Învăţătura centrală a religiei creştine este, fără îndoială, Învierea Domnului nostru Iisus Hrsitos. De aceea Sf. Ap. Pavel spune: “Dacă Hristos n-a înviat, zădarnică este atunci propovăduirea noastră, zădarnică şi credinţa voastră” (1Cor. 15,14). Însuşi Mîntuitorul a arătat de multe ori că trebuie să fie răstignit şi a treia zi să învieze (Mt. 16,21; Mc. 10,34; Lc.9,22). Mîntuirea adusă lumii nu se putea îndeplini fără moartea şi învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos.

Învierea a confirmat ca ultim act divinitatea Mîntuitorului. Moartea Sa n-ar fi fost îndeajuns (pentru al mîntui pe om), dacă n-ar fi fost complectată prin înviere . Fără înviere, toate tainele n-ar fi avut nici o semnificaţie. De aceea Sf. Apostoli au pus baza predicii lor pe înviere, care este şi dogma fundamentală a credinţei creştine.

Izvoarele în care s-a păstrat acest eveniment, al Învierii, sînt Evangheliile canonice, declarate autentice de Sinoade şi de Părinţii Bisericii.

Scularea din morţi a Domnului, precum şi încercările iudeilor de a falsifica adevărul istoric sîntexpuse de evanghelişti nesistematic, nefixînd cronologic faptele şi dînd impresia unor contradicţii între ele. Acestea s-au întîmplat astfel pentru că fiecare evanghelist, scriindu-şi Evanghelia sa a urmat un scop diferit. Aceste contradicţii aparente au făcut pe duşmanii creştinismului să nege realitatea faptului istoric al Învierii Domnului Iisus Hristos.

Comentariul ce urmează are drept scop să clarifice faptele petrecute de la Învierea Domnului şi pănă la încredinţarea lui Toma, bazat pe textele evenghelice.

Exegeţii şi-au pus întrebarea: la ce oră a înviat Domnul? Şi deoarece Sfînta Scriptură nu precizează nimic despre acest lucru, s-a ajuns la apariţia a diferite păreri. Unii au susţinut că acest eveniment s-a petrecut la începutul nopţii, alţii la miezul nopţii – deoarece cei din vechime pănă atunci posteau, iar alţii avînd o părere mai plauzibilă, înainte de pogorîrea îngerilor şi a cutremurului, adică cu cîteva ore înainte de răsăritul soarelui.

O altă întrebare care s-a pus în discuţie a fost în privinţa timplului aflării Mîntuitorului în mormînt. Căci cum susţinea şi Domnul Însuşi: “că precum a fost Iona în păntecele chitului trei zile şi trei nopţi aşa v-a fi şi Fiul Omului în inima pămîntului trei zile şi trei nopţi” (Mt.12,40). Dar dacă socotim timpul aflării Domnului în mormînt, descris în cele patru Evanghelii, atunci vedem că El n-a stat acolo nici măcar 48 de ore. La aceasta fericitul Teofilact precizează următoarele: “În al şaselea ceas al vinerii a fost răstignit; de la aceasta pănă la al nouălea ceas a fost întuneric, răstimp pe care noapte să-l socoteşti, iar de la al nouălea ceas a fost lumină; aceasta este zi, deci o zi şi o noapte. Iarăşi o noapte de vineri şi ziua sîmbetei, a doua zi şi a doua noapte. Iar noapte de sîmbătă şi cînd se lumina de ziuă, căci de la luminarea de zi toată ziua se numără, iată a treia noapte şi a treia zi. Însă şi altfel poţi socoti trei zile: vineri şi-a dat Domnul duhul, aceasta este o zi; sîmbătă a fost înmormîntat, aceasta este a doua zi. Iar duminică, cînd se lumina de ziuă, a înviat, aceasta este a treia zi, şi iată cele trei zile”.

Primele persoane care au venit la mormînt au fost femeile “care veniseră cu El din Galileea”, (ele au intart în istorie cu numele de femeile-mironosiţe).

“Şi ziceau între ele cine ne va prăvăli nouă piatra de pe uşa mormîntului. Dar, ridicîndu-şi ochii au văzut piatra răsturnată; căci era foarte mare” (Mc.16,3-4). Ele nu ştiau că la mormînt fusese pusă strajă.

Din grupul de femei care se îndreptase spre mormînt “încă întuneric fiind” (Ioan 20,1), Maria Magdalena, din dorinţa ferbinte de a vedea locul de odihnă al Mîntuitorului, se detaşează cu mult de grup, ajunge la mormînt, de unde straja plecase, ca şi îngerul, şi observă piatra ridicată şi mormîntul gol. Evanghelistul Ioan, ca martor personal, în Evanghelia sa, nu se ocupă de grup, ci numai de Maria Magdalena pentru rolul său ce avea să-l joace printre martorii învierii. De aceea el spune că Maria Magdalena în ziua întîi a săptămînii (duminica) a venit singură la mormînt (Ioan 20, 1), dar adaugă mai tîrziu: “noi nu ştim unde L-au pus” (pe Domnul. Deci erau mai multe).

Maria Magdalena precizînd că mormîntul este gol “a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus şi le-a zis: "Au luat pe Domnul din mormînt şi noi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20, 2). După plecarea acesteia, nu după mult timp, au ajuns la mormînt şi celelalte mironosiţe care “intrînd în mormînt, nu au găsit trupul Domnului Iisus” (Lc. 24, 3). “Şi fiind încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi au stat înaintea lor în veşminte strălucitoare” (Lc.24,4). La Evanghelistul Marcu (16, 5) se spune că era “un tînăr şezînd în partea dreaptă”, adică la capătul banchetei unde fusese capul Mîntuitorului. Nu este o contrazicere între cei doi evanghelişti (Luca şi Marcu), căci cel de al doilea semnalează numai pe acel înger care a vorbit femeilor. “Şi înfricoşîndu-se ele şi plecîndu-şi feţele la pămînt, au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat…” (Lc. 24,5-6), “dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galilei mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea după cum v-a spus” (Mc.16,7). Îngerul le însărcinează pe mironisiţe să le anunţe ucenicilor evenimentul Învierii Domnului adăugîndu-l şi pe Petru, căci acesta căzuse din apostolat prin întreita sa lepădare.

La plecarea grupului de femei, survenise o altă întîmplare “Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormînt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergînd înainte, mai repede decît Petru, a sosit cel dîntîi la mormînt. Şi, aplecîndu-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmînd după el şi a intrat în mormînt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama care fusese pe capul Lui nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întîi la mormînt şi a văzut şi a crezut” (Ioan 20,3-8). Ce a crezut? Părinţii bisericeşti, orientali sînt de părerea că el a crezut că Domnul a înviat. “Ei au înţeles după chipul cum giulgiurile şi mahrama fuseseră luate şi strînse că Iisus a înviat” (Sf. Chiril al Alexandriei). Acelaşi lucru îl mărturiseşte şi Sf. Ioan Gură de Aur: “Ucenici i-au crezut că a înviat, căci aveau trei probe: piatra răsturnată, mormîntul gol şi giulgiurile mortuare strînse aparte".

Cel Înviat din morţi, este confundat de Maria Magdalena cu grădinarul. Dar după ce Hristos Se descoperă, îi porunceşte să nu se atingă de El, ci să se grăbească de-a anunţa Învierea Sa Apostolilor.

“Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a spus ei” (Ioan 20,18). Maria Magdalena se duse pentru a doua oară la ucenici, spre a le anunţa marea bucurie şi mesajul lui Iisus. Evanghelistul Marcu spune că ei plîngeau şi se tînguiau (16,10-11), probabil ca Petru şi Ioan nu sosiseră.

După ce femiile, din grupul cărora făcuseră parte şi Maria Magdalena, cercetaseră mormîntul şi fuseseră prevenite de înger, că Mîntuitorul a înviat, pe drum la întoarcere le întîmpină Domnul Iisus înviat spunîndu-le: “bucuraţi-vă”. Primul lor gest a fost acela de a se apropia de Iisus şi de a-I cuprinde picioarele cu dragoste. El le spune să meargă să vestească ucenicilor Săi, ca ei să plece în Galileea şi acolo Îl vor vedea. De ce în Galileea? Ca să nu le fie frica de farisei, în linişte, să poată să se adune toată turma împrăştiată. Deci, Mîntuitorul arătîndu-se femeilor a dat o mare preţuire şi onoare întregului gen femeiesc, atît de dispreţuit la evrei, răsplătindu-le prin acesta fidelitatea lor pentru El şi învăţătura Sa.

După ce mironosiţele au vestit apostolilor mesajul Mîntuitorului, ei nu au dat crezare celor spuse. Căci nu se pot crede decît foarte greu lucruri ce se îndeplinesc în mod extraordinar. Deci, numai după experienţe personale – vedere, auz, pipăit – şi-au format apostolii convingerea despre Învierea Domnului.

“Şi plecînd ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întîmplate. Şi, adunîndu-se ei împreună cu bătrînii şi ţinînd sfat, au dat bani mulţi ostaşilor zicînd: "Spuneţi că ucenicii Lui venind noaptea, L-au furat, pe cînd noi dormeam” (Mt. 28,11-13). Cutremurul ce avuse loc la pogorîrea îngerului şi lulmina orbitoare a acestuia, au înspăimîntat pe paznici, izbindu-i la pămînt şi lăsîndu-i un răstimp ca morţi. Apoi, venindu-şi ei în fire, s-au dus la arhierei spre a le istorisi faptele petrecute. Evident, cei din sinedrion au înţeles că Domnul a înviat, de aceea au hotărît să prevină răspîndirea acestei veşti. Pentru aceasta propun ostaşilor bani, şi dacă va auzi dregătorul îl vor îndupleca. Soldaţii acceptă şi primesc banii, căci cum spunea cineva: “La Roma poţi cumpăra totul pe bani” (pe atunci romani erau foarte corupţi).

Cînd vorbim despre furtul corpului Mîntuitorului mort, de către Apostolii Săi, (ipoteză susţinută începînd cu arhiereii iudei şi terminînd cu Fenan), cel mai mare exeget creştin, Sf. Ioan Gură de Aur, face o admirabilă respingere a acestei ipoteze întrebîndu-se “Cum L-au furat ucenicii, cînd ei erau nişte oameni sărmani? … Nu era pusă pecetea pe mormînt? Nu erau oare, lîngă mormînt atîţia paznici, atîţia ostaţi şi iudei? … Ca ucenicii mai erau şi nişte fricoşi arată cele petrecute mai înainte. Cînd L-au văzut prins, toţi au fugit. Dacă n-au avut curajul să rămînă lîngă El atunci cînd Îl vedeau viu, cum nu sa-r fi temut acum cînd era mort şi înconjurat de o mulţime atît de mare de ostaşi?”.

“Şi iată doi dintre ei mergau în acea zi la un sat, care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, a cărui nume era Emaus … Şi pe cînd vorbeau şi se întrebau între ei şi Iisus Însuşi, apropiidu-se mergea împreună cu ei. Ar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (24,13-16). Discuţiile lor erau despre prinderea, judecata şi răstignirea Mîntuitorului, şi mai ales despre Învierea Lui, mai precis despre mormîntul găsit gol de femei. În timp ce ei vorbeau, Domnul se alătură lor, însă cei doi călători nu L-au recunoscut, căci “ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască”. Fericitul Teofilact al Bulgariei precizează de ce Mîntuitorul n-a voit ca ucenicii să-L cunoastcă îndată: “Pentru ca ei să-şi descopere toate nedumeririle lor, să-şi arate ranele şi apoi să primească leacul”.

După ce ucenicii îşi exprimă nedumerirea şi îndoielile lor, Iisus ia cuvîntul mustrîndu-i pentru credinţa lor greoaie, şi neînţelegerea profeţiilor că Hristos trebuia să pătimească şi apoi să intre în slava Sa. “Şi începînd de la Moise .. le-a tîlcuit lor din toate Scripturile” (Lc.24,27).

Apostolii fiind adunaţi în cameră şi discutînd cu cei întorşi de la Emaus, prin uşile încuiate de frica iudeilor, Iisus apare în mijlocul lor. Din numărul celor 12 erau numai 10: Iuda Iscarioteanu se spînzurase (Mt.27,5), iar Toma lipsea (Ioan 20,24). Mîntuitorul dorea prin această arătare să-i asigure pe ucenici că este El cel înviat cu adevărat şi identic cu cel ce a murit şi a fost înmormîntat. Ca ei să se încredinţeze că nu este Duh sau nălucă le propune să-L pipăie “căci duhul nu are carne şi oase”. Totuşi, pipăindu-L, mai exista în ei o oarecare necrednţă, de aceea le cere ceva de mîncare, ca să se încredinţeze desăvîrşit. Apoi, mustrîndu-i pentru necredinţă, Domnul Hristos revine la atmosfera părintească obişnuită. Le transmite lor marea misiune de a continua opera Sa mîntuitoare.

Şi suflînd asupra lor “le-a zis: Luaţi Duh Sfînt; cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20,22-23).

Fără îndoială că aici este vorba despre taina mărturisirii; putere ce s-a dat apostolilor şi urmaşilor lor (episcopi şi preoţi).