(Оn original lipsesc titlurile pentru subcapitole, fiind marcate doar cu cap. 1, 2 etc. Noi le-am adăugat pentru o mai uşoară lectură şi memorare).

Dar poate că pînă aici el [ereticul] va fi de acord cu afirmaţiile noastre, ca să nu pară că ceva din cele spuse este оn afara cugetării vrednice de Dumnezeu. Dar acesta nu va mai avea aceeaşi atitudine faţă de subiectele ce vor urma, prin care se întăreşte taina adevărului, şi anume: naşterea omenească a Cuvîntului, creşterea din copilărie spre plinătate, mîncarea şi băutura, munca şi somnul, suferinţa şi lacrimile, acuzarea şi judecata şi crucea şi moartea, şi punerea în mormоnt. Desigur aceste lucruri fiind primite odată cu taina, slăbesc oarecum credinţa sufletelor mici, astfel că nici cele ce vor urma nu vor fi primite din pricina celor spuse mai оnainte. Оntr-adevăr, dumnezeiasca cuviinţă a ridicării Lui din morţi nu este primită de ei din pricina lipsei de cuviinţă a morţii. Eu însă cred că mai întоi trebuie ca, оndepărtоnd puţin judecata noastră de neputinţa ei trupească, să ne gîndim la bine оn sine şi la aceea ce nu e bine оn sine, să vedem prin ce semne putem să înţelegem cu mintea fiecare dintre aceste două lucruri. Căci socotesc că nici un om cu judecată nu mă va contrazice cînd spun că dintre toate relele numai unul este ruşinos după natură, anume suferinţa datorată răului; iar ceea ce este înafară de rău este departe de orice ruşine. Iar lucrul cu care nu s-a amestecat nimic potrivnic firii lui este de partea binelui. Iar ceea ce este cu adevărat bun este neamestecat cu potrivnicul lui. Căci potrivit cu Dumnezeu este tot ceea ce vine din partea binelui. Şi, dacă pot să arate ei că e un rău naşterea, creşterea, înaintarea firii spre desăvîrşire, încercarea morţii, reîntoarcerea din morţi. Dar, dacă sînt de acord că cele enumerate sînt оnafara răului, atunci să recunoască neapărat că nu e nimic ruşinos în Cel care este potrivnicul răului. Şi dacă se arată că potrivnicul răului nu este altul decît binele, cum nu sоnt vrednici de milă cei care decretează că binele nu e potrivit cu Dumnezeu?

Dar, zice el, natura omului este mică şi mărginită, fără margine este însă dumnezeirea; şi cum ar putea fi cuprinsă nemărginirea într-un om? Dar cine spune că în mărginirea cărnii a fost cuprinsă, ca într-un vas, nemărginirea dumnezeirii? Căci, nici chiar în trupul nostru natura cugetătoare nu este închisă înlăuntrul marginilor cărnii. Ci numai trupul este mărginit de jur împrejur de părţile componente, dar sufletul, prin puterea cugetului, se mişcă liber în toată zidirea, ridicîndu-se pоnă la ceruri şi coborîndu-se оn adоncuri, străbătînd оntinderea pămоntului şi pătrunzînd sub acesta, cоteodată ajungоnd cu mintea pоnă şi în jurul minunilor cereşti, fără să fie deloc îngreunat de povara trupului. Iar dacă sufletul omului, amestecat cu trupul după trebuinţa firii noastre, poate fi pretutindeni în voie, de ce am presupune că dumnezeirea este constrînsă de existenţa materiei şi, prin exemplele ce pot fi cuprinse cu mintea de noi să nu ne formăm o părere cuviincioasă despre iconomia divină? Căci după cum în flacără, focul cuprinde materia ce se află dedesubt, dar raţiunea noastră poate deosebi şi focul de deasupra materiei şi materia care ia foc, în realitate nu este cu putinţă ca, despărţindu-le pe una de cealaltă să arătăm flacăra în ea оnsăşi despărţită de materie, căci amîndouă una sînt (nimeni оnsă să nu ia de exemplu partea distrugătoare a focului, ci, primind prin această imagine numai ceea ce se cuvine, să îndepărteze ceea ce e nepotrivit şi nedoveditor); оn acelaşi chip deci, după cum vedem că flacăra pune stăpînire pe materia care stă sub ea şi că nu este despărţită de aceasta, de ce ne-am împotrivi ca, făurind cu mintea o unire a naturii divine cu cea umană, să păstrăm un gînd cuviincios şi pentru această apropiere, avînd convingerea că Dumnezeu este în afara mărginii, chiar dacă s-a unit cu omul?

Iar dacă vrei cumva să afli cum se uneşte Dumnezeu cu firea omenească, este vremea să cercetezi, înainte de această problemă, cum creşte sufletul оmpreună cu trupul. Iar dacă nu se cunoaşte felul în care sufletul tău se uneşte cu trupul, acceptă că nici unirea dumnezeirii cu firea omenească nu trebuie neapărat să fie cuprinsă de puterea ta de înţelegere. Ci după cum, atunci cînd e vorba de firea omenească, avem convingerea că sufletul este ceva deosebit de trup, prin faptul că trupul fără suflet moare, necunoscînd chipul unirii lor, tot aşa trebuie să recunoaştem şi că, în dumnezeire, natura divină se deosebeşte de cea muritoare în privinţa mai înaltei străluciri şi că modul în care dumnezeiescul se contopeşte cu omenescul nu-l putem cunoaşte. Dar faptul că Dumnezeu S-a născut în firea unui om nu-l tăgăduim, datorită minunilor care se istorisesc. Însă cum S-a născut, refuzăm să cercetăm, ca fiind un lucru prea mare pentru puterea noastră de judecată. Căci, deşi credem că naşterea oricărei fiinţe trupeşti sau spirituale îşi are obîrşia în natura netrupească şi necreată, nu cercetăm de unde şi cum există. Ci, admiţînd faptul că acest lucru s-a făcut, lăsăm deoparte, necercetat cu de-amănuntul, felul alcătuirii întregului Univers, ca fiind cu totul de negrăit şi de nelămurit.

Cel care caută dovezile faptului că Dumnezeu ni S-a arătat în trup să privească la lucrările Lui. Chiar şi pentru faptul că Dumnezeu există, nimeni n-ar putea aduce altă dovadă decît mărturia lucrărilor Lui. Aşadar, după cum privind Universul şi cercetînd ordinea lumii şi binefacerile care de la Dumnezeu lucrează în viaţa pămîntească pricepem că deasupra noastră stă o putere făcătoare a celor ce se nasc şi păstrătoare a celor ce există, tot aşa şi în privinţa lui Dumnezeu care ni S-a arătat în trup am luat ca dovadă îndestulătoare a dumnezeirii Lui minunile săvîrşite, găsind cu mintea, în faptele ce se istorisesc toate lucrurile prin care se deosebeşte natura divină. Este însuşirea lui Dumnezeu de a da viaţă oamenilor. Este însuşirea lui Dumnezeu de a avea grijă de toate făpturile prin pronia divină. este însuşirea lui Dumnezeu de a da mîncare şi băutură celor cărora le-a fost hărăzită viaţa trupească. Este însuşirea lui Dumnezeu de a face bine celui în lipsă. Este însuşirea lui Dumnezeu să aducă firea cuprinsă de slăbiciune în stare mai bună, la sănătate. Este însuşirea lui Dumnezeu să stăpînească în acelaşi chip zidirea, pămîntul, marea şi cele de dincolo de ele. Este însuşirea lui Dumnezeu să aibă putere pentru a le face pe toate, El fiind înainte de toate mai puternic decоt moarte aşi distrugerea. Deci, dacă din cele spuse despre El ar lipsi vreuna dintre aceste puteri, fireşte că cei care sоnt оn afara credinţei noastre ar profita de aceasta; dar dacă toate însuşirile prin care se concepe Dumnezeu se regăsesc în cele spuse, ce ne оmpiedică să credem în El?

Dar, zice el [maniheul], naşterea şi moartea sînt оnsuşiri ale firii trupeşti. Aşa cred şi eu. Dar şi ceea ce s-a petrecut înainte de naşterea Lui şi ceea ce s-a petrecut după moartea Lui nu seamănă cu cele ce se petrec cu firea noastră. Căci, dacă privim la cele două capete ale vieţii omeneşti, ştim şi de unde începe şi unde se termină. Într-adevăr, din patimă începоndu-şi omul existenţa, cu durata patimii se potriveşte. Însă pentru Dumnezeu-Cuvîntul, nici naşterea Lui n-a început din patimă, nici moartea Lui nu s-a petrecut оn patimă. Căci nici plăcerea trupească n-a premers naşterea Lui, nici descompunerea nu i-a urmat după moarte. Nu crezi în minune? Mă bucur de necredinţa ta. Căci recunoşti întru totul - prin aceea că socoteşti că ceea ce se spune este mai presus de credinţă - că minunile sînt mai presus de fire. Aşadar, aceasta să-ţi fie dovada dumnezeirii Celui ce S-a arătat, anume faptul că vestirea Lui nu vine prin cele obişnuite naturii omeneşti. Căci dacă ar fi pe potriva firii omeneşti cele ce se istorisesc despre Hristos, unde ar mai fi dumnezeirea Lui? Iar dacă ceea ce se spune despre El trece dincolo de fire, în lucrurile pe care nu le crezi, este dovada că Cel vestit este Dumnezeu. Într-adevăr, omul se naşte din unirea a două fiinţe omeneşti, şi după moarte se destramă. Dacă vestirea Lui s-ar face la fel, ai crede neapărat că nu e Dumnezeu Acela despre care se mărturiseşte că are particularităţile firii noastre. Dar, fiindcă tu auzi că El S-a născut, dar că a trecut peste cele obişnuite ale firii noastre omeneşti - şi prin felul naşterii Sale, şi prin lipsa schimbării spre distrugere -, ar fi bine ca, prin urmare, să te foloseşti altfel de necredinţa ta, anume pentru a socoti că El nu este unul dintre oamenii care se arată în lume.

Оntr-adevăr, este neapărată nevoie ca cel care nu crede că o astfel de persoană este om să fie făcut să creadă că El e Dumnezeu. Căci acela care a istorisit că El S-a născut a istorisit totodată şi că S-a născut în acest chip. Deci, dacă datorită celor spuse este de crezut că El S-a născut, din aceleaşi cuvinte nu este deloc de necrezut că El S-a născut în acest mod. Astfel, cel care a istorisit naşterea Lui a adăugat şi cuvintele “din Fecioară”. Şi cel care a amintit de moartea Lui a mărturisit, o dată cu moartea, şi învierea Lui. Deci, dacă datorită lucrurilor pe care le auzi despre El admiţi că El S-a născut şi a murit, datorită aceloraşi lucruri, vei admite că şi naşterea şi moartea Lui sînt оnafară de patimă. Dar aceste fapte sînt mai presus de fire şi, prin urmare, nici El nu este cu totul оnlăuntrul firii, El despre care se arată că S-a născut într-un chip mai presus de fire.

Care este deci - zice el - cauza pentru care Dumnezeu S-a coborоt la o astfel de umilinţă, pentru ca să fie îndoielnică credinţa că Dumnezeu - realitate neîncăpută şi necuprinsă cu mintea şi negrăită, mai presus de orice slavă şi măreţie - se uneşte cu învelişul umil al firii omeneşti, astfel ca, prin amestecul Lui cu umilinţa să se coboare la umilinţa şi înaltele Lui lucrări?

Pentru această întrebare nu ducem lipsă e un răspuns vrednic de Dumnezeu. Cauţi să afli cauza naşterii lui Dumnezeu printre oameni? Dacă vei îndepărta din viaţă binefacerile care vin de la Dumnezeu, n-o să mai ai prin ce lucruri să cunoşti pe Dumnezeu. Căci din binefacerile pe care le simţim cunoaştem pe Binefăcătorul nostru. Astfel, privind la lucrurile care se întоmplă, cu ajutorul lor ne facem o idee, prin analogie, despre firea Celui care le pune оn mişcare. Dacă însuşirea caracteristică a naturii divine este iubirea de oameni, ai explicaţia pe care o căutai şi cunoşti astfel cauza prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Firea noastră neputincioasă avea nevoie de un lecuitor. Avea nevoie de un îndreptător omul care căzuse. Avea nevoie de un Dătător-de-viaţă ce care se îndepărtase de viaţă. Avea nevoie de un aducător la viaţă cel care alunecase de la făptuirea binelui. Avea nevoie de prezenţa luminii cel învăluit în оntuneric. Оşi căuta Răscumpărătorul cel captiv, un tovarăş de luptă, cel în lanţuri, eliberatorul, cel ţinut de jugul sclaviei. Sînt oare acestea lucruri mici şi nevrednice, ca Dumnezeu să Se ruşineze a Se coborî spre cercetarea firii omeneşti, cînd omenirea se găsea într-o stare atоt de jalnică şi de nenorocită?

Dar, zice el, era cu putinţă şi omului să i se facă bine şi Dumnezeu să rămînă mereu în afară de suferinţă. Căci Cel care a întemeiat Universul prin voinţă şi a făcut ceea ce nu exista numai prin puterea voinţei Sale, de ce nu-l aduce şi pe om la situaţia dintru început, smulgоndu-l puterii contrare printr-o autentică şi Dumnezeiască putere, dacă săvîrşirea acestui lucru Îi era plăcută? Dar El întоrzie, supunоndu-Se firii trupeşti şi păşind la viaţa prin naştere şi străbătînd, pe rоnd, toată vоrsta omenească şi, apoi, gustînd moartea şi astfel, prin învierea propriului Său trup, răscumpărîndu-ne. Oare nu I-ar fi fost cu putinţă ca, rămînоnd la оnălţimea slavei să mîntuiască pe om printr-o poruncă şi să nu mai întоrzie astfel?

Ei bine, e necesar ca şi unor astfel de obiecţii să le răspundem respectînd adevărul, pentru ca prin nimic să nu fie împiedicată credinţa acelora care caută, cercetînd cu exactitate, lămurirea tainei. Aşadar, să cercetăm - lucru pe care l-am făcut întrucоtva şi оn cele ce am spus mai оnainte - ce se ridică drept contrariu al virtuţii? După cum întunericul se ridică împotriva luminii şi moartea împotriva vieţii, tot aşa în chip vădit, răul, şi numai el, se ridică împotriva virtuţii. Căci după cum, deşi sînt multe lucrurile care se văd în creaţie, totuşi nici unul nu este potrivnic luminii şi vieţii - nici piatra, nici lemnul, nici apa, nici omul, şi nici un alt lucru, înafară de acelea pe care le ştim a le fi contrare, cum sînt оntunericul şi moartea -, tot aşa şi în ceea ce priveşte virtutea, nimic altceva nu-i este potrivnic decоt păcatul. Aşadar, dacă cuvîntarea noastră ar spune că Dumnezeu S-a născut în chip rău, cel care ne contrazice ar avea prilej să ne atace credinţa sub motiv că ideile noastre se contrazic şi sînt nepotrivite cu natura divină. Căci n-ar fi legiuit a spune că Înţelepciunea, Bunătatea şi Nestricăciunea - sau orice alt nume ar purta - au căzut în starea potrivnică. Deci, dacă Dumnezeu este adevărata virtute şi nu se poate concepe altă stare contrară virtuţii decît păcatul, dacă Dumnezeu nu Se naşte în păcat, ci în firea unui om, dacă singurul rău este păcatul, în care nu S-a născut Dumnezeu, neavînd firea оn aşa fel оncоt să Se poată naşte în păcat, atunci de ce se ruşinează ei de a recunoaşte că Dumnezeu a luat asupra-Şi firea omenească, cоnd оn fiinţa omenească nu există nimic care să se împotrivească virtuţii?

Dar, zice el, оnsăşi schimbarea care s-a produs prin întrupare este o patimă, iar cel care s-a născut în trup este supus patimii. Fără schimbare este însă numai Dumnezeu. Deci, este o concepţie greşită despre Dumnezeu dacă se consideră că Cel nesupus patimii după firea Sa se face părtaş al patimii.

Drept răspuns la această obiecţie ne vom folosi de acelaşi argument, şi anume că termenul de “patimă” este întrebuinţat cîteodată la propriu, iar altă dată la figurat. Într-adevăr, ceea ce pune stăpînire pe libera voinţă şi împinge de la virtute la rău este patima. Dar ceea ce se întоmplă cu trupul omenesc de-a lungul оntregii vieţi s-ar putea numi mai propriu “lucrare” decоt “patimă”, aşa cum sînt naşterea, creşterea, fluxul continuu al elementelor prin aducerea şi îndepărtarea hranei, combinarea elementelor în trup şi, în final, destrămarea trupului şi întoarcerea la elementele cu care este оnrudit. Ce patimă spune credinţa noastră că a îmbrăţişat Dumnezeu? Patima înţeleasă la propriu, cum este răul, sau mişcarea proprie firii omeneşti? Într-adevăr, dacă spusele noastre ar întări ideea că Dumnezeu S-a născut în condiţii nepotrivite, ar trebui să fugim de nepotrivirea acestei învăţături sub motiv că n-ar învăţa nimic adevărat despre natura divină. Dar dacă cuvîntarea noastră spune că Dumnezeu a luat asupră-Şi firea noastră omenească, fire a cărei primă naştere a început de la El, cum să se îndepărteze vestirea noastră de concepţia despre Dumnezeu, dacă în aceasta nu se strecoară ideea nici unei înclinaţii spre patimă? Într-adevăr, nu spunem că doctorul are de a face cu patima cînd vindecă pe cel cuprins de patimă. Dar chiar dacă doctorul ar fi atins de slăbiciune, el rămîne оn afară de patimă. Dacă naşterea în ea оnsăşi nu este patimă, nimeni nu poate să denumească patima prin cuvîntul “viaţă”. Dar patima plăcerii, cea care precede naşterea omenească, şi înclinarea spre rău a tuturor celor ce trăiesc sînt slăbiciuni ale firii omeneşti. Dar credinţa noastră spune că El e neatins de aceste două slăbiciuni. Deci, dacă naşterea Lui e străină de plăcere, iar viaţa Lui e străină de rău, ce patimă ar mai putea să-I fie părtaşă lui Dumnezeu? Iar dacă cineva ar numi patimă separarea trupului de suflet, ar fi cu mult mai potrivit să numească patimă unirea sufletului cu trupul. Căci dacă separarea lucrurilor care au fost unite este patimă, patimă ar putea fi şi unirea lucrurilor separate. Într-adevăr, o mişcare este şi în contopirea lucrurilor separate şi în separarea lucrurilor unite. Aşadar, cu numele cu care s-a numit ultima mişcare se cade să numim şi prima mişcare; iar dacă prima mişcare pe care o numim naştere este numită patimă, patimă ar putea fi numită, în consecinţă, şi mişcarea prin care se destramă unirea sufletului cu trupul. Dar noi spunem că Dumnezeu a trecut prin amоndouă mişcările fiinţei noastre: şi prin mişcarea prin care sufletul se uneşte cu trupul, şi prin mişcarea prin care trupul se desparte de suflet.

Şi mai spunem că, o dată plămada fiinţei noastre omeneşti fiind făcută din amîndouă părţile, şi din partea trupească, şi din partea spirituală, prin acea contopire de nespus şi de negrăit, Dumnezeu a chivernisit ca această unire - a trupului cu sufletul - să rămînă în veşnicie. Dar fiindcă firea noastră, printr-o evoluţie proprie tinde spre o separare a trupului de suflet, Dumnezeu uneşte iarăşi părţile separate, prin puterea dumnezeiască, armonizînd ceea ce fusese despărţit spre o unire de nedespărţit. Învierea este realipirea, după destrămare, a lucrurilor care fuseseră odată prin unirea de nedezlegat a lucrurilor care cresc оmpreună, pentru ca omul să se întoarcă la harul de la început şi la viaţa veşnică, răul amestecat în firea noastră fiind înlăturat la moartea noastră, aşa cum se întоmplă cu un lichid care, atunci cоnd vasul se sparge, el se оmprăştie şi dispare, nefiind nimic care să-l ţină. Dar după cum moartea, după ce a pătruns într-un singur om, a cuprins pentru totdeauna оntreaga fire omenească, оn acelaşi chip şi învierea, după ce s-a săvîrşit printr-unul singur, se întinde peste toată omenirea. Căci Acela care, prin propria-I putere prin care unise sufletul şi trupul Său la naştere Şi-a unit iarăşi trupul Său cu sufletul de care fusese despărţit, Acela a amestecat substanţa spirituală cu cea trupească, ca astfel începutul să aibă un bun sfоrşit. Astfel, unirea trupului omenesc cu sufletul Său după ce fuseseră despărţite s-a făcut un izvor care se întinde peste toată natura omenească. Aceasta este taina iconomiei lui Dumnezeu faţă de om şi a învierii din morţi, de a despărţi sufletul de trup prin moarte şi de a nu împiedica evoluţia firii, ci a le readuce şi uni pe amîndouă prin înviere, pentru ca şi trupul, şi sufletul să treacă hotarul vieţii şi al morţii, după ce în El Оnsuşi firea a fost despărţită prin moarte, astfel făcîndu-Se El оnceput al unirii elementelor care fuseseră separate.

Dar, va spune cineva, оncă n-a fost lămurită observaţia adusă, ci s-a întărit şi mai mult prin cele spuse, părerea celor necredincioşi. Într-adevăr, dacă El are o putere atît de mare - aşa cum am arătat în cuvоntarea noastră -, оncоt poate să nimicească moartea şi să readucă viaţa, de ce nu face numai prin voinţă ceea ce doreşte, ci săvîrşeşte mîntuirea noastră pe ocolite, născîndu-Se şi hrănindu-Se şi mîntuind pe om după încercarea morţii, cînd Оi era cu putinţă să nu sufere aceste încercări şi totuşi să ne mîntuiască? La o astfel de obiecţie este potrivit să spunem celor cu dreaptă judecată că nu bolnavii prescriu doctorilor regulile propriei lor оngrijiri şi nici nu se sfădesc cu cei care caută să le facă bine în privinţa felului îngrijirii, оntrebоnd de ce medicul a pus mоna pe partea suferindă şi de ce s-a gîndit aşa ca să îndepărteze răul, cînd trebuia altfel. Din contră, bolnavii, gîndindu-se la scopul binefacerii primesc binele care li se face cu recunoştinţă. Dar fiindcă mulţimea binefacerii lui Dumnezeu, după cum spune profetul, îşi are folosul ascuns şi nu se vede lămurit în viaţa de acum (căci altfel s-ar fi înlăturat, desigur, toată contrazicerea necredincioşilor, dacă lucrul aşteptat de ei ar fi înaintea ochilor noştri; acum însă aşteaptă veacurile viitoare spre a li se descoperi ceea ce, acum, numai prin credinţă se vede), ar trebui ca, prin anumite raţionamente, pe cоt e оngăduit, să găsim şi dezlegarea cuvenită chestiunilor cuvenite.

Dacă acceptăm că Dumnezeu a venit şi a petrecut pe pămînt, e de prisos să spunem că aceasta nu s-a făcut cu înţelepciune. Într-adevăr, pentru cei care nu combat cu atîta оnverşunare adevărul despre venirea şi petrecerea lui Dumnezeu pe pămînt, acesta nu este un argument de neluat оn seamă, că Dumnezeu S-a manifestat în viaţa de acum înainte de cea viitoare. Unii ca aceştia înţeleg mărturia prin faptul în sine. Căci cine nu ştie cum s-a răspîndit оnşelăciunea demonilor în toate părţile lumii, punînd stăpînire pe viaţa oamenilor prin nebunia cinstirii idolilor? Cine nu ştie că era lucru impus prin lege ca toate neamurile din lume să cinstească pe demoni prin idoli, prin jertfe de animale şi prin miasmele ce ieşeau din altare? De cînd, după cum spune Apostolul, “harul mîntuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor” (Tit 2, 11), care a venit prin natura omenească, toate ca un fum s-au nimicit, astfel că au încetat nebuniile oracolelor şi prezicerilor şi au fost interzise jertfele de animale şi pîngăririle cu sînge оn hecatombe, iar la multe neamuri au dispărut cu totul altarele şi porticele şi templele şi aşezămintele şi toate celelalte cîte fuseseră pregătite de cinstitorii zeilor spre оnşelăciunea proprie şi a altora, astfel încоt оn multe locuri abia de se mai aminteşte că toate acestea au existat. În locul lor s-au ridicat acum pe tot pămîntul, оn numele lui Hristos, locaşuri sfinte şi altare unde se săvîrşeşte Jertfa cea fără de sоnge şi unde cea mai оnaltă оnţelepciune este propovăduită prin fapte şi nu prin vorbe. Iar cei care erau siliţi de tirani ca să se lepede de credinţă, nesocotind torturile trupeşti şi sentinţa de moarte, dispreţuind astfel viaţa trupească şi sfidînd moartea, desigur că n-ar fi putut să înfrunte aceste chinuri dacă n-ar fi avut o dovadă clară şi sigură a venirii lui Dumnezeu pe pămînt. Acest lucru este chiar potrivit să-l spunem şi iudeilor, drept dovadă că este de faţă Acela pe care ei încă-L mai aşteaptă. Căci pînă la arătarea dumnezeiască a lui Hristos, strălucite erau la ei palatele regeşti din Ierusalim, vestitul Templu, jertfele anuale şi toate cîte au fost stabilite de Lege, ca preоnchipuiri, pentru cei care puteau оnţelege ceremoniile cultului era neоmpiedicate. Dar, după ce au văzut pe Cel aşteptat şi despre care au aflat mai înainte prin profeţi şi Lege şi după ce au preferat acea superstiţie înşelătoare credinţei în Cel care Se arătase, pe care au lepădat-o, au păstrat doar cuvintele legii, slujind mai mult obiectului decоt cugetării, şi după ce n-au primit nici harul care se arătase, lucrurile de seamă ale cultului lor au rămas ca nişte povestiri goale, căci templul nu mai e cunoscut nici după urme, iar acel strălucit oraş a rămas în ruine, iudeilor nemairămînоndu-le nimic din aşezămintele străvechi. Chiar acel loc din Ierusalim, venerabil pentru ei, este neumblat, din porunca împăraţilor.

Dar totuşi, fiindcă nici păgînilor, nici celor care apără dogmele iudeilor nu li se pare că acestea constituie dovezi ale venirii lui Dumnezeu оn lume, ar fi bine să ne ocupăm în cuvоntarea noastră, оn chip deosebit, de obiecţiile care ni se fac, anume din ce pricină se uneşte natura dumnezeiască cu a noastră, mîntuind prin ea оnsăşi umanitatea şi nu îndeplineşte printr-o singură poruncă ceea ce-şi propusese? Dar cum am putea să începem, ca să îndreptăm cuvîntarea noastră conform scopului propus? În care alt fel, decоt să expunem, оn rezumat, ideile noastre pline de evlavie despre Dumnezeu?

Ei bine, toţi recunosc că trebuie să credem nu numai că Dumnezeu este puternic, ci şi că El este drept şi bun şi înţelept şi că are orice însuşire bună pe care ne-o putem imagina. Aşadar, nu este logic a spune că Dumnezeu, pe de o parte a voit să arate din ale Sale în lucrările pe care le-a făcut, iar, pe de altă parte, să se susţină că nu trebuia să se întrupeze. Căci nici una din aceste înalte оnsuşiri nu poate fi virtute dacă e separată de celelalte.

Оntr-adevăr, nici binele nu e cu adevărat bine dacă nu este unit cu dreptatea, cu оnţelepciunea şi puterea; căci nedreptatea sau lipsa de înţelepciune sau neputinţa nu pot fi virtuţi. Nici puterea separat de dreptate şi înţelepciune nu se consideră ca fiind virtute, căci o astfel de putere este proprie fiarelor sălbatice şi tiranilor. Tot aşa şi în privinţa celorlalte însuşiri, dacă înţelepciunea ar fi aşezată în afara dreptăţii sau dacă dreptatea n-ar fi unită cu bunătatea şi puterea, rele ar putea să numească cineva, pe bună dreptatea, astfel de însuşiri. Într-adevăr, un lucru căruia-i lipseşte partea bună, cum l-ar putea socoti cineva printre lucrurile bune? Iar dacă se cade ca toate aceste virtuţi să se regăsească în ideile despre Dumnezeu, să cercetăm dacă iconomia lui Dumnezeu pentru mîntuirea omului este lipsită de vreuna dintre ideile pe care se cade să le avem despre Dumnezeu. Îndeobşte, la Dumnezeu căutăm semnele bunătăţii Lui. Şi care ar putea fi mărturia mai evidentă a bunătăţii lui Dumnezeu decît faptul că El a luat în grija Sa pe omul care cedase vrăjmaşului şi că, o dată cu schimbarea voinţei omeneşti nu s-a schimbat şi natura umană, cea de neschimbat şi neclintită în virtute? Căci Dumnezeu-Cuvîntul n-ar fi venit să ne mîntuiască, după cum spunea David, dacă bunătatea Lui nu L-ar fi îndemnat la un astfel de lucru. Dar la nimic n-ar fi slujit această bunătatea, dacă înţelepciunea Lui nu ar fi lucrat aşa încоt bunătatea să devină iubire de oameni. Într-adevăr, şi cînd e vorba de oameni bolnavi, mulţi sînt cei care doresc să scape de suferinţă pe cel care se simte rău, dar buna lor voinţă pentru cei bolnavi o duc la bun sfîrşit numai aceia care au ajutor şi puterea ştiinţei pentru vindecarea bolnavului. Aşadar, trebuie ca înţelepciunea să fie întru totul unită cu bunătatea. Cum se vede deci - în lucrurile făcute de Dumnezeu - оnţelepciunea Lui unită cu bunătatea? Căci bunătatea cu care a lucrat Dumnezeu nu se poate vedea singură. Într-adevăr, cum s-ar putea arăta scopul lucrării lui Dumnezeu fără să se arate lucrurile pe care le-a făcut? Iar lucrurile făcute de Dumnezeu, urmоnd unul după altul оn ordine firească, arată înţelepciunea şi chiar măiestria iconomiei Lui. Dar fiindcă, după cum s-a arătat în cele spuse mai оnainte, numai оnţelepciunea unită cu dreptatea se face virtute, iar dacă s-ar separa de dreptate, n-ar mai putea fi оn sine o virtute, ar fi bine ca, оn explicarea iconomiei lui Dumnezeu pentru om, să cercetăm cele două virtuţi împreună, adică înţelepciunea şi dreptatea.

Deci, fiindcă mintea a fost înşelată în dorinţa ei după binele adevărat, a alunecat spre ceea ce nu era bine, prin înşelăciunea sfătuitorului şi născocitorului răutăţii, fiind convinsă că e bun ceea ce nu era decît contrariul binelui. Căci înşelăciunea n-ar fi avut urmare dacă, datorită momelii, imaginea binelui n-ar fi fost ascunsă în undiţa răului. Aşadar, în această nenorocire de bunăvoie căzînd omul, el s-a supus, prin uneltirea plăcerii, vrăjmaşului vieţii. Cercetează deci, ştiind toate acestea, însuşirile potrivite cu Dumnezeu, adică bunătatea, dreptatea, puterea, nestricăciunea şi altele mai bune, dacă sînt.

Aşadar, Dumnezeu, fiindcă e bun, se milostiveşte de cel căzut şi, fiindcă e înţelept, cunoaşte foarte bine felul rechemării omului la bine. Însă propriu înţelepciunii ar fi şi judecarea a ceea ce este drept. Căci nimeni n-ar putea să pună adevărata dreptate pe seama neînţelepciunii. În ce constă deci dreptatea lui Dumnezeu în mоntuirea omului? Оn faptul că, pe de o parte, El nu s-a folosit de o putere tiranică оmpotriva răului care ne stăpînea, iar, pe de altă parte, în faptul că, nesmulgîndu-ne prin nemărginirea puterii Sale din gheara răului care ne stăpînea, nu a lăsat un prilej de apărare celui care, prin plăcere, adusese pe om în starea de sclavie. Оntr-adevăr, după cum cei care şi-au vîndut libertatea lor pe bani sоnt sclavii acelora care i-au cumpărat, ca unii care s-au făcut vînzătorii lor înşişi, nici lor, nici altcuiva nu le este cu putinţă să ceară libertatea pentru ei, chiar dacă ar fi de origine nobilă cei care au ajuns, prin propria lor voinţă, într-o astfel de nenorocire. Iar dacă cineva, îngrijindu-se de acela care s-a vоndut el оnsuşi pe bani, s-ar folosi de forţă împotriva celui care l-a cumpărat, va fi socotit nedrept, de vreme ce ar smulge cu forţa pe cel cîştigat în mod legitim; iar dacă ar vrea să-l răscumpere, iarăşi nu e nici o lege care să împiedice un astfel de lucru.

Оn acelaşi chip, după ce noi înşine ne vînduserăm de bunăvoie celui rău, trebuia ca Cel care avea să ne aducă iarăşi la libertate prin bunătatea Lui să nu aleagă un chip tiranic, ci un chip drept de răscumpărare. Şi acest chip drept de răscumpărare a fost că a dat celui care pusese stăpînire pe om orice preţ de răscumpărare a vrut, în schimbul aceluia pe care-l stăpînea. Ei bine, ce preţ de răscumpărare era firesc să ceară cel care ţinea pe om sub stăpînirea sa? Este cu putinţă să ne facem o idee despre dorinţa lui, dacă ne sînt cunoscute pretenţiile lui. Acela care, după cum am spus la început, din cauza invidiei pentru cel ce era оn fericire i-a оnchis ochii оn faţa binelui şi a sădit în el sămînţa viciului, acela care a fost atins de boala trufiei de a împărăţi, boală care este începutul tuturor relelor şi mamă a celorlalte vicii, ce altceva ar fi primit în locul celui pe care оl stăpоnea, dacă nu ceva mai оnsemnat şi mai preţios, ca astfel, schimbînd un lucru de mai mic preţ cu unul de mai mare valoare, să-şi satisfacă patima trufiei? Dar el îşi dădea seama, desigur, că în toate faptele care se petrecuseră din veac niciodată nu văzuse ceva asemănător cu cele ce se petreceau acum: întruparea fără împreunare, naşterea fără stricăciune, mama care alăpta în feciorie, glasurile de sus care mărturiseau, fără să fie văzute, vrednicia ei cea mai presus de fire, îndreptarea slăbiciunilor firii pe care El o făcea fără vreo osteneală, ci numai prin cuvînt şi prin voinţa Sa, aducerea celor morţi la viaţă, înfricoşarea dracilor, puterea de a stăpîni fenomenele văzduhului, umblarea pe mare fără ca marea să se despartă într-o parte şi alta sau ca ea să se golească, aşa cum s-a întоmplat la trecerea lui Moise, ci suprafaţa apei se făcea ca uscatul, abţinerea de la mîncare, ospătările îmbelşugate în pustie ale celor care erau mii, cărora nici cerul nu le vărsa mană, nici pămîntul nu le dădea hrană, după propria lui natură, ci din hambarele nespuse ale puterii dumnezeieşti, dărnicia divină le mergea înainte, pоinea fiind pregătită chiar de mîinile celor care o оmpărţeau, înmulţindu-se prin săturarea celor care o mîncau, săturarea cu peşte, fără ca marea să le mai fi dat, ci acesta se înmulţea prin puterea Celui care semănase în mare neamul peştilor. Şi cum ar putea cineva să povestească fiecare minune evanghelică în parte?

Această putere văzînd-o vrăjmaşul la El, şi-a dat seama că schimbul este mult mai de preţ decît omul pe care-l avea оn stăpоnire. De aceea Оl alege pe El să fie preţ de răscumpărare al celor ţinuţi în оnchisoarea morţii. Dar оi era cu neputinţă să privească la chipul curat al lui Dumnezeu, fără să vadă în El şi o parte trupească, pe care cel rău o supusese prin păcat. Din această pricină dumnezeirea a luat trup, anume pentru ca cel rău, văzînd partea asemănătoare omului, să nu se sperie de apropierea de puterea de sus şi pentru că - cugetînd la puterea care strălucea prin minuni - să creadă că Cel ce S-a arătat e mai degrabă de dorit decît de temut.

Dar e firesc ca cel care e atent la argumentele prezentate să întrebe unde se vede, оn cele ce am spus, puterea lui Dumnezeu şi nestricăciunea Sa. Ei bine, pentru ca şi aceste lucruri să fie vădite, să cercetăm şi restul tainei, în care se arată mai ales puterea lui Dumnezeu unită cu iubirea de oameni.

Mai оntоi, ca natura atotputernică să se coboare la umilinţa naturii omeneşti este o dovadă mai mare a puterii divine decît măreţia şi suspranaturalul minunilor. Într-adevăr, săvîrşirea unui lucru înalt de către puterea divină e oarecum firesc şi de aşteptat. Şi n-ar fi o noutate afirmaţia că orice făptură din Univers, ca şi orice lucru care poate fi cuprins cu mintea, dintre acelea care nu se văd, a luat naştere prin puterea lui Dumnezeu, cînd voinţa Lui fiinţa spre înfăptuirea a ceea ce e bine. Dar coborîrea Lui la umilinţă este un prisos al puterii Lui, care nu e оn nici un fel оmpiedicată să facă lucruri care sînt dincolo de natură. Căci după cum felul în care arde focul, cu flacăra îndreptată în sus, e o particularitate a naturii focului şi nimeni n-ar putea socoti în acest caz lucru de mirare ceea ce se mişcă în chip firesc, iar dacă ar vedea flacăra că-i o minune cum de focul continuă să fie foc, căci, prin felul mişcării sale, îşi depăşeşte natura, ducîndu-se оn jos, tot aşa şi puterea dumnezeiască şi mai presus de noi nu o arată atît mărimea cerurilor şi strălucirile luminătorilor cereşti, nici împodobirea Universului şi purtarea de grijă continuă a celor ce sînt, cоt o arată coborоrea ei la slăbiciunea fiinţei noastre: cum sublimul se vede în lucrurile umile şi totuşi nu se pierde, cum dumnezeirea, deşi împletită cu natura omenească, se face om şi rămîne şi Dumnezeu. Într-adevăr, fiindcă, după cum s-a spus mai înainte, puterea potrivnică nu avea o fire ca să se poată apropia de prezenţa curată a lui Dumnezeu şi de a suporta pura Lui arătare, dumnezeirea - pentru ca cel care cerea un preţ de răscumpărare pentru noi să poată primi uşor schimbul - s-a ascuns în оnvelişul firii noastre, pentru ca, la fel ca şi peştii lacomi, o dată cu momeala, potrivnicul să tragă şi undiţa dumnezeirii şi, astfel, viaţa stăpînind moartea şi lumina arătîndu-se оn оntuneric, să dispară ceea ce este potrivnic al luminii şi vieţii. Căci nu e firesc ca întunericul să poată rămîne оn prezenţa luminii, nici moartea să existe cînd viaţa e în lucrare.

Aşadar, rezumоnd explicaţia, vom termina apărarea împotriva celor care оnvinuiesc iconomia divină, оntrebоnd de ce dumnezeirea nu săvоrşeşte prin ea însăşi mîntuirea omului. Оntr-adevăr, оn toate privinţele trebuie să avem despre Dumnezeu idei care se potrivesc cu Dumnezeu şi nu ca un lucru al lui Dumnezeu să ni-l închipuim sublim, iar pe altul să-l scoatem din vrednicia ce i se cuvine, ci trebuie să-I scoatem din vrednicia ce i se cuvine, ci trebuie să-I atribuim lui Dumnezeu tot ceea ce este sublim şi evlavios şi trebuie ca o părere să fie potrivită în mod logic cu cealaltă.

S-a arătat deci că bunătatea, înţelepciunea, dreptatea, puterea, nestricăciunea se văd în iconomia mоnturii noastre. Bunătatea lui Dumnezeu se vede din faptul că a voit să mîntuiască pe cel pierdut. Оnţelepciunea şi dreptatea s-au arătat în felul mоntuirii noastre. Puterea s-a văzut din faptul că El a fost în chip de om şi asemenea unui om, potrivit cu umilinţa firii noastre, şi din faptul că lumea s-a încredinţat că El, la fel ca şi oamenii, poate fi biruit de moarte; dar că, fiind aşa, El a făcut ceea ce-i era propriu, după natură. Şi efectul luminii este dispariţia întunericului, şi propriu vieţii este dărîmarea morţii.

Fiindcă alunecînd de la calea dreaptă, ne-am îndepărtat de felul vieţii dintru оnceput şi am căzut în moarte, ce lucru nefiresc ne оnvaţă credinţa noastră dacă ne arată cum curăţia pune stăpînire pe cei molipsiţi de păcat, cum viaţa pune stăpînire pe cei moţi, cum cei rătăciţi sînt călăuziţi la drumul cei bun, pentru ca astfel necurăţia să dispară, rătăcirea să se vindece, şi cel mort să se întoarcă la viaţă?

Iar faptul că dumnezeirea S-a îmbrăcat în natura noastră omenească n-ar putea fi considerat ceva străin de dreapta judecată de cei care nu sînt mici la suflet. Оntr-adevăr, cine este atоt de copil la suflet оncоt, privind Universul, să nu creadă că Dumnezeu este în Univers, оmbrăcоndu-l şi cuprinzоndu-l şi locuind оn el? Căci de Cel ce este depind toate şi nu este cu putinţă să existe ceva care să nu-şi aibă existenţa în Cel ce este. Deci, dacă toate sînt оn El şi El este оn toate, de ce se ruşinează ei că doctrina creştină învaţă că Dumnezeu a fost printre oameni şi că nici acum nu este în afară de oameni? Căci şi dacă felul prezenţei lui Dumnezeu între noi nu este acum acelaşi cu felul prezenţei Lui de atunci, se recunoaşte totuşi că El este între noi şi acum, şi atunci. Acum, într-adevăr, este amestecat în noi Cel care ţine firea noastră în fiinţă, iar atunci s-a amestecat cu firea noastră omenească, pentru ca, prin amestecul cu dumnezeirea, firea omenească să se facă dumnezeiască, fiind smulsă de la moarte şi scoasă din tirania vrăjmaşului. Că întoarcerea Lui de la moarte este pentru neamul muritor оntoarcerea la viaţa cea nemuritoare.

Dar poate că cineva, cercetînd dreptatea şi înţelepciunea pe care o contemplăm noi în această iconomie, este ispitit să creadă că această cale a mîntuirii plănuită de Dumnezeu este o amăgire. Căci faptul că Dumnezeu nu S-a arătat în pura Sa dumnezeire, ci acoperit de natura omenească, rămînоnd necunoscut de vrăjmaşul, este, după părerea ereticilor, o amăgire. Într-adevăr, propriu înşelătorilor este să întoarcă spre altceva nădejdile celor pe care-i pîndesc şi să facă altceva decît ceea ce aşteptau ei. Cel care priveşte însă spre adevăr va consimţi că, dintre toate lucrurile, chiar faptul acesta este al dreptăţii şi оnţelepciunii divine. Оntr-adevăr, este оnsuşirea unui drept să dea fiecăruia după merit; şi este însuşirea unui înţelept de a nu separa scopul bun ai iubirii de oameni de judecata după buna dreptate, ci de a le uni pe amîndouă, cu bun meşteşug, dreptăţii dоndu-i ceea ce este după merit, iar bunătăţii dîndu-i unirea cu scopul iubirii de oameni. Ei bine, să cercetăm dacă aceste două lucruri nu se găsesc în faptele Lui.

Răsplata după merit, prin care înşelătorul este la rîndu-i оnşelat, arată dreptatea Lui, iar scopul faptului care se petrece se face mărturia bunătăţii Celui care lucrează. Căci este propriu dreptăţii de a da fiecăruia lucrurile ale căror principii şi cauze le semănase mai înainte, după cum pămîntul, după felul seminţelor aruncate în el, dă, la rоndu-i, şi roadele. Iar propriu оnţelepciunii este ca, atunci cоnd, la rоndu-i, dă lucruri asemănătoare celor primite, să nu se depărteze de ceea ce e bine. Căci după cum într-o mоncare cel care оntinde cursa morţii amestecă otrava, iar cel care vrea să-l scape pe cel căruia i s-a întins cursa morţii amestecă leacul, amîndoi folosind aceeaşi cale, totuşi, privind la scopurile lor, pe unul îl lăudăm, iar pe celălalt îl urоm; tot aşa şi aici, după dreapta judecată, înşelătorul primeşte acele roade ale căror seminţe le-a aruncat din propria-i liberă voinţă. Într-adevăr, este înşelat de îmbrăcarea naturii omeneşti chiar acela care a înşelat mai înainte pe om prin momeala plăcerii. Iar scopul faptelor săvîrşite aduce schimbarea spre bine. Căci unul a săvîrşit оnşelarea spre a strica firea omenească; iar Cel drept şi totodată bun şi înţelept s-a folosit de ideea amăgirii pentru mîntuirea omului, care fusese corupt, prin aceasta făcînd bine nu numai celui pierdut, ci chiar şi aceluia care pusese în mişcare pierzania noastră. Într-adevăr, prin faptul că El a apropiat moartea de viaţă, întunericul de lumină şi stricăciunea de nestricăciune s-a distrus răul, iar folosul este al celui smuls din aceste rele. Căci după cum atunci cînd o materie de mic preţ se amestecă cu aurul, lucrătorii aurului îndepărtează prin puterea focului corpul străin şi de aruncat, aducînd iarăşi la strălucirea firească materia mai de preţ (separarea corpului străin de aur nu se face, desigur, fără muncă; numai focul face să dispară, în timp, prin puterea lui, corpul străin, iar faptul că se topeşte ceea ce i se adăugase aurului spre degradare este un fel de îngrijire a lui), оn acelaşi chip, moartea şi stricăciunea, întunericul şi orice vlăstar al răului, fiind născocite de plăsmuitorul răului, apropierea puterii divine, оntocmai ca focul, producоnd dispariţia a ceea ce era străin de firea noastră, foloseşte naturii noastre prin nestricăciune, chiar dacă separarea de rău este grea.

Ei bine, nici vrăjmaşul, dacă ar ajunge să simtă binefacerea, n-ar tăgădui că ceea ce s-a făcut e drept şi mîntuitor. Căci după cum cei ce sînt tăiaţi şi arşi spre a fi vindecaţi se mînie pe cei care-i оngrijesc pentru durerile pe care le suferă, iar dacă se întоmplă ca prin aceasta să se însănătoşească şi suferinţa arsurii să treacă, atunci ei vor aduce mulţumiri celor care i-au îngrijit, оn acelaşi chip, după ce este îndepărtat răul din firea omenească, rău care acum s-a amestecat şi a crescut în firea noastră, deci cînd vor fi readuşi la vechea stare cei ce zac acum оn rele, atunci оntr-un glas va izbucni mulţumirea din partea оntregii făpturi: şi din partea celor pedepsiţi în timpul curăţirii, şi din partea celor ce nu au avut, nici chiar la început, nevoie de curăţire. Aceste lucruri şi celelalte de acest fel le arată marea taină a dumnezeieştii întrupări în om. Căci prin faptul că Dumnezeu s-a amestecat cu firea omenească, trecînd prin toate etapele creşterii acesteia - prin naştere şi educaţie şi prin încercarea pоnă la moarte -, s-au făcut toate cele spuse mai înainte, Dumnezeu eliberоnd pe om de rău şi nimicind pe născocitorul răului. Căci vindecarea bolii este nimicirea ei, chiar dacă este dureroasă.

Trebuia оnsă ca Acela care S-a unit cu firea noastră omenească să primească - în toate оnsuşirile particulare ale acestei firi - amestecul cu noi. Оntr-adevăr, după cum cei care spală murdăria de pe haine nu lasă unele pete pe haine, iar pe altele le spală, ci, de la un capăt la altul, spală de pete toată ţesătura, pentru ca haina să fie peste tot la fel, strălucind peste tot la fel datorită spălării, tot aşa viaţa omenească, fiind molipsită de păcat de la început şi pînă la sfîrşit, trebuia ca puterea curăţitoare să treacă prin toate vîrstele vieţii, şi nu ca o parte să fie curăţită, şi alta nu. De aceea viaţa noastră omenească, fiind cuprinsă din amîndouă părţile între două hotare, adică între оnceput şi sfоrşit, la amоndouă hotarele se găseşte puterea îndreptătoare a firii noastre, punоnd stăpоnire pe оnceput, prelungindu-se pоnă la sfоrşit şi cuprinzînd toate cоte sоnt la mijlocul vieţii noastre.

Dar, avоnd оn vedere că nu există decît o singură intrare în viaţă pentru toţi oamenii, de cine trebuia să fie rînduit оn viaţă Acela care venea la noi? De cer, zice poate cel care bîrfeşte înfăţişarea naturii omeneşti, ca pe un lucru ruşinos şi netrebnic. Dar firea omenească nu era în cer; şi nici un viciu nu se înscăunase în viaţa de deasupra lumii. Iar Cel care S-a unit cu omul făcea aceasta în scopul ajutorării omului. Deci, unde nu exista viciu şi nici viaţă omenească, cum poate cineva să pretindă ca acolo omul să se unească cu Dumnezeu sau, mai bine zis, nu un om, ci o formă şi o asemănare a omului?

Şi cum s-ar fi putut face оndreptarea naturii noastre dacă, atunci cоnd fiinţa pămîntească bolnavă fiind, o altă fiinţă, dintre cele cereşti, ar fi primit sosirea lui Dumnezeu? Căci nu e cu putinţă ca bolnavul să fie îngrijit dacă nu primeşte în chip propriu оngrijirea. Deci, dacă bolnavul era pe pămînt, iar puterea dumnezeiască nu s-ar fi atins de el, potrivit cu ceea ce-i era propriu, ar fi fost fără folos pentru om lucrarea puterii divine asupra lucrurilor care n-aveau nici o legătură cu noi. Căci la fel de necuviincios ar fi fost pentru dumnezeire, dacă îndeobşte ne e îngăduit să ne închipuim o altă lipsă de cuviinţă în afară de viciu. Însă pentru cel care, cu suflet mic, crede că măreţia divină constă aceea că nu primeşte comuniunea cu însuşirile firii noastre, pentru acela cu nimic nu s-ar micşora lipsa de măreţie a dumnezeirii dacă Dumnezeu ar fi luat un corp ceresc mai degrabă decît unul pămîntesc. Căci toată zidirea este departe de Cel preaînalt şi, după înălţimea naturii Sale, neapropiat, toate creaturile, deopotrivă, fiindu-i supuse. căci ceea ce este îndeobşte neapropiat nu este pentru unele creaturi apropiat, iar pentru altele neapropiat, ci, fără excepţie, stă deasupra tuturor creaturilor. Deci, nici pămîntul nu e mai departe de vrednicia divină, nici cerul mai aproape, nici fiinţele ce vieţuiesc în fiecare dintre cele două stihii nu se deosebesc prin ceva între ele оn această privinţă, astfel încоt unele să se atingă de natura neapropiată, iar altele să fie depărtate. Nici n-am putea socoti că puterea care stăpîneşte Universul nu străbate în chip egal toate creaturile. Dumnezeu, prin urmare, va apărea ca inegal şi inconsecvent, nefiind în armonie cu El оnsuşi, dacă s-ar crede că sub raportul naturii este departe de firea umană, dar faţă de alte creaturi este aproape şi uşor de cuprins.

Dreapta judecată însă, cînd e vorba de оnalta vrednicie, nu se uită nici sus, nici jos, nefăcînd comparaţii. Căci toate sînt supuse, оn chip egal, Puterii care stă deasupra Universului. Astfel că, dacă ei vor socoti că firea pămîntească nu e vrednică să se amestece cu firea dumnezeiască, atunci nici nu s-ar mai găsi vreo altă natură care să fie vrednică să se unească cu Dumnezeu. Dar dacă toate naturile, în chip egal, sоnt nevrednice să se unească cu Dumnezeu, un singur lucru era de făcut: ca Dumnezeu să facă bine celui care avea nevoie de bine. Recunoscînd deci că unde era boala, acolo s-a coborît puterea vindecătoare, ce lucru străin de ideea de Dumnezeu propovăduim?

Dar unii оşi bat joc de firea noastră şi socotesc ca fiind josnic felul în care ne naştem, crezînd că prin aceasta fac de rîs taina noastră, la gîndul că nu se cuvine ca Dumnezeu să participe la viaţa omenească în acelaşi fel. Dar despre aceasta s-a vorbit deja şi în cele ce s-au spus mai оnainte, anume că singurul lucru străin de natura lui Dumnezeu este păcatul şi orice este înrudit cu el. dar natura omenească, fiind orînduită după voinţa şi legea dumnezeiască, este departe de învinuirea de păcat. Altfel, învinuirea adusă naturii omeneşti s-ar îndrepta оmpotriva Făcătorului ei, dacă vreo însuşire a ei ar fi învinuită ca ruşinoasă şi necuviincioasă. Deci, dacă Dumnezeu este separat numai de păcat şi dacă nu există o natură în sine a păcatului, dacă taina spune că Dumnezeu S-a оntrupat оn om şi nu оn păcat şi dacă intrarea omului în viaţă este una singură, prin care intră în viaţă fiinţa care se naşte, ce alt fel de venire în viaţă închipuiesc pentru Dumnezeu aceia care socotesc că e potrivit cu dreapta judecată ca firea care stătea bolnavă în rău să fie cercetată de puterea dumnezeiască? Lor nu le place felul în care Dumnezeu a cercetat pe om, neştiind că orice parte a trupului omenesc are în sine o valoare egală cu a celorlalte şi că nu se critică nici una dintre părţile care conlucrează la menţinerea vieţii, sub motiv că e josnică sau necuviincioasă. Căci pentru un singur scop s-a alcătuit toată îmbinarea organelor trupului omenesc. Iar scopul acesta este rămînerea omului оn viaţă. Deci toate mădularele trupului menţin omul în viaţă, fiind fiecare sortite să facă o altă lucrare, prin care se chiverniseşte puterea simţurilor şi energia de a funcţiona. Organele genitale au însă proprietatea de a perpetua natura umană. Deci, dacă te-ai uita la rolul lor, mai prejos de care mădulare, dintre cele socotite vrednice de cinste, ar putea fi ele? Şi decît care mădular n-ar putea fi ele socotite mai de preţ, după dreapta judecată? Căci nu prin ochi şi nici prin auz şi nici prin limbă şi nici prin vreun alt organ se perpetuează neamul nostru. Оntr-adevăr, aceste mădulare, după cum s-a spus, sînt mădularele vieţii actuale. Însă prin organele genitale se păstrează omenirii nemurirea, în aşa fel încоt moartea, care lucrează mereu оmpotriva noastră, să fie fără spor şi deşartă, natura refăcîndu-se pe ea оnsăşi, aceia care se nasc luînd locul celor care nu mai sоnt. Ce lucru necuviincios propovăduieşte deci taina noastră, dacă Dumnezeu S-a unit cu viaţa omenească pe aceleaşi căi prin care natura omenească se luptă împotriva morţii?

Dar, lăsînd acest lucru, ei оncearcă iarăşi să atace învăţătura noastră prin alte mijloace. Şi zic: dacă e bun şi cuviincios ceea ce s-a făcut, de ce Dumnezeu a amînat binefacerea? De ce n-a curmat оnmulţirea răului atunci cоnd răul era la оnceput? La această оntrebare scurt e răspunsul nostru, anume că din pricina înţelepciunii şi a prevederii s-a amînat оntoarcerea noastră la bine. Оntr-adevăr, şi în bolile trupeşti, cînd vreun lichid otrăvitor străbate porii, mai înainte de a se ivi la suprafaţă ceea ce este în trup оmpotriva firii, оngrijitorii meşteşugiţi ai bolilor nu îngrijesc trupul bolnav cu leacuri tari, ci aşteaptă ca tot cea ce se ascunde înlăuntru să iasă afară şi numai aşa vindecă boala. după ce boala răului s-a abătut asupra firii omeneşti, Tămăduitorul a aşteptat să nu rămînă nici o răutate ascunsă în natura noastră. Din această pricină, Dumnezeu nu aduce omului îngrijirea оndată după uciderea de frate săvîrşită de Cain, căci răul nu apăruse în toată grozăvia lui, aşa cum s-a întоmplat cu cei pierduţi оn vremea lui Noe, nici nu se descoperise greaua boală a păcatului sodomiei, nici lupta egiptenilor împotriva lui Dumnezeu, nici mоndria asirienilor, nici nelegiuita ucidere de copii a lui Irod, nici celelalte fapte - cоte se pomenesc şi cоte s-au оntоmplat оn generaţiile următoare, unele fără să fie arătate de istorie -, de vreme ce rădăcina răului încolţeşte în multe chipuri оn libera culme şi nu mai era nici un fel de fărădelege pe care oamenii să nu aibă îndrăzneală de-a o face, pentru că vindecarea să fie pentru orice boală, de aceea Dumnezeu a vindecat boala nu atunci cînd era la оnceput, ci cоnd atinsese culmea.