Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos avertizează întreaga omenire despre pericolul căderii în amăgirea spirituală pe care diavolul, de la-nceput, a urmărit s-o realizeze pe pământ. Cu atât mai actuale sunt aceste cuvinte în zilele noastre cu cât diavolul şi-a înmulţit metodele satanice de amăgire, căci “diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5.8).

În confuzia generală a lumii de azi, când valorile sunt amestecate şi răsturnate în fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, apariţia unei cărţi trece aproape neobservată de lumea oficială a culturii şi spiritualităţii româneşti. Fără să aibă binecuvântarea Bisericii “Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului”(1Timotei 3.15), şi deci acreditarea cea mai autorizată în faţa publicului cititor, cartea “Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România”, apărută la Total Press în 1997, este o veritabilă capcană pentru creştinul ortodox, care mai caută uneori “semne şi minuni” pentru întărirea sa în credinţă.

Cu toate că mulţi români se declară creştini ortodocşi, care ţin la tradiţia şi cultura noastră strămoşească, evlavia majorităţii dintre ei este deviată spre false forme de credinţă. Mai mult, există amestecată în motivaţia lor religioasă o anumită obsesie terorizantă a farmecelor şi a făcăturilor necurate, care deseori îi paralizează în demersul lor raţional şi conştient către Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, liberă şi conştientă, astfel, este dispreţuită şi chiar înlocuită cu o relaţie contractuală cu El, relaţie marcată pregnant de o frică de natură ocultă.

Precum ştim, diavolul, în setea lui neostoită de a amăgi pe toţi oamenii, îşi întinde mereu răutăţile sub masca binelui, încercând prin această stratagemă să-i abată de la calea Adevărului şi a Vieţii, pe căile multe ale minciunii şi ale pierzării. Exact aşa se petrec lucrurile şi cu cartea sus numită. Cu o copertă atrăgătoare, ce prezintă 16 frumoase iconiţe ortodoxe, care fură ochiul (precum Evei în rai) omului neatent şi la ceea ce e dincolo de aparenţe, cartea pare la exterior unicul ghid (apărut până acum) al bisericilor şi mănăstirilor “mai făcătoare de minuni” din ţară. În realitate însă, cartea cuprinde “Ghidul moaştelor, icoanelor, vindecătorilor şi ocultiştilor din România”(vezi pag.1). Ne-am întrebat firesc, ca orice creştin ortodox sănătos: ”ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli?” (2 Corinteni 6.14-16).

Deşi nu este prima carte în care diavolul încearcă răstălmăcirea unor învăţături dumnezeieşti din Biserică, ne miră totuşi obrăznicia cu care autorii (care în prefaţă vorbesc la plural, iar în final semnează sub un singur nume – lucru prin care îşi arată iresponsabilitatea lor publică) se erijează în autorităţi spirituale care validează şi promovează minuni şi “făcători de minuni”, autorităţi considerate de ei mai presus de Biserica însăşi. Întrucât sunt amestecaţi printre “vindecători”, alături de alţi paranormali (insuflaţi nu de Duhul lui Dumnezeu), şi câţiva Părinţi duhovniceşti ai Ortodoxiei contemporane, ne simţim obligaţi să demascăm aceste grave ofense aduse Bisericii şi credinţei noastre ortodoxe. Pornind de la câteva exemple flagrante de viclenii demonice folosite de autori, prezente în carte, dincolo de suprafaţa ei aparentă, vom aborda mai pe larg tema falşilor vindecători ai zilelor noastre:

1. De la bun început trebuie să semnalăm prezenţa unei intenţii necurate în chiar titlul lucrării (“Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România”): punerea laolaltă a minunilor săvârşite în Biserică şi a celor săvârşite în afara Bisericii. Adică (diavolul) vrea să sugereze ideea că minunile ar avea aceeaşi provenienţă - “Miracolele le face Cerul.”(pag.6) - , certificând valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeieşti. Bineînţeles, nu toate minunile petrecute la Biserică, date ca exemplu de autori în carte, sunt propriu-zis minuni. Unele sunt lucruri fireşti petrecute cu oameni care au avut impresia unei intervenţii supranaturale speciale în viaţa lor. Altele, sunt chiar intervenţii diavoleşti de-a dreptul (când cei ce le săvârşesc sau le primesc folosesc nişte practici neortodoxe). Ori, în realitate, miracolele nu le face acelaşi autor, nu sunt manifestări ale aceluiaşi duh. Lucrul este limpede sesizabil, căci minunile pe care le face Duhul Sfânt în Biserică nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii şi metode omeneşti, ci sunt intervenţii în dar ale lui Dumnezeu; ele solicită din partea omului (şi îl conduc pe acesta la) dreapta credinţă, la smerenie şi iubire creştină. Falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mândriei şi egoismului. Intenţia diabolică pune în comun sfintelor moaşte, icoane şi rânduieli bisericeşti, pe de o parte, şi vindecătorilor, ocultiştilor şi metodelor lor spiritiste, pe de altă parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca şi cum s-ar zice că minunile vin de la acelaşi dumnezeu.

2. Apoi, în prefaţa “Oamenii şi energiile subtile”, “redacţia”, sub aceeaşi inspiraţie demonică, elogiază apariţia şi la noi în ţară a “terapiilor complementare”, apariţie care “sunt o probă că omenirea a intrat într-o nouă eră” (!New Age, nu?) (pag.5). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de păcatele lor (cum învaţă Biserica), care cu ochiul liber se vede că s-au înmulţit peste măsură, ci ar fi doar nişte dezechilibre ale “energiilor care ne alcătuiesc, (iar) reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestraţi cu har vindecător. Miracolele le face Cerul.”(pag.6) Sfintele moaşte, icoanele şi vindecătorii paranormali n-ar mai fi atunci decât “canale prin care comunicăm cu Cerul, canale prin care ne adaptăm legilor Universului.” (pag.6) Valoarea infinită şi libertatea persoanei umane este strivită aşadar (în concepţia confuză panteistă a autorilor acestei cărţi) de legile şi energiile impersonale ale omului şi ale cosmosului idolatrizat. Omul n-ar mai fi persoană - creaţia minunată (“după chipul Lui”) a lui Dumnezeu cel Personal şi iubitor de oameni, ci un produs “energetic” al “evoluţiei karmice” (ca-n păgânismele antice orientale), care nu se poate ridica deasupra legilor fixe ale universului.

3. Autorii recunosc că, deşi unii paranormali afirmă că “nu-şi transformă în afacere harul dăruit de Divinitate” (pag.114), tratând gratis pacienţii, alţii tratând “indiferent de plată” (pag.144), iar alţii afirmând că “pentru şomeri, handicapaţi, pensionari, studenţi şi elevi practică o reducere de 20% din costul tratamentelor” (pag.142), există totuşi şi vindecători “neaveniţi şi impostori”, “avizi de bani (şi) avizi să-i stăpânească pe alţii”, cărora însă “Cerul le ia până la urmă harul.” (pag.5) Din cauză că aceştia nu pot fi reperaţi uşor (de ei), autorii avertizează pe cititori că “nu ne asumăm răspunderea în ceea ce priveşte reuşita tratamentului (, şi) ne declinăm orice responsabilitate faţă de preţurile practicate” (pag.6) de cei popularizaţi în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizează pe aceşti vindecători (credibili), dar se disculpă din start de orice eventuală acuză că ar fi în complicitate cu ei şi că ar induce lumea în eroare. Totuşi, sunt mii de oameni care ne mărturisesc faptul că unii din aceşti vindecători i-au înşelat, şi nu doar de încredere ci încă de mulţi bani. Falşii vindecători spun că tratamentul lor nu poate avea efect decât dacă mergi cel puţin 10 şedinţe la ei. Vă daţi seama ce înseamnă 10x200.000 lei (cel puţin!), şi asta de la un singur client…

4. Sunt enumerate câteva din cele mai cunoscute biserici şi mănăstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decât în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Ortodoxiei însăşi. Perspectiva prin care sunt privite Sfintele moaşte, icoane şi rânduieli ale Bisericii este una strict antropocentrică şi juridică, ca şi cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca şi cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna şi pretutindeni cu aceeaşi putere, în deplină libertate, ci ar fi constrâns să răspundă automat cu minuni când omul respectă un anumit ritual fixist (neortodox prin definiţie). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovaţii liturgice (străine de Ortodoxie, şi care îşi au mai degrabă originea în magie şi vrăjitorie) precum: “slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizări speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere”, ş.a..
5. Unora dintre Preoţii Bisericii, prin linguşire, li se acordă faima de “om cu mare har, sfătuitor excepţional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii…”. Este pus aşadar în centru nu Dumnezeu Care lucrează prin slujitorii Săi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucură când i se face o reclamă mincinoasă, şi încă de oameni nu limpede definiţi dogmatic. Cum au îndrăznit să-i bage pe Părinţii Bisericii “într-o aceeaşi oală” cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listă cu toţi înşelaţii veacului pe Părinţii Teofil, Sofian, Arsenie şi Cleopa? Doar este binecunoscută poziţia lor fermă pe temelia şi în hotarele Ortodoxiei, fără nici o toleranţă în materie de dogmă şi de practică religioasă. La unison Părinţii Bisericii au respins orice analogie (, orice amestec, şi orice adăugare) din păgânism (vrăjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei. Este totuşi regretabil faptul că unii “popi” mai amestecă Evanghelia cu ocultismul, primind în biserică pe unii care fac radiestezie, yoga şi alte practici demonice, sau participând la acţiuni “de binefacere” alături de ei.

6. La capitolul “Societăţi, fundaţii şi organizaţii care au ca obiect de studiu şi ca activitate parapsihologia”, autorii aduc o altă ofensă Bisericii. Pe lângă grupuri clar definite pe linia ocultismului şi a filosofiilor sincretiste, este prezentată, fără a avea absolut nici o legătură cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantă, cu bioenergia şi cu psihotronica (ce denumiri pompoase!), “Asociaţia medicilor şi farmaciştilor creştini ortodocşi Sfântul Pantelimon”, asociaţie care funcţionează pe lângă Mitropolia Iaşi. Apoi, în cadrul prezentării Fundaţiei Casa Speranţei, care se ocupă de recuperarea copiilor cu handicap neuro-psiho-motor, stă scris că “la realizarea acestor tratamente participă voluntar medici, bioenergoterapeuţi, preoţi” (pag.170). Iată o altă dovadă de viclenie drăcească ce atacă cinstea şi sfinţenia Ortodoxiei. Este ca şi cum ai zice că ce nu poate face Biserica şi medicina face parapsihologia. Ba, sunt promovate printre metodele de medicină complementară şi “urinoterapia, cristaloterapia” (pag.168), lucruri clar degradante pentru orice om raţional.

7. În capitolele “Vindecători” şi “Ocultişti”, sunt efectiv ridicaţi în slăvi impostorii şi practicile demonice pe care ei le promovează. Astfel, enumerăm şi noi câteva din denumirile metodelor oculte folosite de aceştia, în speranţa că cine le va reţine (cât de cât) va şti pe viitor să se ferească pe sine şi să-i ferească şi pe alţii de asemenea forme moderne de înşelare satanică: divinaţia, meditaţia creştină multi- şi extra-dimensională, teosofia (iată cum e luat numele lui Dumnezeu în deşert), antroposofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmă, cafea, bobi, cărţi, rhune, stele, orice), geomanţia, necromanţia, hipnoza, autoscopia, visele şi vedeniile în transă, clarviziunea, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telekinezia, dezlegarea de cvantoprograme-? (deochi, vrăji, blesteme, etc.), comunicarea codificată cu “fiinţe de aer” (sau cu fiinţe din Shambala sau din alte lumi astrale-?), dialogul cu OZN-uri, metoda Silva, tratamentul la distanţă (pe baza fotografiei, a vreunui obiect, sau a glasului prin telefon), ş.a. (din nefericire încă multe).

8. În capitolul “Cum puteţi recunoaşte răul şi cum puteţi lupta împotriva lui”, din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, răul din viaţa unui om este pus aproape total pe seama farmecelor, şi nu a păcatelor proprii pentru care mustră Dumnezeu ca omul să revină prin pocăinţă la calea dreptăţii. De aceea, soluţia propusă este “stabilirea diagnosticului şi acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. Odată ce v-aţi lămurit care este natura răului care vă atacă, nu mai aveţi de făcut decât să mergeţi la tămăduitorul cel mai potrivit” (pag.175). Adică Biserica nu ar avea nici o treabă în eliberarea omului din robia răutăţii. Vina şi responsabilitatea răului n-o mai are omul, care prin păcate s-a despărţit de Dumnezeu, de a Lui voie şi sfinţire, ci altceva din afara lui, “atacul psihic, acţiunea spiritelor malefice, legile karmice-?, (ba chiar) tranzitele planetelor” (pag.177). Soluţia aceasta se vede limpede că nu este deloc creştină, întrucât nu face deloc apel la învăţătura şi practica Bisericii - Trupul lui Hristos. Sunt promovate reîncarnarea şi fatalismul predestinaţionist al astrologiei, concepţii clar anticreştine. Oricum cartea recunoaşte că, totuşi, pentru unele probleme (exorcisme, blesteme de neam şi false legături de rudenie-?) “cele mai eficiente metode sunt slujbele la biserică, dezlegările, etc.” (pag.186).

9. Mulţi ocultişti îşi oferă serviciile zilnic, însă, printre ei mai este câte unul “foarte credincios, (care) nu ghiceşte niciodată în zilele de post şi de sărbători religioase” (pag.149). Se vede clar, deci, cu ce viclenie îşi afişează “credinţa”, ca să-i păcălească pe cei neinstruiţi, inoculându-le ideea diabolică că ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite este foarte mare: de la izgonirea durerilor şi a bolilor, până la prezicerea viitorului, de la găsitul obiectelor furate sau pierdute până la ascensiune profesională şi prosperitate financiară. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcă să-i atragă pe oameni în apostazie, în neascultarea faţă de Dumnezeu Cel Viu şi de Biserica Lui dreptmăritoare. Noi, însă, să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos zicându-i “acestea toate (împărăţiile lumii şi slava lor) Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti".” (Matei 4.9-10) “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16.26). Cu aceleaşi ispite, aşadar, diavolul vrea să fure ochii şi minţile oamenilor azi prin tot felul de vicleşuguri satanice, deviindu-i atenţia de la comoara infinită a sufletului (mântuirea veşnică în împărăţia lui Dumnezeu) spre trup şi spre lumea exterioară pământească.

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă unitară psiho-somatică, o fiinţă personală frumoasă, zidită de Dumnezeu “după chipul Său” (Facere 1.27) cel veşnic viu; datorită acestei “negrăite legături dintre suflet şi trup”, stările sufleteşti se manifestă în trup şi reciproc. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi “după asemănarea Sa” (Facere 1.26), adică să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii dumnezeieşti; iar această desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de oameni. Omul nu-şi este luişi izvor al vieţii, ci a primit viaţa ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de plinătate sau de împuţinare) este dată de relaţia lui cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât trăieşte mai intens viaţa dumnezeiască, cu atât devine mai mult “părtaş dumnezeieştii firi” (2 Petru 1.4). Aşadar, şi trupul devenind “templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6.19), se înduhovniceşte, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.

Sănătatea reprezintă, astfel, starea naturală de viaţă spirituală şi organică, în care toate puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului lucrează potrivit poruncii şi scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea este creşterea continuă a vieţii omeneşti în harul dumnezeiesc, în viaţa veşnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu, şi în plan spiritual şi în plan organic, viaţa lui rămâne unitară şi în armonie interioară. Atunci sufletul şi trupul sunt în starea lor firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu şi cu lumea exterioară.

Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă depărtarea de la Izvorul vieţii, şi deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală apoi chiar şi fizică). Stricarea relaţiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa slăbeşte, raţiunea se întunecă, afectivitatea se murdăreşte cu senzaţiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile îşi pierd claritatea, iar trupul îşi modifică comportamentul metabolic. Urmările păcatului, dezechilibrele sufleteşti şi fizice, se derulează apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează în fiinţa umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului. Patimile sufletului şi bolile trupului, ca tulburări ale stării fireşti de sănătate, însă, nu pot fi tratate separat şi unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblând la rotiţa care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui fiinţe omul trebuie să participe conştient, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin şi nu doar pentru viaţa aceasta pământească. Restaurarea firii umane a săvârşit-o obiectiv Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios şi-o poate împropria prin credinţa întru El, prin unirea tainică prin har cu El, Care ne-a spus: “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15.5). După căderea în păcat a protopărinţilor, întreg neamul omenesc suferă consecinţele îndepărtării de Dumnezeu: boala şi moartea. De aceea, bolile (şi sufleteşti şi trupeşti) au între cauzele şi condiţiile lor provocante şi favorizante o importantă componentă dată de păcate. Noi, oamenii, şi chiar lumea întreagă, astăzi suferim mai mult ca oricând în istorie de pe urma păcatelor noastre şi ale înaintaşilor noştri, dar, aproape totdeauna, nu vrem să recunoaştem că “noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23.41). Ca şi atunci la început, în rai, omul, în mândria sa, nu-şi recunoaşte păcatul său, şi încearcă sa dea vina doar pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, azi omul zice că se simte rău că alţii i-au făcut farmece, etc.), nevrând să-şi asume responsabilitatea şi urmările propriilor fapte păcătoase. Dumnezeu, însă, infinit iubitor de oameni, Care nu vrea “moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 33.11), îl caută pe omul căzut în păcat (“Adame, unde eşti?” – Facere 3.9) şi-l cheamă la pocăinţă, la îndreptare, la învierea din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu mai şi mustră, mai şi mângâie pe oameni, prin încercări ca să-i aducă la calea mântuirii. Recunoaşterea păcatelor şi asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigaş de oameni) pentru mântuire, prin răbdarea încercărilor şi prin rugăciunea către Dumnezeu, reprezintă din partea omului primul lui pas spre vindecare. Căci suferinţa trupului o dă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduinţă nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăinţă, ca măcar răbdându-o cu “duh umilit” (Psalmul 50.18), să primească mântuirea şi cununa biruinţei. Dacă păcatul este o pornire iraţională de plăcere (omul caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză şi sufletească şi trupească.

Vindecarea autentică, sufletească şi trupească deopotrivă, aşadar, o dă numai Dumnezeu când voieşte El, “Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări” (Psalmul 102.3-4). Restabilirea sănătăţii, dincolo de suprafaţa ei trupească, înseamnă, deci, restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu – “Doctorul şi tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului şi a morţii. Nu putem obţine vindecarea fără Dumnezeu Care ştie toate şi Care cârmuieşte toate cum este mai bine spre desăvârşirea lor. Orice încercare de vindecare fără harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni este un eşec din start, o iluzie deşartă. Dumnezeu, când vindecă un om, îi cere însă conlucrarea iubitoare prin pocăinţă şi nevoinţă (asceză). Întâi îi curăţă păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduieşte rănile (efectele ei), înlăturând şi consecinţele lor (vezi Ps.102, mai sus) prin dăruirea harului Său.

“Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Rugăciunea regelui Iezechia - Isaia 38.16-17)

“Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.” (Isaia 53.5)

“Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre.” (Osea 6.1)

“Nu fii înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău şi o înviorare pentru oasele tale.” (Pilde 3.7-8)

Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu, şi prin aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus înfierea divină prin har şi învierea din moartea păcatelor. “Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har.” (Sfântul Atanasie cel Mare) Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor ce-l iubesc pe El, în care El Însuşi continuă să lucreze la mântuirea, vindecarea şi sfinţirea oamenilor. El e prezent în Biserică “în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28.20).

Toată puterea Lui de vindecare (şi sufletească şi trupească) a oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi trimiţându-le lor Duhul Sfânt şi prin aceasta investindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia şi Calea mântuirii: pocăinţa şi credinţa (“cea lucrătoare prin iubire” – Galateni 5.6) în Iisus Hristos. Vestirea Evangheliei şi vindecarea sufletească şi trupească sunt nedespărţite, aşadar, în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimişilor lui Dumnezeu în lume, a Preoţiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, sunt (şi trebuie să fie) oameni vindecaţi, sunt (şi trebuie să fie) oameni sfinţiţi prin prezenţa harului divin în ei, care iradiază şi celorlalţi, prin prezenţa, viaţa, cuvintele şi faptele lor, harul, vindecarea şi mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos.

Dumnezeu lucrează şi acum cu putere în Biserica Lui sfântă, sobornicească şi apostolică. Sfinţii Părinţi asemuiesc Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda în care nu doar primii, ci toţi cei ce intrăm în ea (conştientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos), primesc vindecarea deplină (prin curăţirea de patimi). Harul Său vindecător, Dumnezeu ni-l dă nouă oamenilor, nu pe baza unui contract, ci ni-l dă pe măsura intensificării unirii noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos – Dătătorul harului, căci “din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har” (Ioan 1.16). Harul divin nu poate fi despărţit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin (Creatorul şi Mântuitorul lumii) prin care toate s-au făcut, şi deci nu poate fi (atenţie!) obiect impersonal de speculă, cum pretind vindecătorii extrabisericeşti de astăzi. Harul divin nu se obţine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo reţetă “spirituală”, metodă sau tehnică automată, cum propun toţi impostorii), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum Însuşi Mântuitorul Hristos a lăsat această rânduială Bisericii.

Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) şi spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce bun) vine aşadar ca un dar de la Dumnezeu Cel personal şi iubitor, ca rod al iubirii şi ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită un progres moral din partea omului, o conştientizare a prezenţei şi a lucrării lui Hristos în noi şi între noi. Întrucât actul întâlnirii şi al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfinţire a vieţii umane, clericul, cel ce înlesneşte şi cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică trebuie să fie un trimis al lui Hristos şi al Bisericii, un om sfinţit de Dumnezeu şi confirmat public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos şi mădularele ei sunt în bună rânduială şi pace. Clerul sau Ierarhia Bisericii formează tocmai mădularele ei conducătoare care mişcă întreg Trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos – Capul Bisericii. Dacă un om al Bisericii primeşte un dar, o harismă, de la Dumnezeu totdeauna pentru folosul întregii Biserici, Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă şi afirmă public aceasta printr-o slujbă de binecuvântare (sau hirotesie). Ştim că “pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (1 Corinteni 12.28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică, nu la întâmplare şi în neorânduială, aşa încât ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială şi ascultare ierarhică, “pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (1 Corinteni 14.33). În Biserică, întotdeauna şi “fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare” (Evrei 7.7), deci cei cu harismele minunilor şi vindecărilor sunt datori să asculte şi să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea şi cu harisma învăţăturii credinţei, adică a Episcopilor. Ori Sfinţii Părinţi, Învăţătorii Bisericii, au lămurit credinţa ortodoxă ca grâul de toate neghinele ereziilor care sunt reactivate şi recapitulate în doctrinele falşilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor şi sfinţitor, nu vine prin oameni care au regretabile confuzii dogmatice şi morale (chiar dacă ei se declară ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă şi icoane pe pereţi, chiar dacă spun “Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice), ci prin oameni sfinţiţi de Dumnezeu şi de Biserică. De aceea orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu Cel ce locuieşte şi lucrează deplin în comuniunea Bisericii.

Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică, Mântuitorul Hristos tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor într-o împreună-lucrare cu ei prin remedii naturale şi supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul îşi rânduieşte modul de viaţă potrivit cu natura lui psiho-somatică, adică eliminând condiţiile nenaturale ce-i pot favoriza bolile. De exemplu, înfrânarea la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia (desfrânarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea condiţiilor naturale de viaţă organică şi sunt deci legate de firea omului, putând fi incluse între ele regimul alimentar (bogat în vegetale, ceaiuri) şi medicamentos, igiena trupului (mişcare, băi, masaje), cumpătarea (blândeţea) sufletului, munca echilibrată, odihna, relaţiile constante cu semenii. Ele sunt folosite în medicina clasică. Abaterile de la viaţa organică naturală (potrivită firii umane) sunt păcate, căci sunt răzvrătiri faţă de legea divină naturală, şi deci trebuiesc tratate ca atare. Deseori multe boli trupeşti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauza bolii (care nu e doar trupească ci sufletească) n-a fost real înlăturată. De aceea, restaurarea firii sale bolnave, omul nu şi-o poate face singur (atenţie!) apelând la remediile naturale ca la un procedeu magic automat fără să ceară mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ci omul trebuie să conştientizeze relaţia sa iubitoare cu Dumnezeu, pe de o parte ca dintre o creatură şi Creatorul ei, iar pe de altă parte ca dintre două persoane cu adâncimi infinite. Ori în conştientizarea relaţiei lui cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har, la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave, şi mai apoi la sfinţirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remediile naturale şi biologice, doar apelând la harul divin prezent în creaţie, ci prin harul divin mântuitor şi sfinţitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos şi deplin prezent în Biserică.

Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate Bisericii de Însuşi Dumnezeu Mântuitorul nostru pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se dă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural, şi în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Harul divin nu poate fi obţinut prin metode străine de rânduielile Bisericii, străine de învăţătura şi sfinţenia Bisericii, căci Dumnezeu este trăit şi cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, şi nu în afara ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viaţa lui Hristos, la viaţa Bisericii, la cunoaşterea şi trăirea (conştientă şi raţională!, nu superstiţioasă) a credinţei ortodoxe. Îndeosebi Taina Pocăinţei şi Taina Sfântului Maslu împărtăşesc credincioşilor harul iertării păcatelor şi al tămăduirii sufleteşti şi trupeşti. “Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacov 5.14-16) Dacă nu totdeauna omul se vindecă trupeşte, aceasta se datorează fie nevredniciei (necredinţei) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (şi aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferinţele omului un prilej de păstrare a lui în smerenie), amânându-i vindecarea. Oricum Dumnezeu nu poate fi forţat de creaturile Lui să le dea har când vor ele, ci Dumnezeu, “Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2.4), în iubirea Sa de oameni, El ştie şi hotărăşte când şi cum să intervină cu harul Său în viaţa omului.

Pocăinţa, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiţie esenţială pentru mântuire şi pentru vindecare. Ea purifică de păcatele trecute dar şi întăreşte pe om în lupta cu ele şi cu urmările lor. Pocăinţa pentru om, atât ca Sfântă Taină cât şi ca stare lăuntrică (“fericita întristare”), este o conlucrare cu Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, ea nu se atinge doar printr-un efort uman, şi de aceea nu poate fi trăită în afara credinţei şi a Bisericii Ortodoxe. Cea dintâi treaptă a vieţii creştine este cu adevărat recunoaşterea păcatelor şi a micimii proprii în faţa sfinţeniei şi iubirii lui Dumnezeu. Pocăinţa aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului făcând-o receptivă harului dumnezeiesc. Căci "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4.6). Pocăinţa (smerenia) este, deci, indispensabilă vindecării şi nu poate fi atinsă în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare deplină care nu vine din şi nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentală a Bisericii şi care nu duce la întărirea Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii, Mântuitorul Iisus Hristos dă iertarea şi tămăduirea de păcate. Însă există şi o falsă smerenie, o formă de înşelare satanică mai fină, care este prezentă în toţi impostorii. Aceştia spun că au primit de la Dumnezeu darul vindecărilor, trimiţându-şi clienţii (atenţie!) chiar şi la Biserică, “la Spovedanie şi la Împărtăşanie”, păcălindu-i pe oameni că ei ar fi cu Biserica, dar nu-şi cer deloc acreditarea Bisericii (pentru că nici n-o pot primi câtă vreme susţin ideologii contrare ortodoxiei, ca-n cazul radiesteziei – de exemplu) ci-şi fac singuri reclamă prin ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula, etc.) cărţi, afişe şi chiar prin televiziune.

Răbdarea necazurilor şi rugăciunea sunt alte condiţii necesare mântuirii şi vindecării. Scopul credinţei creştine şi al Bisericii nu este vindecarea de boala trupului şi evitarea suferinţei, ci unirea cu Dumnezeu. Curăţirea de bolile trupului vine în urma realizării unirii prin har cu Dumnezeu, ca un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu hotărăşte când şi cum ne vindecă de suferinţele trupului, însă El cere de la noi dorinţa de a fi cu El, iubirea noastră pentru El. Deseori, prin încercările suferinţei, Dumnezeu ne mustră pentru păcatele trecute, dar ne şi încearcă dorul nostru după El. Răbdarea necazurilor ne devine astfel o scară către cer, o treaptă a nevoinţei noastre ascetice. Iar călăuza permanentă a vieţii noastre creştine (ascetice şi mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune omul se uneşte tainic (iubitor şi înţelegător) cu Dumnezeu, prin rugăciune omul se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (şi nu în puterile lui). Prin rugăciune omul se pregăteşte de întâlnirea cu Mântuitorul Hristos cea prin Sfintele Taine, dar tot prin rugăciune o şi continuă. Rugăciunea şi răbdarea necazurilor sunt cea mai comună cale de apropiere de Dumnezeu. Însă rugăciunea în comun a creştinilor dreptmăritori este mai bineplăcută Domnului, căci ea este sămânţa şi rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfinţit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni şi cea dintre oameni şi Dumnezeu. Preotul are şi această harismă şi misiune în Biserică. De aceea prin prezenţa şi prin lucrarea sa preotul este un organ al harului divin. “Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată. Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.” (Iacov 5.10-15) Înainte de toate, trebuie spus că nu preotul vindecă, nici rugăciunea lui nu are efect asupra bolnavului “ex opera operato” (automat, magic, ca şi cum cuvintele rostite de preot ar declanşa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel ce vindecă, Dumnezeu ascultă rugăciunea şi alege pe cine să-l vindece, când şi cum. De aceea este necesară o colaborare iubitoare între preot şi credincios, şi între ei şi Dumnezeu. Abia când această unire iubitoare în Hristos există, abia atunci Dumnezeu răspunde la rugăciunea lor comună, revărsând mila Sa. Abia acum se împlineşte cuvântul Mântuitorului: “dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18.19-20) Unde nu este iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (în partea “vindecătorului”) şi disperarea necredinţei (în partea bolnavului), este limpede că nu este Hristos de faţă, este limpede că acea terapie nu este de la Dumnezeu.

Privegherea (trezvia, atenţia) şi faptele bune sunt încă două condiţii ale vindecării depline în Biserică. Războiul nevăzut pe care ni-l aduce vrăjmaşul diavol tuturor oamenilor nu este aşa uşor pe cât ar crede majoritatea oamenilor; Mântuitorul ne îndeamnă: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei 26.41), iar Sfântul Apostol Petru ne spune: “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5.8). Este un război continuu, este o luptă neîncetată la nivelul gândurilor şi senzaţiilor. Diavolul este expert şi îmbătrânit (mii de ani) în viclenie şi nu se dă bătut după ce este respins; ba încă îşi pregăteşte alte şi alte metode (semne mari şi chiar minuni), “ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24.24). Paza minţii şi a simţurilor singuri n-o putem dobândi niciodată. Ea vine prin harul lui Dumnezeu şi cere din partea noastră smerenie, asceză, despătimire, rugăciune cât mai neîntreruptă, unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi rânduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului încă de atunci când i se strecoară precum un şarpe printre propriile gânduri, şi imediat poate să-l respingă. Priveghind cu mintea, omul poate simţi imediat în “doctrina terapeutică” o minciună flagrantă, o răstălmăcire a Adevărului creştin, sau o mascată abatere eretică plină de otravă pentru suflet. Toţi trebuie să priveghem, rugându-ne, toţi trebuie să fim atenţi la vicleşugurile vrăjmaşului ucigaş de oameni, căci pierzându-ne o clipită atenţia ne putem pierde chiar mântuirea. “Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii” (2 Corinteni 11.14). Privegherea şi faptele bune ne dau o experienţă prin care putem cerne (în sita dreptei credinţe) şi discerne faptele şi intenţiile altora. Pentru că mulţi, deşi fac fapte aparent bune, sunt străini de Duhul bunătăţii, smereniei şi iubirii dumnezeieşti. Însuşi Domnul Hristos ne-a atenţionat: “după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.20-23) – Atenţie !

Ca o cauză şi ca o consecinţă clară a decăderii morale şi spirituale a “omului modern” îngâmfat în propria-i suficienţă ce nu mai lasă loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societăţii secularizate de astăzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist, treptat, poate ajunge să fie posedat total de duhul diavolului şi uneori chiar fără să-şi dea seama. Ucenicii (şi proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmează pe diavol în viaţa lor, copiind de la începătorul răutăţii şi al hulei mândria şi închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufleteşte tot mai mult şi îmbolnăvindu-i şi pe alţii. Ori neopăgânismul şi autolatria omului contemporan sunt plăgi nevindecabile fără smerenia creştină şi fără harul lui Dumnezeu. Iată cum descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor noastre: “În zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia.” (2 Timotei 3.1-5)

Supus la un flux divers de informaţii, omul contemporan nu mai ştie să aleagă binele de rău, adevărul de minciună, esenţialul de neesenţial, deseori fiindu-i prezentate răsturnat realităţile şi valorile. Astfel, în această confuzie informaţională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimându-i omului în suflet o pecete pătimaşă care îi afectează serios viaţa întreagă. Aşa că omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu, şi-şi face dumnezei după chipul lui. Religia şi morala creştină sunt exilate într-o periferie a existenţei şi sunt chiar înlocuite cu noi “căi spirituale” de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: să strice şi să răstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, aşa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea – Hristos) în labirintul de spiritisme ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ascetică, dogmatică şi mistică, în linia Sfinţilor Părinţi, pentru a scăpa din plasa “religiei viitorului” (“spiritualitatea demonică” New Age, cu totul opusă faţă de cea ortodoxă). “Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.”(1 Timotei 4.1-5)

Aproape toate formele de “medicină complementară” aduc în doctrina lor erezii contrare Adevărului creştin trăit şi mărturisit de Biserică, precum: antropocentrismul, preexistenţa sufletului, reîncarnarea lui, predestinaţia lui astrală, dualismul, existenţa unor “energii” (yin şi yang) necunoscute şi nerecunoscute de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun cinstit om de ştiinţă, alienarea conştiinţei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului şi a libertăţii lui, impersonalizarea harului divin şi chiar a lui Dumnezeu, promovarea “iluminaţilor” păgâni ş.a.. Sunt unii “terapeuţi” care apelează şi la remedii naturale (acceptate de Biserică) şi la întortocheate explicaţii ştiinţifice, dar, ce este foarte grav, introduc şi răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice şi magice de vindecare duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii creştine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea “sacroterapii” sunt certaţi cu învăţătura şi legea bisericească, nefiind sub ascultarea şi binecuvântarea nici unui Episcop al Bisericii, şi prezentând în multe puncte esenţiale ale doctrinei grave confuzii dogmatice, iar în viaţa lor duhovnicească având serioase carenţe morale şi mistice (unele chiar psiho-patologice). În general, impostorii se declară profund religioşi, întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiţi de la care fură câte o binecuvântare “ca să poată face oamenilor cât mai mult bine” (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii se pozează ca mari creştini, tipărind cărţi ortodoxe (cu note şi interpretări personale de-a dreptul eretice) şi instalându-se în biserici fie în primul rând, fie pe lângă sfintele moaşte, arătând că sunt preocupaţi de rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr-un cuptor. Foarte mulţi au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de “îngeri”, de păsări, de lumini colorate sau de flăcări, etc. Aceştia ascultă numai de ce le zice “duhul” prin vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de Ierarhia sacramentală a Bisericii. Chiar şi unii monahi şi chiar clerici pot cădea în această înşelare demonică, inventând teorii şi practici noi, neortodoxe, promovându-le printre adepţi şi creând dezbinare între creştini (vezi cazurile Vladimireşti, Noul Ierusalim - Pucioasa, Visarioniştii). Faptul că ies din Tradiţia şi cuminţenia Ortodoxiei, din buna rânduială şi ascultare ierarhică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv ca pe nişte falşi prooroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al unităţii şi al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile întunericului care nu suportă pocăinţa (smerenia) şi ascultarea în Hristos.

Vrăjmaşul diavol, în rai întâi a hipnotizat-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negându-i cuvântul lui Dumnezeu), stimulându-i imaginaţia (că va fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut şi face victime printre oameni mereu. Însă toţi proorocii diavolului, oamenii ce-i slujesc lui cu acelaşi scop ca şi el (pierzarea oamenilor), folosesc aceleaşi metode ca şi el. Hipnoza rezidă într-un “joc de scenă” şi are ca scop adormirea (sau aburirea) minţii folosind anumite mişcări, gesturi, cuvinte şi muzică (şi chiar droguri sau alte substanţe) impresionante (unele sunt invocări satanice clare) care să-i fure atenţia omului din realitate într-o lume virtuală falsă, şi să-i inducă omului o stare de somn (al raţiunii) receptivă influenţelor demonice (de exemplu: unele vrăjitoare, îmbrăcate într-un anumit fel, folosesc cărţile de joc ca să-l atragă pe om cu mintea într-un spaţiu de gânduri ireal; sau: ocultiştii cu iz asiatic te iau cu termeni în sanscrită ca să-ţi devieze atenţia şi să-ţi inoculeze ideea că ei sunt nişte “superiori” de care trebuie să asculţi). Cu alte cuvinte hipnoza este una din metodele de “spălare a creierului”, şi de pregătire a lui pentru implantul gândurilor şi duhurilor demonice.

Nedespărţită de ea este sugestia, care înseamnă lansarea de idei prin cuvinte şi gesturi “atrăgătoare”, idei care se înfig în mintea omului şi pot rămâne uneori foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul (hipnotizat, cu conştienţa adormită dar cu mintea aflată într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconştientului) preia uşor aceste sugestii din afară, le păstrează în sine auto-alimentându-le; acum ele îi devin autosugestii, apoi treptat ajung obsesii, generând angoase interioare şi chiar psihoze. Diavolul îşi dă tot concursul ca omul să-şi amintească ce i-a zis “proorocul mincinos”, aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat acela. Din această pricină “de ce ţi-e frică, de aia nu scapi”.

În imaginaţia (pe care Sfinţii Părinţi au numit-o puntea dracilor) mult decăzută sub povara patimilor şi a educaţiei imorale a omului de astăzi, diavolul creează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realităţi, şi-l ispiteşte pe om să o accepte ca adevărată. Imaginaţia pervertită prin păcate păstrează şi amplifică astfel sugestiile şi inducţiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută a Adevărului creştin, şi amestecând valorile autentice ale dreptei credinţei creştine cu alte “valori” total anticreştine. În gândirea omului pătimaş apare ideea că “toate sunt relative şi subiective”, deci n-ar mai fi nimic absolut şi obiectiv; astfel, percepţia Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre nălucirile minciunilor demonice, iar binele şi răul îşi pierd consistenţa lor absolută şi ontologic-personală, sunt răsturnate şi amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este să-i facă pe oameni să creadă că el (diavolul) nu există ca fiinţă personală, şi deci oamenii să nu se angajeze în luptă contra lui, crezând că “cel rău” este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Mulţi oameni, chiar şi printre creştinii ortodocşi, au această idee, şi datorită acestei viclenii demonice strecurate în concepţia lor cad foarte uşor în mrejele proorocilor satanei.

Performanţele impostorilor stau, deci, nu atât în măiestria lor cât în ignoranţa şi în credulitatea victimelor lor. La “reuşita” unei şedinţe de terapie (de fapt, de orice “consiliere”) ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte, impostorul rămâne în înşelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o dată), pe de altă parte victima cade şi ea în înşelare, şi pe de alta mulţi alţii care văd “reuşita” sunt atraşi să încerce şi ei metoda ocultistă. Aceasta şi este voia diavolului, ca să fie înşelaţi cât mai mulţi oameni. “Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. (2 Timotei 3.13) De aceea pe aceşti prooroci mincinoşi diavolul îi ajută din plin, mimând deseori vindecări, şi intervenind la nivel fizic chiar cu “semne şi minuni”, cu senzaţii de cald / rece, forţând libertatea omului să-i accepte şi să-i recunoască că ar fi de la Dumnezeu. În “terapiile complementare”, unii pot proba o reală îmbunătăţire a stării de boală datorită remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (şi nicidecum “paselor energetice”), dar diavolul, care le-a şi inspirat, intervine nevăzut şi el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci camuflând senzaţiile de durere mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat boala) în imaginaţia omului. Diavolul ştie să nălucească arătări şi senzaţii, dar nu poate restaura firea bolnavă a omului; căci cum ar vindeca el pe om, pe care-l urăşte de moarte? Dacă diavolul l-a scos pe om din rai dorindu-i moartea, oare poate să-l ajute cu ceva? Sau doar mimează binele ca să îl înşele încă o dată? Ba încă foarte des demonii intervin chiar şi fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat şi sugestionat continuu. Aşa omul cade în închipuire şi în mândrie (tot mai mare), neglijându-şi pe mai departe datoriile sale de creştin, iar diavolul îl duce pe om pe toate “căile” numai pe calea pocăinţei nu. După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se retrage din imaginaţia omului, boala şi durerea revenindu-i acestuia în toată amploarea; abia ajunşi aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferinţă spre pocăinţă şi spre Biserică); însă alţii cad în necredinţă şi deznădejde (spre bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenţie!) şi rămânând chiar cu sechele psiho-patologice uneori toată viaţa. Alteori, când boala este cauzată de prezenţa unui duh necurat, în timpul şedinţei paramedicale cu a sa viclenie caracteristică duhul rău se dă un timp la o parte, iarăşi înşelându-i şi pe vindecător şi pe pacient. Dumnezeu totuşi îngăduie aceste ispitiri omului întrucât îi protejează libertatea şi îi respectă voia acestuia. “Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte v-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.” (Deuteronom 30.19)

Hipnoza este clar un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A. asupra căruia s-a efectuat o şedinţă de hipnoză, a intrat în transă şi a început să vorbească în engleză (el neînvăţând-o la şcoală) zicând că: “într-o viaţă anterioară am trăit în Anglia, în satul X.; mă numeam Y., părinţii mei erau Z., fraţii erau T., locuiam într-o casă lângă râul U., la poartă aveam un copac mare…” şi alte detalii de viaţă adevărate pentru Y. ce pot fi probate chiar istoric. Întrucât Ortodoxia combate reîncarnarea ca pe o erezie total neacceptabilă, reiese de aici că duhurile care intervin în experienţele de hipnoză nu sunt de partea Mântuitorului Hristos. Apoi, diavolul (sau chiar mai mulţi diavoli) care l-a(u) ispitit pe Y. în şedinţa de hipnoză l-a luat în posesie pe A. şi a grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y. ca să înşele pe oameni, “mărturisind” despre reîncarnare.

Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiilor orientale, ca fiind cauzate de “dezechilibre şi gâtuiri ale energiilor yin şi yang”, sau pe baza speculaţiilor radiesteziste ca fiind produsul influenţei unor “interferenţe malefice de energii cosmice şi telurice”, nu are nimic comun cu Adevărul, deoarece omul nu este la discreţia energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existenţa, ci este persoană, infinit superior lumii neraţionale. A susţine predestinaţia este o gravă erezie întrucât îl face pe om inferior lumii impersonale care-i anihilează orice tendinţă de libertate. Omul este zidit de Dumnezeu Cel personal şi iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia şi cu ştirea lui Dumnezeu Care ni le îngăduie spre mântuirea noastră, şi deci şi vindecarea noastră se face tot cu voia şi cu ştirea Lui. Orice tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu în Hristos este un furt, o minciună, o falsă vindecare. Trebuie conştientizată în primul rând relaţia de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul şi Unicul Doctor şi Tămăduitor, şi de unire cu Biserica Lui.

O femeie, vrăjitoare, a fost arestată de poliţie, pe motivul înşelăciunii (cazul a fost dat şi la TVR1). Întrebată cum a reuşit să păcălească atâţia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: “Păi dacă e proşti şi crede ce le zic !”. Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atât de uşor de păcălit? Şi ne răspundem singuri: pentru că oamenii nu-L mai caută pe Dumnezeu – Dătătorul Înţelepciunii şi se complac în superficialitatea păcatelor. Oamenii au pierdut simţul şi educaţia comuniunii creştine, şi nu mai trăiesc deplin Adevărul şi Viaţa Bisericii, nu mai percep corect înţelesurile dreptei credinţe, şi deci îi tăgăduiesc puterea. Creştinii ortodocşi înşişi nu mai trăiesc creştineşte, nu mai cunosc adevărurile credinţei sănătoase. Ce să mai zicem de eretici, sau de păgânii închinători la idoli? Pe bună dreptate, ne întrebăm şi noi: “Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18.8).

În occident procesul galopant de dizolvare a valorilor Ortodoxiei creştine în sincretismul New Age este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în ţară de aproape 10 ani. Dacă vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului românesc nu ni se arată deloc mai bun sau mai luminos, întrucât va fi iminent pericolul degradării şi al dezbinării noastre religioase şi morale. Căci şi prin “terapiile complementare”, ancorate bine în New Age, diavolul încearcă să fure Adevărul creştin din minţile oamenilor şi să facă accesibile omului modern iniţieri satanice, chiar fără ca omul să vrea sau să ştie (manipularea se face insistent prin mass-media), şi prin ele să-i impună un mod de viaţă antihristic. Trăim vremuri foarte tulburi astăzi, căci diavolul ştie că mai are puţină vreme şi caută să înşele cât mai mulţi oameni prin tot mai subtile vicleşuguri.

Noi, creştinii ortodocşi, care am primit harul dumnezeiesc şi-l primim neîncetat în Biserica dreptmăritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, aşa cum l-au primit toţi Sfinţii, nu trebuie să căutăm “semne şi minuni” exterioare, care pot fi uşor simulate de duhurile rele, “ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efeseni 4.15). Să nu ieşim din hotarele Părinţilor noştri, din cuminţenia Ortodoxiei în care milioane de Sfinţi au primit făgăduinţele mântuirii lui Dumnezeu, ci, “având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 7.1).

2. Ieromonah Serafim Rose – Ortodoxia şi religia viitorului, Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 1995

3. Părintele Rodion – Oameni şi demoni, Editura Schimbarea la Faţă, 1999

4. Mitropolitul Hierotheos Vlachos – Psihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Timişoara, 1999

5. Jean-Claude Larchet – Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997