Sărbătorile
sunt zâmbetul unei naţiuni. Există zâmbete sincere
şi zâmbete forţate, bolnăvicioase. Fiecare popor are
nişte sărbători care îl reprezintă. Printre acestea,
un loc special îl ocupă sărbătorile cu conţinut
religios.
În R. Moldova a devenit deja o tradiţie ca
în fiecare vară să se convoace pe stadionul republican “Congresul
martorilor lui Iehova”. Aparent, aceasta este o sărbătoare
religioasă. Membrii acestei organizaţii o pot numi chiar
creştină. Totuşi, aceşti oameni neagă dumnezeirea lui
Hristos, considerându-L doar o creatură superioară. Şi
atunci, devine o adevărată dilemă, în cazul în care
Hristos nu-I Dumnezeu, dacă mai are rost sau nu ca să se sărbătorească
“Dumnezeul lui Israil” altfel decât o făceau evreii.
Pentru noi, creştinii, singurul motiv de
sărbătoare este redobândirea nemuririi luminoase, prin
învierea lui Hristos, îndumnezeirea firii umane. “Să se
veselească cele cereşti – cântă Biserica în fiecare
duminică, – şi să se bucure cele pământeşti,
că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul,
călcat-a cu moartea pe moarte. Cel întâi-născut din
morţi S-a făcut. Din pântecele iadului ne-a izbăvit pe
noi. Şi a dăruit lumii mare milă”. Veselia este prilejuită
anume de redobândirea chipului dumnezeiesc, prin Hristos: “Saltă,
Adame, împreună şi te veseleşte, Eva, că hainele prin
care v-aţi îmbrăcat întru stricăciune de demult
în rai, nădăjduind nestricăciune, luându-le pe Sine
Cel ce v-a zidit pe voi, în chip negrăit le-a mutat întru
nestricăciune, şi împreună v-a înălţat
astăzi şi prin şederea cea împreună cu Tatăl v-a
cinstit”. (Penticostar, Săptămâna VII după Paşti,
Miercuri: stihoavna Vecerniei, stih. II). Firea dumnezeiască, unindu-se
neamestecat şi nedespărţit cu firea omenească, în
persoana lui Hristos, în taina întrupării, a cinstit-o pe cea
din urmă, astfel încât “spăimântatu-s-au cetele
îngereşti văzând pusă pe Scaunul părintesc
firea omenească cea căzută”. (Octoih, glas VIII, Duminică:
Can. Crucii şi Învierii, oda I, stih. II). Dogma
întrupării lui Dumnezeu, expusă de Părinţii primului
Sinod Ecumenic (325) e foarte simplă: “Neîncetând să fie
Dumnezeu, a început să fie om”.
Dacă Hristos nu este Dumnezeu
desăvârşit şi om desăvârşit, două
firi în aceeaşi Persoană, neamestecate şi
nedespărţite, atunci zadarnică a fost venirea Lui. Rostul
venirii lui Hristos nu a fost doar acela de a propovădui “vestea cea
bună”, aşa cum afirmă martorii lui Iehova, Dumnezeu putea
să vestească şi în continuare prin îngeri, aşa
cum a făcut în Vechiul Testament. Să Se jertfească pe cruce?
Dar dacă Hristos nu-I Dumnezeu, oare nu reiese că Dumnezeu Tatăl
a asistat cu cruzime moartea unicului Său Fiu şi pentru aceasta a
iertat păcatele lumii? Dumnezeu Tatăl a iertat omenirea tocmai pentru
faptul că a comis cea mai abominabilă crimă? Oare Dumnezeu, care
este dragoste (1 Ioan 4, 8-16), iar dragostea înseamnă a-ţi
pune sufletul pentru aproapele tău (Ioan 15, 13), nu a îndeplinit
această poruncă, ci a preferat să pună sufletul altcuiva?
Într-un cuvânt, dacă Hristos nu-I Dumnezeu, Biblia este cea
mai sadică poveste din lume.
Acesta este Cel care, “Dumnezeu fiind în chip, n-a
socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a
deşertat pe Sine, chip de rob luând asemenea oamenilor, şi la
înfăţişare aflându-Se ca un om”. Pentru ca acest
citat din Apostolul Pavel (către Filipeni 2, 6-7) şi altele, de care
este plin, atât Noul cât şi Vechiul Testament, să nu dea
impresia de politeism, trebuie să acceptăm dogma Sfintei Treimi, a
Unui Dumnezeu în trei Feţe, deofiinţă şi
nedespărţite: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe Care
Scriptura Îl numeşte cu nume multiple, de exemplu Domnul Savaot sau
Iehova.
Aşa că, de vineri
şi până duminică, săptămâna trecută,
pe stadionul republican s-a ţinut un fel de “doliu vesel”. Oamenii
adunaţi acolo au sărbătorit, cu multă vervă, dez-îndumnezeirea
firii umane. Au încercat, prin cuvântări aprinse, să-L
alunge pe Dumnezeu din istorie, pentru că El, sunt de părere
martorii, Şi-a încheiat misiunea, odată cu
înălţarea Sa la ceruri, şi nu mai poate fi prezent şi
în tradiţia noastră milenară. Au sărbătorit
triumful revistelor colorate şi a kitchi-ului asupra geniului
creştin, din care am citat mai sus. În aceste reviste,
niciodată nu veţi găsi mărgăritare ca acesta,
când o făptură îşi exprimă dragostea
faţă de altă făptură, transfiguraţi de atingerea
cea mai directă a lui Dumnezeu: “Ca un trandafir din văi,
Curată, ca un crin cu bun miros cunoscându-te pe tine
Făcătorul nostru, Domnul, a iubit frumuseţea ta, Curată,
şi acum va să se întrupeze din sângele tău, ca
pentru bunătate să gonească duhoarea cea rea a
înşelăciunii”. (Mineul pe
martie, în 24 de zile, oda VIII, stih. III).
FLUX,
10 iunie 2001