"Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta, şi voi merge întru adevărul Tău"

( Psalm 85, 11).

Una din cele mai periculoase ispite care ameninţă în zilele noastre Biserica ortodoxă, este puternica propagandă Romano-catolică, desfăşurată în ţările ortodoxe din estul Europei. Toată politica Vaticanului, în a doua jumătate a secolului XX, este reprezentată de încercarea de a plasa printre ortodocşi ideea de identitate între cele două confesiuni creştine, iar "micile" diferenţe, care, totuşi, nu pot fi contestate, ar fi doar produsul diferenţelor cultural-naţionale în care s-au dezvoltat popoare din diferite părţi geografice şi nu pun în pericol mântuirea credincioşilor de nici o confesiune.

Strategia catolicilor de cucerire a Orientului ortodox este foarte clar exprimată în cuvintele conducătorului greco-catolicilor din Rusia, Exarhul Leonid Feodorov: "Prozelitismul şi convertirea unor persoane nu trebuie să fie scopul misiunii noastre, pentru că aceasta cu puţin va ajuta uniaţia. Ci scopul principal al nostru, este răspândirea şi popularizarea a însăşi ideii de uniatism, răspândirea ideilor pozitive despre catolicism şi apropierea cu ierarhii şi clericii ortodocşi. Cu prozelitismul, putem dobândi mii de suflete, dar aceste mii vor fi un nou obstacol între noi şi acele zeci de milioane de oameni pe care trebuie să-i aducem "într-o singură turmă." Şi de aceea, când sîntem în faţa situaţiei de a alege între succesul efemer în dobândirea unor suflete şi scopul principal al misiunii noastre, noi , fără îndoială, renunţăm la primul, în folosul celui de al doilea scop."

O mare reuşită a catolicilor pentru atingerea acestui scop, este cunoscutul document de la Balamand (Liban), elaborat şi semnat de către o comisie teologică mixtă, între ortodocşi şi romano-catolici, în 1993, pe 23 iunie. Prin acest document, un grup de arhierei şi teologi ortodocşi, au recunoscut romano-catolicismul, ca fiind "Biserica adevărată a lui Hristos", "biserica-soră", deţinătoare a harului sfinţitor şi mântuitor în mod egal cu Biserica Ortodoxă.

Fără să adâncim toate subtilităţile disputelor teologice, să ne aruncăm privirile la asceţii şi misticii ortodocşi şi romano-catolici, pentru că ei sînt cei care în modul cel mai deplin şi acut, aplică în viaţa personală, învăţătura fiecărei confesiuni. Este de subliniat că învăţătura dogmatică nu este o ştiinţă abstractă care n-are nimic de-a face cu viaţa de zi cu zi a fiecărui credincios, ci ea reprezintă tocmai acea busolă care arată şi marchează drumul în Împărăţia Cerurilor. Dar dacă această busolă de credinţă este defectă, atunci orice călătorie de la început este predestinată la eşec.

Asceza în nici un caz nu trebuie să fie privită separat de învăţătura de credinţa pentru că toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ne învaţă că fără conştiinţă dogmatică nici o nevoinţă nu poate avea succes. Mistica ortodoxă, călăuzindu-ne în lucrarea duhovnicească, învaţă că este foarte important ca omul să se priceapă să facă diferenţa între lucrarea Sfântului Duh asupra sufletului omenesc şi lucrarea diavolească, când emoţiile şi sentimentele trupeşti sînt considerate ca dobândirea harului divin. Unul dintre cele mai importante sfaturi este ca omul să nu-şi provoace sieşi stări de exaltare, să nu caute vedenii sau chiar minuni, să fugă de orice imaginaţie sau închipuiri în timpul rugăciunii, cum ar fi viziuni, înfăţişări mentale despre Dumnezeu, îngeri sau sfinţi.

În contradicţie cu aceste învăţături, mistica apuseană ne sugerează că, închipuindu-ne diferite scene biblice, trebuie să medităm la ele. Ignaţiu de Loyola, întemeietorul ordinului iezuit, socotit la romano-catolici ca sfânt, în celebra operă a lui "Exerciţii spirituale", scrisă în anul 1522, ne oferă un sistem întreg de diferite meditaţii. Una din ele sună astfel: "Să ne închipuim uriaşe limbi de foc şi sufletele oamenilor care se chinuiesc acolo. Să auzim plânsete şi strigăte ale păcătoşilor, care în acelaşi timp hulesc pe Iisus Hristos şi sfinţii Lui. Să simţim miros de fum, pucioasă şi putregai. Să ne închipuim că noi înşine simţim arderea focului. Să ne amintim de suflete care se chinuiesc în iad şi să mulţumim Domnului că nu ne-a lăsat să ne săvârşim viaţa aici." Acest exerciţiu este recomandat cu o oră înaintea mesei de seară.

Această metodă de "rugăciune" exagerat de emoţionantă de regulă face ca în viaţa religioasă a omului să pătrundă şi cugetele trupeşti, iar consecinţele pot fi dintre cele mai nefaste. Să dăm câteva exemple: Angela (anul morţii 1309) la romano-catolici considerată ca "fericită", prin metodele ei de rugăciune, a ajuns să vadă pe Hristos cam prea simţitor. De exemplu, interlocutorul mistic al ei îi spunea: "Am fost eu cu apostolii şi m-au văzut ei cu ochii lor trupeşti, dar nu m-au simţit aşa cum mă simţi tu." Angela considera că atât de tare pătimeşte şi chiar trăieşte personal patimile lui Hristos, încît, după cum credea ea, nici Pre Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, care a stat lângă crucea Mântuitorului, n-ar fi putut să le descrie atât de clar ca Angela.

Despre astfel de metode de meditaţie ne lămureşte un mare mistic ortodox, Sfântul Simeon Noul Teolog, el descrie aşa: "El (cel care meditează n. n.) ridică spre cer mâinile, ochii şi gândurile şi-şi închipuie în mintea sa sfaturi dumnezeieşti, harul ceresc, cetele îngerilor şi ale sfinţilor, într-un cuvânt, adună în minte tot ce auzise din Sfânta Scriptură, priveşte la toate acestea în timpul rugăciunii şi astfel îşi agită sufletul spre dorinţa de cele divine, spre dragoste, uneori chiar varsă lacrimi şi plânge. Şi astfel, încetul cu încetul, inima lui începe să se mândrească, el crede că tot ceea ce face el este rodul harului Sfântului Duh care se pogoară spre mângâierea lui şi se roagă lui Dumnezeu ca tot timpul vieţii lui să-l învrednicească să lucreze astfel. Aceasta este semnul înşelării diavoleşti."

Unele stări spirituale la "sfinţi" romano-catolici sînt atât de sensibile, că ne fac să ne îndoim serios de curăţia lor. Iată un exemplu foarte caracteristic pentru Tereza de Avilla: "deseori Hristos îmi spune: De acum Eu sînt al tău şi tu a mea. Aceste mângâieri ale Dumnezeului meu mă fac să mă ruşinez nespus. În ele simt şi durere şi desfătare, totodată. Aceasta este o rană prea dulce (…). Eu am văzut un înger care ţinea în mână o suliţă lungă de aur cu vârf de fier pe care ardea o mică limbă de foc. Acest înger, din când în când îmi înfigea suliţa în inimă şi în alte organe ale trupului meu. Iar când o trăgea înapoi, atunci mi se părea că mi se scoate afară tot lăuntrul meu. Durerea din cauza acestor răni era atât de puternică, încât eu gemeam, dar şi desfătarea era atât de mare, încât nu puteam să-mi doresc să înceteze vreodată această stare. Cu cât mai adânc îmi intra în mine suliţa, cu atât mai mult creştea durerea, dar şi desfătarea devenea mai puternică, mai dulce."

Un teolog rus, D. Merejkovski comentează astfel aceste stări spirituale ale Terezei: "Dacă o femeie stricată cu o mare experienţă în viaţă trupească în acel moment ar fi văzut-o pe Tereza, ea foarte bine ar fi înţeles-o ce simte, doar că s-ar fi mirat nevăzând pe lângă Tereza nici-un bărbat."

Nici nu este de mirat că Tereza tot timpul avea probleme cu duhovnicii ei -"Pentru duhovnici nu e cu putinţă să înţeleagă toate acestea"- spunea adeseori ea. Aici ar merita să menţionăm că Papa Paul VI a ridicat pe Tereza la unul din cele mai înalte ranguri de sfinţenie cu titlul de "Doctoriţa Bisericii."

În metodele de asceză şi rugăciune sus amintite se vede cel mai clar toată minciuna catolicismului. Rugăciunea ortodoxă totdeauna este aşezată în partea de sus a inimii, în nici-un caz mai jos. Prin multa experienţă s-a dovedit că dacă rugăciunea se aşează undeva în alt loc aceasta de fiecare data este rezultat al înşelării duhovniceşti. Erotomania catolică se pare că este rezultatul aşezării rugăciunii în partea de jos a inimii care din cauza apropierii de pântece provoacă stări de încălzire şi ardere trupească.

Să mai cităm câteva pasaje din mărturisirile Angelei ca să ne dăm seama mai bine de "misticismul" romano-catolic: "Când mă apropii de ostie ea îmi dă un sentiment de mare mângâiere. Dar tot corpul meu începe să se cutremure foarte tare, aşa că cu mare greutate reuşesc să mă împărtăşesc." "Şi strigam eu fără nici-o ruşine: Dragostea mea, eu încă nu Te-am cunoscut! De ce mă laşi aşa pe mine? Şi nu puteam să mai zic altceva că ţipătul mă împiedica să rostesc altceva. S-a întâmplat pe când intram în biserica sfântului Francisc şi când am simţit că Dumnezeu s-a depărtat de mine; stând aşezată jos, strigam în prezenţa tuturor oamenilor încât cunoscuţii mei care veniseră cu mine, ruşinându-se, s-au depărtat de mine. Dar eu din cauza dulceţii Lui, şi din faptul că m-a părăsit pe mine ţipam aşa şi vroiam să mor. Toate legăturile trupului meu se desprindeau atunci" .

"Fericita" Angela şi-a dorit să-L vadă pe Mântuitorul trupeşte, şi -"Am văzut pe Hristos aplecându-şi capul în mâinile mele. Şi atunci El mi-a descoperit gâtul şi mâinile Sale, iar gâtul lui avea o frumuseţe de nespus."

Este de menţionat aici că Angela vedea în Sfânta Cruce patul de nuntă(!). Însuşi Hristos îi face mărturisiri: "Eu nu în glumă m-am îndrăgostit de tine" . Un teolog rus, Lev Karsavin, care toată viaţa sa a studiat teologia apuseană din Evul Mediu, în lucrările sale nu poate să ocolească manifestările trupeşti care se petrec în timpul aşa zisei "iubiri mistice" a catolicilor faţă de Dumnezeu; el arată că această "iubire mistică" de regulă este însoţită de exacerbarea simţirilor trupeşti. El trage concluzia că, "catolicismul este o religie carnală, chiar foarte carnală" şi de aceea mistica apuseană introduce în relaţiile cu Dumnezeu un simţământ cu totul trupesc, o înşelare spirituală profundă. Ni se atrage atenţia şi asupra faptului că, după vedeniile sale, şi Mathilda şi Gertruda şi Angela sînt atât de convinse de mântuirea lor, că nici nu mai consideră necesară spovedania înainte de moarte.

Noi, ortodocşii, adeseori vorbim despre un teribil duh de mândrie care a contribuit la proclamarea dogmei infailibilităţii papale. Dar acest exemplu nu este deloc singular când mândria domneşte în teologia şi mistica apuseană. Noi putem vedea că tocmai asceţii romano-catolici încep deodată să se simtă ca dumnezei întrupaţi.

Francisc de Assisi - un "sfânt" celebru al romano-catolicilor, în timpul captivităţii sale la Perugia, când prima dată a început să mediteze la viaţa de sărăcie pentru Dumnezeu, spunea tovarăşilor săi de arme: "Să ştiţi însă că, acela care ca şi voi, este încătuşat în fiare, va fi într-o zi omul cel mai slăvit de lume". Omul încă nici n-a început viaţa de asceză şi deja se vede pe sine ca "cel mai slăvit de lume" fiind aşadar prea încredinţat de sine. Şi atunci devine explicabilă vedenia lui Francisc când ajunge, cum crede el, la un nivel înalt de spiritualitate: "În timpul rugăciunii mele, în faţa mea au apărut doi stâlpi de lumină - într-unul din ei am recunoscut pe Creatorul tuturor, dar în celălalt pe mine însumi"- ne relatează însuşi Francisc. A deveni omul cel mai slăvit de lume nu este atât de greu de realizat, dar să ajungi la adâncul smereniei, într-adevăr, cere multă nevoinţă duhovnicească. Este uşor de observat că învăţătura romano-catolică despre meritele supra-prisositoare, face cu neputinţă existenţa adevăratei smerenii şi iubirii de aproapele.

Toma de Aquino - un alt "sfânt" romano-catolic, explicând politica bisericii sale, spunea: "Erezia este păcat, pentru care vinovatul trebuie nu numai să fie excomunicat din Biserică, dar şi să fie scos din rândul celor vii. Dacă ereticul stăruie în rătăcirea lui, atunci biserica, pierzând orice nădejde pentru mântuirea lui, trebuie să aibă grijă de mântuirea celorlalţi oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar după aceea, biserica îl predă puterii laice ca prin moarte să-l scoată din lumea aceasta."

Învăţătura romano-catolică despre mântuire ca fiind exclusiv un fapt juridic a pus adânci amprente şi asupra ascezei. "Asceţii" catolici, spre deosebire de ortodocşi, nu caută ca prin pocăinţa şi rugăciunea neîncetată să transfigureze firea omului, ca prin participarea la energiile necreate ale lui Dumnezeu să ajungă la despătimire şi îndumnezeire.

Acest fel de activitate ascetică face ca un novice să înceapă să creadă că îşi dobândeşte nişte merite deosebite, că este vrednic pentru mântuire, că a ajuns deja sfânt, ceea ce îi stopează orice sporire duhovnicească în smerenie şi pocăinţă şi îl aruncă în prăpastia mândriei ascunse şi părerii de sine.

Foarte grăitor în această privinţă este cazul "sfintei" romano-catolice din Polonia, monahia Faustina Kovalska. În cartea "Boli i miloserdie v moei duşe" monahia Faustina ne prezintă un grafic unde în coloana verticală sînt scrise păcate şi virtuţi, iar în cea orizontală, săptămâni. Faustina, cu mare acurateţe înscrie cifre: în prima săptămână a lunii mai, patima lenii am biruit-o de atâtea ori, am cedat de atâtea ori. Păcatul invidiei a fost biruit de atâtea ori, am cedat atât. Şi aşa, săptămână cu săptămână, lună cu lună "se ridică" monahia Faustina pe scara sporirii duhovniceşti şi a sfinţeniei, cifrele devenind mai statornice, mai bune, înregistrând fiecare virtute sau faptă bună. Mai ales impresionează graficul care arată "sporire" în smerenie şi biruinţele asupra păcatului mândriei.

Despre acest fel de "asceză" ne lămureşte Sfântul Ignatie Briancianinov în cartea "Despre Înşelare": "Semnul de obşte al stărilor duhovniceşti este adânca smerenie şi smerita cugetare, unită cu gândul omului că este mai prejos decât toţi (…), iar "părerea" stă în socotinţa că însuşirile bune, dăruite de Dumnezeu, le are omul de la sine, şi în născocirea pentru sine a unor însuşiri bune care nu sînt de fapt.(…) Cei ţinuţi de "părere", sînt dedaţi, în cea mai mare parte, patimii dulceţii, chiar dacă se fălesc cu cele mai înalte stări duhovniceşti, nemaipomenite în adevărata nevoinţă ortodoxă; unii dintre ei se înfrânează de la înrobirea grosolană faţă de patima dulceţii, dar asta numai pentru că în ei precumpăneşte păcatul păcatelor-trufia."

ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, în cartea sa "Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă", ne dă informaţii preţioase despre monahismul apusean: " Călătorind prin Occident, în anii mei de studii, am avut prilejul să cunosc multe din aceste ordine (monahale catolice n. n.). Cel mai mult m-a impresionat întâlnirea cu aşa-zisele ordine contemplative, în care vieţuitorii sînt laustraţi pe viaţă, fie bărbaţi, fie femei. Am vorbit maicilor vizitandine din Chartres (Franţa), maicilor carmelite din Assisi (Italia), călugăriţelor din Valsainte (Elveţia) şi multor altora fie prin grile masive de fier, dublate şi de perdele, e adevărat, uşor transparente, fie prin uşile închise, şi am luat parte la slujbe în biserici în care nu călcase niciodată picior de mirean. Izolare totală, potrivit Regulii respective. În Belgia am vizitat o mănăstire trapistă, Rochefort, în care, în afară de stareţ, am vorbit cu ceilalţi prin semne. Aşa îşi vorbeau şi ei, desigur cu mai multă îndemânare decât mine. Regula interzice cuvintele rostite.

(…) Regula devenise scop în sine. Ajunsese la o gimnastică a formelor care, cu cât erau socotite mai bine executate, ca în atletism, cu atât erau mai mântuitoare, când în realitate erau forme goale.

Mântuirea sufletelor ajunsese a fi condiţionată doar de respectarea formală şi exterioară a rânduielilor cu privire la somn, la slujbe, la mâncare, la îmbrăcăminte, la numărul genuflexiunilor, la ascultare. Dincolo de acestea, se părea că fuseseră uitate procesele interioare, transformarea inimii, arderea ei în căutarea luminii şi a sensurilor. De acestea - s-a zis atunci - nu se mai ocupa nimeni. Conţinutul nu mai interesa. Interesa doar Regula. Doar respectarea exactă a capitolelor şi articolelor Regulei asigura mântuire.

Cei implicaţi într-o astfel de viaţă şi-au dat subit seama că, în fapt, Regula nu asigura nimic. Deforma personalitatea şi atâta tot. O golea de conţinut şi de omenie şi de Dumnezeu."

Mitropolitul Antonie Blum al Surojului (Patriarhia rusă) în scrisoarea adresată Sanctităţii Sale Patriarh Alexie II spune următoarele: "A sosit timpul când trebuie să conştientizăm că Roma doreşte exclusiv să nimicească Ortodoxia. Toate întâlnirile teologice interconfesionale şi "apropierile" reciproce semnate doar pe hârtii nu ne duc nicăieri. Pentru că dincolo de ele stă dorinţa fermă a Vaticanului să înghită Biserica Ortodoxă."

În loc de încheiere a acestui articol să cităm cuvintele Sfintei Scripturi: "Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sînt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit." (I Ioan 2; 18, 19)