arhiepiscop al Tesalonicului, Simeon
Cuvânt despre mântuitoarea numire şi chemare a Domnului nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, sfânta cu adevărat şi dumnezeiasca rugăciune [isihastă]

Sîntnumeroase rugăciuni despre care în parte vom vorbi după cât ne va fi în putinţă. Între toate însă, mai ales, este cea dată nouă în Evanghelie de Domnul nostru Iisus Hristos, conţinând pe scurt toată învăţătura şi puterea evanghelică, adică mântuitoarea chemare a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care şi alţi mulţi încercaţi dintre cuvioşii noştri Părinţi au scris, cum SîntPărintele cu cuvinte de aur care a învăţat despre această rugăciune în trei cuvântări, sau ca Purtătorul de Dumnezeu Părinte al Scării, sau ca Nichifor ascetul, ori ca cel între sfinţi episcop al Foticeii, Diadoh, sau ca Simeon Noul Teolog, şi ca ceilalţi în care în mod vrednic a locuit Duhul lui Dumnezeu. Această rugăciune încă se mai numeşte şi în Sfântul Duh, după cum spune şi Pavel că "nimeni nu poate să numească pe Iisus Hristos Domn decât în Duhul Sfânt". Şi de la Dumnezeu este cel care zice aceasta. "Orice duh, zice, care mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu".

În aceste zile ale noastre au scris împreună cu Duhul despre aceasta mai cu osebire, ca fiind cu adevărat şi ei de la Dumnezeu, de Dumnezeu grăitorii şi purtătorii şi hristoforii şi în adevăr îndumnezeiţii Calist, cel între sfinţi Părinte al nostru şi Patriarh de la Dumnezeu al capitalei noua Romă, şi Ignatie, cel de un gând cu el şi împreună nevoitor. Aceştia au scris cu foarte mare iscusime o carte duhovniceşte şi dumnezeieşte gândită în care au

pus la un loc cele înrudite [cu această temă] aşezate în o sută de capete arătând şi prin număr desăvârşirea învăţăturii. Aceste vlăstare desăvârşite ale împărăteştii cetăţi, au vieţuit înainte împreună făcând toate şi ducând viaţă în feciorie şi în călugărească supunere, iar apoi trăind neîntrerupt împreună ascetic şi cereşte viaţa cea în Hristos, pentru care Însuşi Hristos către Tatăl s-a rugat pentru noi toţi [ca s-o avem], păzind-o în ei înşişi ca nişte luminători, după Pavel, în lume, şi au fost văzuţi având cuvântul vieţii. Căci s-au ostenit mai mult decât mulţi dintre sfinţi pentru unitatea şi iubirea în Hristos, încât să nu se vadă vreodată vreo deosebire în obiceiuri sau vreo întristare fie şi trecătoare, lucru care între oameni este aproape cu neputinţă. De aceea, s-au făcut ca nişte îngeri, păzind în ei pacea lui Dumnezeu care este Iisus Hristos, pacea noastră, cum a zis Pavel, "Cel ce face pe cele două una şi a Cărui pace covârşeşte orice minte", predându-se cu pace liniştii celei mai de sus şi întreit luminate, degrab văzând tot mai clar pe Iisus pe Care L-au iubit din suflet şi pe Care cu adevărat L-au căutat. Şi s-au făcut una cu El, şi cu lumina Lui prea dulce şi s-au făcut părtaşi fără săturare Dumnezeirii. Încă şi arvuna Duhului au luat de aici, curăţindu-se prin făptuire şi contemplaţie şi s-au făcut părtaşi, întocmai ca apostolii, dumnezeieştii lumini cea din munte. Şi au arătat multora în chip vizibil spre mărturie faţa lor strălucitoare ca a lui Ştefan, harul arătându-se nu numai în inima lor, ci şi pe chipul lor. De aceea au fost văzuţi la fel ca şi acel mare Moise, după cum mărturisesc cei care i-au văzut, strălucindu-le figura ca soarele. Întocmai ca acest fericit, bine pătimind şi învăţând prin experienţă, au vorbit cu limpezime despre dumnezeiasca lumină a lucrării naturale a lui Dumnezeu şi a harului. Şi, în plus, aduc martori pe sfinţi când vorbesc despre această sfântă rugăciune.

Deci această dumnezeiască rugăciune, chemarea Mântuitorului nostru ?Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă?, este şi rugăciune şi făgăduinţă, şi mărturisire a credinţei, şi dătătoare a Duhului, şi aducătoare a dumenzeieştilor daruri, şi curăţire a inimii, şi alungarea demonilor, şi locuire în noi a lui Iisus Hristos, şi izvor al înţelesurilor duhovniceşti şi al gândurilor dumnezeieşti, şi izbăvire de păcate, şi tămăduire a trupului şi a sufletului, şi dătătoare a dumnezeieştii luminări, şi izvor al milei dumnezeieşti, şi răsplătitoare întru smerenie cu descoperiri ale tainelor dumnezeieşti şi singura mântuitoare căci aduce cu ea numele mântuitor al Dumnezeului nostru, singurul nume care trebuie chemat de noi, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu este altul în care să ne mântuim, după cum spune Apostolul. De aceea este şi rugăciune, căci prin ea cerem dumnezeiasca milă, şi făgăduinţă căci prin ea ne înfăţişăm pe noi înşine lui Hristos prin însăşi chemarea Lui. Încă şi mărturisire este, deoarece aceasta a mărturisit Petru, fiind fericit de Domnul; şi dătătoarea Duhului este fiindcă "nimeni nu poate numi Domn pe Iisus Hristos decât în Duhul Sfânt". Şi dătătoare a darurilor dumnezeieşti e, căci "pentru aceasta îţi voi da ţie, zice Hristos lui Petru, cheile împărăţiei cerurilor". Şi curăţirea inimii, căci Îl cheamă şi-L vede pe Dumnezeu care curăţeşte pe privitor. Şi izgonire a demonilor, căci în numele lui Iisus Hristos au fost alungaţi şi Sînthăituiţi toţi dracii. Şi locuire a lui Hristos, căci, prin pomenirea Lui, Hristos este în noi şi prin pomenirea-I se sălăşluieşte şi dă bucurie. "Adusu-mi-am aminte, zice, de Dumnezeu, şi m-am bucurat". Mai este şi izvor al înţelesurilor şi gândurilor duhovniceşti, fiindcă Hristos este comoara oricărei înţelepciuni şi cunoştinţe şi dă pe aceasta celor în care locuieşte. E şi izbăvire de păcate căci despre ea zice: "câte veţi dezlega vor fi dezlegate şi în cer", este şi tămăduire a sufletelor şi a trupurilor căci "în numele lui Iisus Hristos scoală-te şi umblă" zice, şi: "Enea, te vindecă Iisus Hristos". Este această rugăciune şi dătătoare a luminării dumnezeieşti căci Hristos este lumina cea adevărată şi harul şi strălucirea Lui le-o dăruieşte celor care Îl cheamă pe El. "Şi va fi, zice, lumina Domnului Dumnezeului nostru peste noi" şi: "cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii". Şi izvor al milei dumnezeieşti este, căci milă cerem, iar Domnul este milostiv şi se milostiveşte de toţi cei care-L cheamă, şi face degrabă dreptate celor care strigă către El. Este şi răsplătire cu descoperiri a tainelor dumnezeieşti către cei smeriţi căci lui Petru, pescarul, aceasta i s-a dat de la Tatăl cel ceresc prin descoperire. Şi Pavel a fost răpit în Hristos şi a auzit descoperiri, şi ea, rugăciunea, întotdeauna lucrează aceasta. E şi singura mântuitoare pentru că, în nimeni altul, zice Apostolul, nu este să ne mântuim noi. Iar acesta este Mântuitorul lumii Hristos. De aceea în ziua cea de pe urmă va mărturisi toată limba şi va lăuda cu voie şi fără de voie pe Domnul Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Rugăciunea aceasta este şi semn al credinţei noastre, că Sîntem şi ne chemăm creştini şi mărturie că de la Dumnezeu Sîntem. Căci orice duh care mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos a venit în trup, este, zice, de la Dumnezeu, după cum am mai arătat. Iar tot cel ce nu mărturiseşte aceasta nu e de la Dumnezeu. Şi acesta este Antihristul, cel ce nu-L mărturiseşte pe Iisus Hristos. De aceea trebuie ca toţi credincioşii să mărturisească neîncetat acest nume, şi pentru proclamarea credinţei, şi pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, de care nimeni nu ne va putea despărţi vreodată, şi pentru harul care vine din numele Lui şi pentru iertarea şi izbăvirea şi vindecarea, sfinţirea şi luminarea şi toate cele spre mântuire. Căci întru acest dumnezeiesc nume apostolii au săvârşit şi minuni şi au învăţat. Căci zice dumnezeiescul evanghelist "acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu" - iată credinţa. "Şi crezând, viaţă să aveţi întru numele Lui" - iată mântuirea şi viaţa.

Acest nume deci, ca o rugăciune, să-l zică tot cel evlavios şi cu mintea în sine şi cu gura, şi stând şi umblând, şi aşezat şi în picioare, şi orice ar face sau ar zice, pe sine însuşi spre aceasta să se ostenească şi să se forţeze. Va găsi o mare bucurie şi veselie, aşa cum au experienţa aceasta cei ce se îngrijesc de ea. Căci această lucrare este şi pentru cei din pustiu, şi pentru monahii ce se află în mijlocul zgomotelor, şi în orice altă condiţie ar fi, toţi trebuie în fiecare caz să aibă ca model lucrarea acestei rugăciuni după putere, atât clericii, cât şi monahii şi laicii. Monahii deci, ca unii aflaţi în această ceată, au obligaţia necesară pentru aceasta, chiar având ascultări în locuri gălăgioase, totdeauna Sîntobligaţi să se străduiască spre lucrarea acestei rugăciuni şi să se roage Domnului neîncetat, chiar şi după vreo tulburare sau întunecare sufletească, ca nu cumva prin dezinteresul minţii aceasta să fie furată de vrăjmaş şi să fie robită, ci să revină la rugăciune şi să se bucure cei care se reîntorc la ea. Cei hirotoniţi să se îngrijească de lucrarea aceasta apostolică şi de dumnezeiasca predică şi de săvârşirea lucrărilor dumnezeieşti arătând iubirea lui Hristos. Cei din lume însă, ca pe o emblemă a lor şi ca un semn al credinţei, şi pază şi sfinţire, şi alungare a oricărei ispite, să lucreze această rugăciune, după putere. Aşadar toţi cei hirotoniţi, laicii şi monahii sculându-se din somn, trebuie să-şi îndrepte gândul spre Hristos întâi, şi de Hristos mai întâi să-şi amintească, şi aceasta să o aducă început al oricărei cugetări ca jertfă lui Hristos. Că de Hristos, Care ne mântuieşte şi atât ne iubeşte, trebuie să ne amintim înainte de orice alt gând fiindcă Sîntem şi ne numim creştini şi ne-am îmbrăcat în El prin dumnezeiescul Botez, şi am primit pecetea Lui prin Mir, şi ne-am făcut părtaşi Sfântului Său Trup şi Sânge şi încă ne împărtăşim cu acestea, şi Sîntem mădularele Lui, şi templu căci în El ne-am îmbrăcat şi locuieşte întru noi, iar pentru aceasta Îl iubim şi veşnic de El trebuie să ne amintim. Fiecare, deci, să aibă în plus şi un timp hotărât după putere în care să zică această rugăciune de un anumit număr de ori. Iar despre aceasta ajunge câte am spus; iar de voieşte cineva mai multe, Sîntnumeroase scrieri care învaţă. Căci începusem deja să vorbim despre rugăciunile Bisericii care se săvârşesc după rânduială, când s-a făcut cerută o lămurire şi despre această rugăciune isihastă. Şi am văzut acum după putere. Deci, mai întâi zicem că aceasta este lucrarea îngerilor, cum am mai arătat, şi că Biserica are zel spre ea, ca spre una prea dumnezeiască. Căci orice altă lucrare, adică milostenia şi slujirea fraţilor, vizitarea bolnavilor şi purtarea de grijă a celor întemniţaţi sau robiţi, necazurile şi cele asemenea, se săvârşeşte pentru iubirea de fraţi şi prin ei este dusă la Dumnezeu. Iar sărăcia şi postul, culcarea pe jos şi plecarea genunchilor, privegherea şi celelalte rânduite spre smerirea trupului pentru curăţenie, şi pe Dumnezeu Îl apropie şi prieten Îl fac şi ca jertfă bună Lui Sînt, dar nu I se înfăţişează lui Însuşi Dumnezeu. Rugăciunea însă înfăţişează lui Dumnezeu Însuşi şi uneşte cu El, şi cele ale prietenului săvârşeşte şi vorbeşte şi are îndrăzneală şi cere şi una se face cu Acela. Trebuie deci în mod necurmat şi neîncetat să fie zisă această rugăciune, întocmai ca cea a îngerilor. Căci doar asta cere Dumnezeu de la noi, să ne aducem aminte de El, şi împreună cu El să fim, şi doar pe El să-L căutăm şi să-L iubim şi să-L vedem aşa încât şi cele ale Lui să le primim în mod curat şi nemijlocit. Dar fiindcă acest lucru ne este cu neputinţă din cauza învelişului trupului şi a trebuinţelor, şi abia unora în mod rar li s-a făcut acest dar al lui Dumnezeu de a fi întocmai cu îngerii, din necesitate Biserica a rânduit timpuri anumite şi trebuincioase pentru rugăciuni şi care Sîntobligatorii pentru fiecare credincios.