Nu de puţine ori, privim ca din depărtare, datorită puţinei noastre credinţe şi sărăciei noastre întru virtute, la marii bărbaţi, cuvioşi sau martiri, care au strălucit odinioară pe firmamentul plin de luminători sfinţi, ai Bisericii lui Hristos cea dreptmăritoare. De aceea, emoţia ne încearcă de fiecare dată atunci cînd оntоlnim оn viaţa de zi cu zi, sau cоnd auzim vorbindu-se despre vieţi de sfinţi contemporani nouă. Astfel, Dumnezeu, prin aleşii Lui, pe care numai El îi ştie, ruşinează gurile hulitoare ale celor care strigă că acum nu mai pot fi sfinţi aşa cum au fost odinioară, sau cum că pildele şi poveţele Sfinţilor Părinţi aparţin unor veacuri de mult trecute. Ba chiar întоlnim minţi aşa-zis luminate, cu numire de teologi şi profesori de teologie, care socotesc de-a dreptul Vieţile Sfinţilor cuprinse în Mineie, Paterice, Limonariul, drept “legende”, neacordоndu-le nici măcar “statutul” de realităţi aparţinînd istoriei Bisericii Ortodoxe.

Cuviosul Andrei a devenit creştin abia la vоrsta de 26 de ani, оn anul 1991, cоnd a auzit pentru prima oară cuvоntul Evangheliei şi s-a botezat. Оnsuşi părintele Andrei povestea că, atunci cînd a procurat prima oară pentru folosinţa sa duhovnicească Sfînta Scriptură, o săptămînă întreagă s-a adîncit оn citirea cuvоntului lui Dumnezeu, neieşind din casă. De indată ce cuvîntul Domnului a pătruns în sufletul lui, a оnceput cu rоvnă fierbinte viaţa de asceză şi de renunţare la plăcerile ieftine ale acestei lumi, oferite din plin tinerilor de aceeaşi vîrstă cu el. Pentru acest tînăr, viaţa creştină purta obligatoriu înţelesul adînc şi tainic al vieţii monahale, al vieţii oferite integral lui Dumnezeu; Dumnezeu i-a hărăzit acestui iubit al Său, darul înfierii depline, darul sfinţirii şi al jertfei pe Cruce, crucea asumată personal de fiecare monah în parte, atunci cоnd se răstigneşte în faţa altarului, atunci cînd sunt de faţă mii de arhangheli şi îngeri şi mai presus de toate, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Preasfînta Maica Sa.

După numai 7 luni de la intrarea оn mănăstire, a fost tuns în monahism, primind numele de Andrei. Nevoinţa Părintelui Andrei era aspră: mînca şi dormea foarte puţin - de fapt nimeni nu putea şti cînd anume ‘fura” un moment de odihnă. Sufletul său tînjea după singurătate, după viaţa petrecută în locurile necălcate de picior de om, în convorbire tainică şi netulburată de zgomote cu Cel care l-a chemat la o slujire atît de оnaltă şi de dumnezeiască - cea a schimei monahale. Împreună cu el se nevoia şi monahul Simon, fratele său de călugărie, cel care ne-a istorisit şi nouă, nevrednicilor această minunată şi sfîntă viaţă. Şi părintele Simon dorea să plece împreună cu Andrei la viaţa de pustie. Dar Arhiepiscopul Daniil, chiriarhul eparhiei Adjariei (sud-vestul Georgiei), de care se aflau ascultători cei doi părinţi, le-a interzis pentru început aceasta. După ce Arhiepiscopul Daniil l-a hirotonit preot pe Andrei, acesta din urmă a început mai mult a arde pentru viaţa în pustie; Andrei evita cоt mai mult şi оi displăceau convorbirile оndelungate cu mirenii şi mai ales cu femeile. El se arăta foarte aspru cu el însuşi întоi de toate, şi asemenea sever cu cei din jurul său. După ce Înalt Preasfinţitul Daniil a primit eparhia Abhaziei, cei doi părinţi i-au urmat întru ascultare. Aici părintele Daniil a fost numit stareţ la Mănăstirea Comane ( acolo unde s-a mutat la cele veşnice, cel întru sfinţi părintele nostru Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur. De acest loc binecuvîntat se leagă şi alte minunate întоmplări din istoria Bisericii noastre pravoslavnice: mucenicia Sfоntului Vasilisc şi cea de a treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul ( la Mănăstirea din Comane se află şi azi racla ce a adăpostit capul Sf. Ioan Botezătorul.)

Vrăjmaşii demoni, văzînd nevoinţele părintelui Andrei, au început să-l atace оn mod văzut. Părintele Simon a văzut într-o noapte cum dracii оncercau sa-l strоngă de gоt pe Andrei; a doua zi dimineaţa gоtul părintelui Andrei era plin de mulţime de vînătăi şi zgîrоeturi. Atunci părintele Andrei i-a spus fratelui său, Simon: “ Bagă de seamă, tu singur ai să suferi acest război al dracilor asupra ta!” “ Aceasta nu se poate, Părinte…Nu sunt eu vrednic să îngăduie Dumnezeu să se slobozească acest război asupra mea…” În aceeaşi noapte, însă, monahul Simon a avut de înfruntat atacurile dezlănţuite ale demonilor şi a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile părintelui Andrei.

Оn general, părintelui Andrei nu-i plăceau convorbirile lungi. Vorbea foarte scurt şi la obiect; predicile lui erau rare şi în puţine cuvinte el reuşea să mişte îndată inima ascultătorilor către pocăinţă şi să trezească dorul nestăvilit către cele cereşti. Odată monahul Simon a spus că priveşte ca la ceva lipsit de însemnătate la cărţile Vechiului Testament. Părintele Andrei s-a supărat şi l-a pedepsit cu tăcerea timp de o săptămînă. Părintelui Andrei i s-a dat de la Domnul darul lacrimilor. Rugăciunea neîncetată izvora din inima sa şi gîndul neоntrerupt la moarte оl purta pururea оn cugetul său. Tristeţea cea binecuvîntată, după Dumnezeu şi după fericirea veşnică a împărăţiei cereşti, zdrobirea inimii şi acea ţinere permanentă a minţii în iadul deznădejdii despre care vorbeşte Sfîntul Siluan de la Athos, erau оnsoţite de nădejdea neştirbită în mila fără de sfîrşit a lui Dumnezeu. Asemenea Cuviosului Macarie cel Mare care nu era sigur de mоntuirea sa nici cоnd se suia printre cetele de оngeri la ceruri, asemenea Sfоntului Pimen cel Mare care spunea ucenicilor săi, оntru nădejdea dobоndirii bunătăţilor celor veşnice, că: ”credeţi-mă fiilor, toţi se vor mîntui, numai eu mă voi învrednici de focul cel veşnic”, aşa şi părintele Andrei răspundea foarte des tot cu o întrebare, celor ce-l оntrebau cum se află:” Ţie nu ţi-e frică de moarte?”

Dragostea şi evlavia părintelui Andrei faţă de Sfinţii Părinţi care au apărat isihasmul sau ei оnşii au fost practicanţi ai rugăciunii lui Iisus, era foarte mare. Asemenea lor, părintele Andrei a cunoscut experienţa dramatică a angajării depline pe drumul plin de obstacole al rugăciunii isihaste “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul…” Cîte ispite nu a оndurat el de la vrăjmaşul urîtor al tuturor celor care doresc să-L vadă pe Domnul şi să fie prietenul Lui! Foarte mult iubea părintele Andrei scrierile Sfîntului Siluan Atonitul, Patericul Egiptean, scrierea Sfоntului Ioan Gură de Aur - “Lucrările monahilor”. Cel mai mult se supăra părintele Andrei atunci cînd cineva spunea că în zilele noastre e imposibil să egalezi înălţimile duhovniceşti ale Părinţilor din veacurile trecute - erai întrebat atunci imediat de părintele Andrei: “ De ce, de ce nu se poate, oare Dumnezeu nu este acelaşi şi ieri şi azi şi în veci?”

Curоnd după venirea lor оn Abhazia, a izbucnit războiul civil din acea provincie, оn anul 1993. Linia frontului era foarte aproape de Mănăstirea Comane, la numai 50 de metri. Vrăjmaşii musulmani trăgeau de multe ori chiar asupra mănăstirii şi atunci părintele Simon întreba: ”Părinte Andrei, te temi? ” “Dacă nu ţi-e frică de munca cea veşnică, ce poate să-ţi facă mai mult un abhaz? Tu, Simone nu te temi de moarte?”, venea răspunsul părintelui Andrei, referindu-se desigur la moartea sufletului, la posibilitatea de a nu moşteni Împărăţia cea veşnică. Părintele Simon răspundea: “Cum va vrea Dumnezeu… “ Şi atunci părintele Andrei continua: “Eşti sigur că te-ai încredinţat deplin lui Dumnezeu?” Vedem în aceste replici ale părintelui Andrei aceeaşi atitudine în faţa morţii, precum o vedem la Sfinţii Părinţi: nădejdea nezdruncinată în mila lui Dumnezeu, dublată permanent de gîndul propriei nimicnicii. Desigur, pe alte meridiane decоt Cuviosul Siluan Atonitul şi decоt chiar contemporanul lui Andrei, Cuviosul Arhimandrit Sofronie Saharov, părintele Andrei experimenta, fără îndoială, acea “deznădejde” binecuvîntată de care vorbeşte atît de adоnc Cuviosul Sofronie оn tоlcuirea sa la viaţa Sfоntului Siluan. E vorba de conştiinţa permanentă a stării de nevrednicie personale, de amintirea continuă a păcatelor, de gîndul că tu însuţi vei arde în flăcările iadului, de ţinerea minţii tale în iad. Această stare nu duce оnsă pe nevoitor la deznădejde, ci îl fereşte de înălţarea subtilă şi periculoasă a minţii; nevoitorul păstrează nealterată conştiinţa nemăsuratei milostiviri a lui Dumnezeu, care covîrşeşte orice închipuire - “Că după înălţimea cerului de la pămоnt, a оntărit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dоnsul “ ( ps.102). Noi, cei trupeşti nu putem оnţelege această stare a minţii nevoitorului. Dar din această stare, rugăciunea ţîşneşte curată, străbate cerurile şi ajunge la Dumnezeu, izvorînd din frоngerea inimii noastre.

Părintele Andrei nu înceta să se nevoiască ca şi pînă acum. Ba mai mult, zilnic slujea parastase pentru cei căzuţi în lupte, refuzоnd orice recompensă de la ceilalţi ostaşi. Cînd i se cerea să se odihnească, Andrei spunea: “Nu-i suficient că am petrecut atîtea zile оn deşert? Măcar acum să le răscumpăr…”Priveghea îndelung şi la miezul nopţii, ca să nu-l biruiască gîndurile cele deşerte, ieşea din chilie şi muta singur din loc în loc, zeci de blocuri grele de piatră. Deşi se ferea de ceilalţi, era văzut uneori înconjurоnd biserica şi bătîndu-se cu pumnii оn piept, zicea pentru sine: “Ce va fi cu tine, ticăloase?”

Dacă vreodată în timpul Liturghiei, apărea vreun gînd deşert, îndată părintele Andrei scutura cu putere din cap spunînd: ”Nu, nu!” Zilnic Părintele Andrei citea Psaltirea întreagă - aceasta, după spusele monahului Simon, ii lua 3 ore şi 20 de minute şi în plus citea şi toate cele patru Evanghelii.

Cu o săptămînă înainte de moartea părintelui Andrei, monahul Simon, ucenicul lui, a cerut voie să plece la altă mănăstire pentru un timp, nemairezistînd grozăviilor războiului. Părintele Andrei avea deosebită evlavie la o icoană din biserica mănăstirii Comane care reproducea icoana Maicii Domnului din Kazani. Înainte ca părintele Simon să părăsească mănăstirea Comane, cu toţii au văzut şi s-au spăimîntat de minunea care s-a оntоmplat la această icoană - a început să izvorască mir. Acest fenomen uimitor a început să se repete la toate icoanele din biserica mănăstirii; oricine putea simţi această mireasmă foarte pătrunzătoare. Tot atunci s-a întоmplat o minune şi la icoana Sfоntului Ioan Botezătorul. Candela de la această icoană a continuat să ardă 48 de ore deşi în tot acest răstimp nu i s-a pus un strop de ulei. Apoi candela a început să facă mişcări circulare şi a căzut, spărgîndu-se оn sute de fragmente.

La exact o săptămînă de la plecarea părintelui Simon, abhazii au străpuns linia de rezistenţă a creştinilor şi au forţat poarta mănăstirii. După ce creştinii se împărtăşiseră cu toţi, au fost scoşi afară de către musulmani şi asasinaţi prin împuşcare. A scăpat în chip minunat o femeie cu fiica ei; abhazul ucigaş, îndreptоnd mitraliera către dоnsele, de trei ori a оncercat să tragă, însă tot de trei ori glonţul nu a plecat pe ţeavă. Ucigaşul s-a spăimîntat şi le-a eliberat pe amîndouă. Astăzi cele două femei au îmbrăţişat calea monahală: mama se numeşte monahia Mariam iar fiica ei este sora Manana. După ce părintele Andrei a fost ucis, femeia şi fiica ei au rămas în acele locuri timp de 10 zile. Timp de trei zile cele două femei nu au reuşit să-l îngroape pe părintele Andrei şi în tot acest răstimp sîngele nu a оncetat să curgă din rana lui. În timpul cоt au rămas оn acele locuri, celor două femei li s-a arătat părintele Andrei care le-a întărit cu duhul.

Părintele Andrei s-a dus la cele veşnice , ca un mucenic, la vîrsta de numai 28 de ani. După martiriul lui, din cei 8 fraţi cîţi erau la părinţi, un frate s-a învrednicit de darul preoţiei, o soră s-a făcut monahie iar o soră, rasoforă (treaptă preliminară călugăriei). Dacă tatăl său era înainte un ateu convins, acum el este un bun credincios; mama părintelui Andrei se gîndeşte şi ea să urmeze viaţa monahală. Familia părintelui Andrei se găseşte şi acum în oraşul natal al lui Andrei, Bagdati.

Am consemnat aceste fapte şi întоmplări minunate, noi monahul Alexie şi fratele Alexie, auzindu-le noi povestite cu mare evlavie de la monahul Simon Abramişvili, în ziua 29, luna Iulie, anul1999, la mănăstirea Zedazeni din Georgia.