“... A fost trimis оngerul Gavriil de la Dumnezeu, оntr-o cetate din Galileea, a cărui nume era Nazaret, către o Fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria”

Relatarea Scripturică despre crearea lumii văzute în şase zile, şi în deosebi a lui Adam şi Eva, constituie un prolog firesc la ideea despre unitatea neamului omenesc, universalitatea păcatului strămoşesc şi împlinirea оn timp a actului de mоntuire din partea lui Dumnezeu. Оn lumina datelor biblice putem оnţelege destul de clar legătura firească dintre cele două Testamente, primul avînd rolul de călăuză spre Hristos (Gal. 3,24), prin jertfa Căruia omenirea a scăpat de sub tirania diavolului, iar cel de al doilea de plinirea a tuturor celor prezise de proorocii Vechiului Testament. Această legătură între cele două Testamente se poate observa şi cu privire la învăţătura despre Maica Domnului, sau Eva cea nouă, prin care Dumnezeu a dus mîntuirea pentru toţi cei care îşi trag obîrşia din Eva cea veche, prin care a pătruns moartea în lume. Dacă prima femeie a avut menirea de a da naşterea la urmaşi de-a asigura menţinerea în timp a fiinţei umane, prin mijlocirea Fecioarei Maria se naşte omul cel nou, care se îndumnezeieşte şi devine moştenitor al împărăţiei veşnice.

Precizările Sfintei Scripturi cu privire la trimiterea Arhanghelului Gavriil оn Nazaret, pentru a-i aduce Fecioarei Maria vestea naşterii minunate, aduc o preţioasă înţelegere a adevărului că Sfînta Maria a fost un vas vrednic de taina coborоtă din cer peste ea. Totodată este un moment de mare răscruce, în viaţa Maicii Domnului, atît pentru propria ei rоnduială, cоt şi pentru istoria mоntuirii noastre.

Dacă de primul Adam, Dumnezeu l-a creat fără să-l întrebe, atunci al doilea Adam vine la existenţa după obţinerea consimţămîntului cu totul liber a Sfintei Fecioare: “Pentru că, aşa cum Acela a fost zămislit, pentru că a voit, aşa şi aceea trebuia să-L zămislească şi să devină Maică a Lui nu în mod silit ci cu libertatea voinţei el. Pentru că trebuia să contribuie la iconomia mîntuirii nu numai ca o unealtă mişcată de cineva, de care se face uz fără voia ei, ci - lucru cu mult mai important - să se ofere ea însăşi pe sine şi să se facă împreună lucrătoare a lui Dumnezeu în pronia Lui pentru neamul omenesc. Apoi deoarece Mоntuitorul a fost Om şi fiu al omului nu numai pentru că avea un trup, ci pentru că a avut şi suflet şi minte şi voinţă şi tot ce e omenesc, era de trebuinţă să aibă şi o Maică desăvîrşită care să slujească Naşterii Lui, nu numai cu firea trupului ci şi cu mintea şi cu voinţa şi cu toate cele ce le avea; să fie Maică şi după trup şi după suflet, să aducă la naşterea negrăită Omul întreg” (Nicolae Cabasila)

Se оntоlnesc două libertăţi: a lui Dumnezeu şi a făpturii care se ridică din păcatul ce o robeşte. Astfel întruparea Cuvоntului a fost nu numai opera Tatălui, Care a binevoit să se împlinească, şi a Puterii Lui care a venit în lume, şi a Duhului care a umbrit pe Fecioara, ci şi a voinţei şi a credinţei Fecioarei.

Cuvоntul оngerului nu este o poruncă; nu este nici vestirea unui fapt оmplinit. bunavestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alese-se pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. Îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei: de-a accepta sau de-a respinge. Un nu ar însemna o amоnare a planului dumnezeiesc, un da оmplinirea lui imediată. Оngerul aşteaptă din gura Mariei răspunsul, un singur cuvînt. Оl aştepta Dumnezeu, dar оn acelaşi timp aştepta toată suflarea, căci, întrebоnd-o pe ea, Dumnezeu ne оntreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să rostească întreaga omenire. E clipa cоnd Fecioara оnsumează оntr-оnsa setea universală de mоntuire. „Fie mie după cuvоntul Tău”.

Fecioara оnţelege măreţia tainei. Ea nu se îndoieşte în cele spuse de оnger, nu cere semn, asemenea preotului Zaharia. Plinătatea harului, sfinţenia ei, îi dă statornicie, neîndoire. Răspunsul ei izbucneşte direct, nereţinut, spontan: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul Tău”. Fecioara crede şi primeşte să fie mamă, rămînоnd fecioară.

Astfel a depins de cuvоntul Prea Curatei, ca Fiul lui Dumnezeu să se facă Om, ca iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, să meargă pînă la capăt, ca planul măreţ pentru care Dumnezeu la creat pe om, să-şi capete împlinirea. A depins de cuvоntul Fecioarei, pentru că depinde de acceptarea liberă a omului mîntuirea lui. Dacă neprihănirea Evei a fost pierdută “liber” prin păcat, acum se redobîndeşte tot în conştiinţă şi libertate.

S-ar putea să ne întrebăm: a fost oare un lucru aşa de mare ca Sfînta Fecioară să se învoiască a se face Maica Fiului lui Dumnezeu, cоnd aproape fiecare femeie doreşte să aibă unul sau mai mulţi copii?

Dar fiinţa care-l naşte pe Domnul nu este o femeie oarecare, căci învoirea Maicii Domnului e cu totul deosebită de învoirea celorlalte femei. Să primeşti şi să porţi în pоntece, să оngrijeşti, şi să creşti pe Fiul lui Dumnezeu, înaintea căruia Serafimii şi Heruvimii îşi acoperă feţele cu aripile lor, e o demnitate negrăită, care e în corelaţie ideală cu cea mai desăvîrşită ţinută morală pe care poate să o aibă o făptură omenească şi care nu a fost realizată decît de Fecioara Maria. Şi nu numai; căci cuvîntul ei nu reprezenta o simplă învoire, ci e dovada unei credinţe cum n-a mai avut cineva dintre oameni, pe cînd оnvoirea celorlalte femei se datoreşte şi mişcării poftei trupeşti, care slăbeşte libertatea.

Credinţa în cineva, оnseamnă o unire spirituală cu acela. Credinţa Sfintei Fecioare în vestea adusă de înger, a оnsemnat o unire spirituală cu Fiul lui Dumnezeu. Credinţa ei a fost biruinţa spiritului asupra legilor naturii, cum n-a mai fost alta şi prin aceasta cea mai mare libertate faţă de ele. În acest sens se poate spune că Dumnezeu, Care mare suprema libertate şi putere asupra legilor, S-a întоlnit cu cea mai mare libertate atinsă de om asupra aceloraşi legi. Libertatea omului - libertate ce ţine de spirit avîndu-şi originea în libertatea lui Dumnezeu, Spiritul suprem şi Atotputernic întоlneşte оn Sfоnta Fecioară punctul culminat al acesteia care fiind cea mai deplină unire spirituală cu Dumnezeu.

Trebuie de menţionat că acest apogeu al libertăţii ajuns de Sfînta Fecioară, se datorează vieţuirii ei eliberată de ispitele păcatelor; unită cu Dumnezeu printr-o rugăciune neîncetată şi întărită de harul Lui. Sfîntul Evrem Sirul declară că vestea bună a fost un răspuns la rugăciunea ei: “Ce făcea Curata în timpul cоnd Gavriil a zbura jos la ea? El i-a apărut ei оn rugăciune căci şi Daniel a văîzut pe Gavriil оn rugăciune.

Fecioara fiind salutată, “Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine”, este cuprinsă de tulburare la auzul acestor laude. El îi spune să nu se teamă şi-i arată că a fost aleasă ca Născătoare a Fiului lui Dumnezeu. Nu se îndoieşte în cuvintele aduse de оnger, dar voieşte să ştie numai cum va putea să se înfăptuiască aceasta, deoarece ea nu ştie de bărbat: “Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”. Spunînd acestea arată că e hotărîtă de a rămînea pentru totdeauna fecioară. Totodată întrebarea a fost pusă şi din dorinţa de a cunoaşte modul minunat al acestei lucrări a lui Dumnezeu. Prin răspunsul ei: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul Tău”, arată încredere оn vestea adusă şi a faptului cum se va săvîrşi.

Cu riscul de a nu părea oamenilor fecioară, ea primeşte să fie Maică, pînă cînd măcar unii se vor convinge, prin Învierea Lui, că El e cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi că s-a născut din ea pe cale mai presus de fire, păzindu-i fecioria. Ea primeşte ceea ce-i cere Dumnezeu cu o încredere totală, dar şi cu o smerenie care o face să se supună fără clintire voii Domnului.

Cоnd vezi astăzi pe cineva cu Biblia în mоnă şi afirmă că propovăduieşte “adevărul”, însă se ţine de învăţăturile eretice ale lui Arie (sec.IV), Macedonie (sec. IV), Nestorie (sec.V), Luther (sec.XVI), Zwingli (sec.XVI), Calvin (sec.XVI) şi se declară a lui Hristos, tăgăduieşte şi huleşte foarte crud pururea fecioria şi cultul Născătoarei de Dumnezeu care este Maica Lui. A nu socoti pe Maica Celui Atotsfînt, sfîntă, a nu cinsti pe cea pe care o cinsteşte ca pe Mica Sa cel de la Care vine toată cinstirea, pe cea pe care o оnconjoară El cu slava cea mai mare şi cu supracinstirea Sa, înseamnă a jigni nu numai pe Fiul lui Dumnezeu Care s-a făcut Fiul ei, ci şi cele mai fundamentale sentimente omeneşti.