi sfinţindu-se cu tainele şi primind prin ele puterea harului, trăieşte sfînt după poruncile lui Dumnezeu sub conducerea păstorilor, şi toate în duhul şi după prevederile Sfintei Biserici Ortodoxe. Iată un mărturisitor adevărat! Iar nu acela care numai cu gura mărturiseşte pe Domnul. Sf. Ioan Teologul în prima sa epistolă, vorbind despre mărturisire, recunoaşte ca fiind valabilă anume o astfel de mărturisire.

Оnvăţătorul vostru consideră rodul mărturisirii orale a Domnului încă şi ca pe o plinire cu har a celui care mărturiseşte pe Domnul. Dacă mărturisirea ar sălăşlui pe Domnul, atunci l-ar plini de har: fiindcă harul este plinirea noastră cu Dumnezeu şi comunicarea Lui cu noi.

Dar aşa cum a fost explicat mai înainte, că Domnul se sălăşluieşte nu prin mărturisire, ci prin taine, atunci e evident că cu har împlineşte nu mărturisirea, ci după mărturisire sau prin mărturisire, tainele. Şi mai sus ţi-am mai explicat că harul nu se transmite altfel, decît prin taine. Şi n-a fost caz în Biserica lui Dumnezeu ca harul să-l umple pe cineva altfel. Prin urmare, nu se poate gîndi, precum că printr-o singură mărturisire orală se poate primi har. Aceasta semană foarte mult cu: cască gura şi va curge harul. După această concluzie pe bună dreptate îl poţi numi pe învăţătorul vosru şi pe cei ce sînt de acord cu оnvăţătura lui şi doar prin mărturisirea orală nădăjduiesc să primească har - gură-cască.

12) Scrii că noul vostru învăţător “se roagă cu rugăciunile sale, dar în timpul rugăciunilor nici semnul Crucii nu-şi face, nici metanii nu bate”.

Iată, vezi ce modist este? Toată lumea creştină îşi face semnul Crucii, chiar şi acei care mărturisesc greşit credinţa în Hristos; iar el se ruşinează. Cine îşi face semnul Crucii, acela fără cuvinte mărturiseşte pe Domnul Iisus Hristos, Care a pătimit pentru noi răstignirea pe Cruce şi moartea, şi prin aceasta ne-a răscumpărat. Învăţătorul vostru strigă: mărturiseşte pe Hristos cu gura; iar voi ar fi trebuit să vă apropiaţi de el şi să-l obligaţi: mărturiseşte pe Hristos prin semnul Crucii. Tot una este: şi acolo şi aici mărturisire; numai că acolo cu cuvîntul, iar aici cu fapta. Fapta e mai puternică decît cuvоntul. Zicea el celui ce nu vroia să-L mărturisească pe Domnul cu gura: a-ha! ţi-e ruşine de oameni! Spuneţi-i şi voi lui: şi tu te ruşinezi să-ţi faci semnul Crucii; şi aşa cum ea este tot mărturisire, atunci reiese că tu însuţi te ruşinezi să mărturiseşi pe Domnul în faţa oamenilor.

Prin plecarea capului deobicei noi mărturisim şi supunere şi cinste. Cît de important pentru cel ce se apropie cu rugăciune de Dumnezeu este să aibă în inimă evlavie deplină faţă de El şi supunere totală, tot atît de necesar este şi să mărturiseşti în faţa Lui, nevăzut, aceste simţăminte prin închinare. Toţi creştinii se şi închină Domnului trupeşte, întru mărturia fricii lăuntrice faţă de El şi deplinei credincioşii voii Sale. Cine nu se închină acela pune la îndoială faptul de a avea şi el în sine astfel de simţăminte. Iar dacă nu sînt, ce e rugăciunea lui? La noi este o zicală: nu-şi pleacă grumazul, în semn că un astfel de om e de duh nesupus, de nimeni nu vrea să ştie. Nu tot de astfel de duh e acel care nu face închinăciuni la rugăciune? Oricum e un obicei rău. Nu-şi scoate şapca, voi zice simplu, şi asta în faţa lui Dumnezeu.

13) Scrii: “oameni demni de оncredere mi-au spus că оnvăţătorul acesta al nostru şi toţi cei ce se ţin de el, la Biserică nu umblă, pe sfinţi nu-i cheamă în rugăciuni, nici pe Maica lui Dumnezeu, nici pe Îngeri, nici pe Apostoli, nici pe Prooroci, nici pe marii ierarhi, mucenici şi cuvioşi, nu respectă posturile, nu se pregătesc, nu se mărturisesc şi nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos şi nu recunosc sărbătorile”.

Iată, vezi ce bravo sînt? Molocani adevăraţi, cu toate că au învăţat acest fel de înţelepciuni de la Englez. Molocanii şi duhoborii noştri se socot pe sine creştini duhuvniceşti, oameni ai lui Dumnezeu, sfinţi, pentru care nu e nevoie de nici o regulă bisericească exterioară, nici o nevoinţă şi nici un fel de taine sfinţitoare şi sfinte acţiuni. Şi gură-cască ai voştri sînt de aceeaşi croială cu ei. Iar eu nu pot înţelege, ce tot alergaţi voi acolo după acest nou învăţător, sau îi permiteţi lui să vă bîzоie la urechi cu palavrele lui?! Căci după cele spuse de tine e mai mult decоt clar că el a căzut de la Sfînta Biserică Ortodoxă, şi dacă se tîrăşte cu învăţătura sa, apoi numai pentru aceea ca şi pe voi să vă dezbată de la Biserică şi să înfiinţeze o oarecare sectă aparte, străină Bisericii şi respinsă de Dumnezeu. Iar voi vă alipiţi totuşi de el, ca muştele nebune la vlaga otrăvită.

Să-ţi scriu că învăţătorul vostru şi toată adunătura lui se află în mare rătăcire, neprimind împreună cu Biserica punctele enumerate de tine, n-am s-o fac. Dar te sfătuiesc să găseşti cartea “Piatra Credinţei” de Ştefan Iavorski. Acolo toate aceste puncte se susţin, iar cei ce nu le primesc sînt demascaţi. Citeşte cu atenţie şi însuşeşte cele scrise. Atunci cu această piatră uşor vei închide gurile celor ce spun minciuni şi vei sfărîma dinţii celor ce au greşit împotriva adevărului, dar totuşi ieşind cu impertinenţă cu cuvîntul lor, plin de minciună şi viclenie. Cartea aceea e scrisă împotriva protestanţilor. Dar protestanţii tot una sînt cu molocanii, numai că nemţi, cum sоnt şi aceşti noişti (inovatori) ai voştri - molocani de croială englezească.

14) Scrii: “printre noi bоntuie nedumerirea, de ce tac păstorii noştri. Învăţătorul acela umblă peste tot, îşi bate capul, învaţă, vorbeşte cu însufleţire. Iar ai noştri tac. Şi-n biserică rar cine din ei dă învăţături: numai slujbele săvîrşesc. Ar fi nevoie de cuvîntul viu, iar el nu este”.

Am să te întreb şi eu pe tine: iar voi v-aţi adresat la păstorii voştri cu întrebarea, precum că, iată, un oarecare învăţător ne adună şi ne оnvaţă, ca să vedeţi, bine oare ne învaţă? Nici unul. Iată, de cîte ori mi-ai scris, peste mări şi ţări, şi nici odată n-ai pomenit că te-ai fi adresat păstorului tău, care este în coasta ta şi pe care îl vezi оn fiecare duminică şi sărbătoare. Cum dar după aceasta păstorii să ştie ce se face la voi pe ascuns? Păstorul vostru vine la biserică, vede adunaţi pe enoriaşii săi, rugîndu-se stăruitor, şi e liniştit, fiind după acestea încrezut că păstoriţii lui se află în cinul care se cuvine. Doar ştiţi dogmele, poruncile tot le ţineţi minte, Bisericii lui Dumnezeu în toate vă supuneţi. Ce să vă mai spună? Doar uneori să lămurească cîte o dogmă oarecare, poruncă, sau o oarecare taină. Dar şi fără aceasta toată slujba noastră bisericească e astfel alcătuită încоt unuia care este atent оi vin оn amintire şi dogmele, şi regulile vieţii iar a ne alipi de Dumnezeu ne învaţă prin însăşi acţiunea sa. Şi doar aflarea în biserică de acum înnoieşte întregul duh religios, precum o simt toţi. Sînt de acord cu tine că păstorilor se cuvine mai des să poarte discuţii cu turma lor în biserică sau să înceapă convorbiri în afara bisericii. Dar nu pot fi de acord cum că deoarece aceasta nu se întоmplă atunci păstoriţii sînt cu totul lipsiţi de orice hrană duhovnicească. Şi chiar şi оn faptul că aceasta nu este, sоnt gata, dacă tot trebuie să învinuiesc, să vă învinuiesc nu mai puţin şi pe voi păstoriţii, decît pe păstorii voştri. Manifestaţi dorinţa, rugaţi, şi care păstor va refuza să satisfacă o astfel de dorinţă bună a voastră? Voi singuri vă feriţi de păstori, iar cînd se оntоmplă să vă întоlniţi cu cineva din ei, nu porniţi discuţii despre necesităţile credinţei. Văzîndu-vă pe voi, nici el nu începe astfel de discuţii. Iar mai apoi nici în biserică nu dă învăţături, de frică să nu vă plictisească şi să vă abată de la biserică. Eu nu-i îndreptăţesc pe păstorii care tac: datoria lor este să dinamizeze - să vorbească, iar a păstoriţilor - să asculte. Dar vă amintesc numai că aici este şi vina voastră.

Tu zici: “ai noştri tac, iar acela оşi bate capul”. Acela pentru aceea оşi bate capul pentru că trebuie să-şi strîngă ucenici şi adepţi; iar cînd şi-i va strînge va tăcea şi el, pentru că ucenicii, care se vor lipi de el, vor şti tot ce învaţă el de obicei. Dar şi asta trebuie ştiută, că grijile, alergările, strigătele - nu înseamnă starea sănătoasă a lucrurilor. Uită-te la trup. Cînd e sănătos, atunci în el toate funcţiile se săvîrşesc liniştit: pulsul nu e frecvent, respiraţia constantă, capul proaspăt, încordarea nervilor şi a muşchilor echilibrată. Dar deîndată cum ceva dintre acestea iese din limitele sale, pacea funcţiilor se dereglează şi trupul devine nesănătos. Aceeaşi este şi în lucrarea credinţei şi a mîntuirii. Voi, cu оntreaga voastră parohie, alcătuiţi un trup mic bisericesc. Toate funcţiile mîntuitoare merg bine la voi: voi ţineţi credinţa, vă străduiţi să trăiţi creştineşte, vă sfinţiţi cu tainele, respectaţi toate regulile bisericeşti şi ascultaţi de păstorii voştri. Lucrul mîntuirii tuturor şi a fiecăruia merge bine la voi, cu toate că în mijlocul vostru nu se vede nimic eminent. Precum trupul sănătos creşte şi trăieşte neobservat, aşa şi voi trăiţi şi creşteţi duhovniceşte, cu toate că nu se observă. Astfel, faptul că acela aleargă şi îşi bate capul, iar la voi merge totul liniştit, nu înseamnă că voi vă aflaţi într-o stare mai rea faţă de el; ci dimpotrivă, această curgere lentă a lucrurilor la voi din partea mîntuirii оnseamnă că voi vă aflaţi într-o stare sănătoasă. Voi mergeţi bine; iar scandalagiul acela se află într-o stare nu tocmai normală; şi faptul că aleargă naşte gîndul că el e din numărul celor nebuni. Dacă cineva în timpul curgerii liniştite a treburilor religioase la voi se dedă nepăsării şi indiferenţei faţă de mîntuire, atunci aceasta e rău. Însă dacă fiecare, după măsura puterilor sale face cu stăruinţă tot ceea la ce-l obligă conştiinţa sa de creştin, chiar dacă cu toate acestea nimeni nu se evidenţiază cu nimic faţă de ceilalţi, atunci lucrul mîntuirii voastre e оn regulă şi n-aveţi de ce să vă îngrijoraţi dispre aceasta şi să vă grăbiţi în urma cuiva, numai pentru faptul că reprezintă ceva ieşit din comun. Aduţi aminte că de la început am vorbit despre un cor de cоntăreţi - că cel ce se evidenţiază rău face. Aceasta serveşte ca explicaţie şi la ceea despre care vorbesc acum.

Acum ţi-am spus totul la ce mi-a dat prilej scrisoarea ta. Rămîne de adăugat, după cum vezi şi singur: părăseşte-l pe acest nou învăţător, molocan rătăcit, şi ţine-te, precum întotdeauna te-ai ţinut de Sfînta Biserică Ortodoxă şi păstorii ei. Tot asta sfătuieşte-i şi pe ceilalţi ai tăi. V-aţi tîrоt după acest scandalagiu, v-aţi holbat la el, v-aţi scărpinat auzul cu vorbele lui îndulcite şi ajunge. La bine el nu vă va duce. Iar pentru ca să fii mai tare cu duhul împotriva оnşelăciunii vorbirii dulci, capătă, cum ţi-am amintit “Piatra Credinţei” şi citeşte. Dar mai bine adunaţi-vă toţi, care v-aţi spurcat auzul cu cuvîntări ereticeşti străine Bisericii şi citiţi, - şi certaţi-vă pe voi înşivă de această înşelăciune a vrăjmaşului.