Mihail COSTIŞ (membru al Redacţiei)

Vissarrion, fiul leitenantului Şmidt

Cînd cu aproape un secol şi jumătate în urmă Joseph Smith, “tatăl” mormonilor actuali, era uns cu smoală şi tăvălit prin pene de către orăşenii înfuriaţi de sumedenia de gogomănii pe care le făcea şotiosul “proroc”, nimeni nu ar fi crezut că de învăţătura lui îşi va mai aminti cineva peste un an-doi. Se vede, însă, că americanilor li-a căzut cu tronc părerea lui Smith despre poligamie şi iată că astăzi mormonii sunt una dintre cele mai numeroase şi mai puternice secte totalitare din întreaga lume, ea atingînd numai în statul Utah (SUA) un număr de adepţi mai mare decît toată populaţia Republicii Moldova.

Ceva asemănător cu “farmecul” mormonilor incipienţi, care au lăsat totul şi s-au dus în pădure, au şi elevii proaspătului “mesia” Vissarion. Vissarion este, de astă dată, o variantă sibiriană a “adevărului”.

Acest Vissarion, pe numele său adevărat Nicolai Anatolievici Torop, fost miliţian şi tată a trei copii, a avut nefericirea de a viziona la televizor pe la începutul anilor ‘90 filmul regizorului italian Franco Zefirelli “Iisus din Nazaret”, în urma căruia şi-a schimbat radical atît modul de a privi la lucruri, cît şi ocupaţia. Asemănarea fizică a lui Nicolai Anatolievici cu actorul ce interpreta rolul lui Iisus a născut în mintea primului ingenioasa idee a identificării sale cu Mîntuitorul, idee ce s-a dovedit a fi fatală şi pentru un modest cerc de iubitori ai paranormalului din orăşelul Minusinsk (regiunea Krasnoiarsk), unde Torop a fost primit cu braţele deschise şi recunoscut fără tăgadă ca “Fiul lui Dumnezeu”. Astfel, ia fiinţă “Biserica ultimului Testament”, o nouă sectă neo-păgînă ce se încadrează perfect în masa sectelor totalitare de factură “New Age”-istă, avînd în comun cu acestea un şir de trăsături, cum ar fi aberaţiile cu substrat apocaliptic şi avîntul ecologic. Tot de-aici împrumută termeni şi idei la modă despre reîncarnare şi carma, dar, la fel ca şi în cazul mormonilor, totul este pătruns de puternice nuanţe naţionale.

Vissarion s-a născut în 1961 în Krasnodar, mutîndu-se mai tîrziu în Minusinsk, unde locuieşte pînă în prezent şi unde-şi are sediul organizaţiei sale. A fost lăcătuş, mai tîrziu — miliţian, a fost concediat pentru beţie şi pe la vremea primei sale “viziuni”, în 1990, nu avea ocupaţie stabilă. “Viziunea” unde lui Vissarion i se arată că dînsul este, de fapt, “Vissarion, noul mesia, Fiul lui Dumnezeu, călăuzitorul Sfîntului Duh a Marii Înţelepciuni a Creatorului” coincide bănuitor de exact cu apariţia pe ecranele sovietice a filmului lui Zefirelli. După tîlcuirea lui Vissarion însuşi, numele său ar însemna “dătător de viaţă”, cu toate că, de fapt, sunt cunoscute două sensuri ale acestui cuvînt: unul dintre ele fiind “de pădure” şi alta — “care tuşeşte”. La întrebarea de ce nu-şi traduce corect numele din greacă Vissarion a explicat că el nu cunoaşte răul, ci numai binele. Limba greacă este, aşadar, un lucru rău.

Vissarion a publicat şi o carte, “Cuvîntul lui Vissarion, care este ultimul Testament de la Tatăl Ceresc ce l-a proslăvit”, pe care o completează mereu cu noi capitole şi care începe cu “Povestirea de la Vadim” (Vadim (Redkin) este unul dintre apropiaţii şi adepţii înflăcăraţi ai lui Vissarion, fost cîntăreţ de muzică uşoară, după cum ne destăinuieşte chiar el în “Povestirea...” sa). În această carte se vorbeşte mai întîi despre viaţa Învăţătorului şi se termină cu “Cuvîntul...” propriu-zis. Atît Vadim, cît şi Vissarion se străduie să ofere operei lor un iz de vechime şi adoră ambii stilul biblic, deşi nu-l stăpînesc nici unul.

Mulţi dintre apropiaţii lui Vissarion au fost şi ei cîndva la rîndul lor “Hristoşi”, dar cu mai puţină baftă. Este cazul şi lui Vladimir din Neriungri, care, prin intermediul învăţăturilor Agni-Ioga a înţeles mai întîi că este apostol, apoi şi-a dat seama că este, în genere, Mesia în persoană. Căutîndu-şi loc de lucru în această nouă calitate, Vladimir dă întîmplător peste Vissarion, care şi el era, la rîndul său în plin avînt mesianic. Cîntărind bine situaţia, Vladimir a cedat şi, după oarecare chinuri sufleteşti, simte din nou chemarea de slujire apostolească, de această dată în favoarea lui Vissarion.Vadim povesteşte şi despre un alt caz întîmplat la Lvov: “În faţa clădirii călătorii au fost întîmpinaţi de către un tînăr agitat cu o candelă la piept... “Biserica nu mă acceptă, a adăugat el. Ea nu recunoaşte că în mine sălăşluieşte Duhul lui Iisus Hristos. Nădăjduiesc să mă recunoaşteţi D-voastră...” Cînd Învăţătorul a spus că El este Cuvîntul lui Dumnezeu, venit din nou pe pămînt în trup şi sînge aidoma ca ale oamenilor a început ce e mai trist: s-a descoperit adevărata faţă a fiecărui ascultător. “Atunci ce reiese? Sunteţi D-voastră Hristos? s-a prins rapid omul cu candela. Dar cine sunt eu? Doar în mine este Duhul lui Iisus Hristos! Dar D-voastră?! Sunteţi un impostor! Uitaţi-vă numai la el. El este Hristos?! Sunteţi pseudohristos! Iată cine sunteţi!” (“povestirea de la Vadim”, partea II, cap. 5). Toate aceste năzdrăvănii amintesc foarte mult de cazul “fiilor leitenantului Şmidt” din “Viţelul de aur” de Ilf şi Petrov.

Este interesant că în povestirea de la Vadim este scris că Vissarion are binecuvîntarea Bisericii Ortodoxe Ruse, din partea căreia a fost, cică, “uns spre împlinire”, ritualul fiind săvîrşit de către episcopul Fiodor, care l-a declarat pe Vissarion proroc a lui Dumnezeu. Mai jos scrie, însă, că este vorba, de fapt, de o biserică a catacombelor, de unde se vede clar că şi acest episcop Fiodor este un impostor ca şi toţi ceilalţi.

Vissarion propovăduieşte (nici nu e de mirare!) sfîrşitul lumii, care va veni foarte curînd, în 2003. Acum, după spusele lui, se scurg ultimii 15 ani ai existenţei pămînteşti, însoţiţi de epidemii, războaie şi foamete. În 2003 va avea loc sfîrşitul speciei noastre biologice şi numai membrii “Bisericii ultimului Testament ” au şansa de a supravieţui următorilor cinci ani, răstimp în care li se va schimba la toţi codul genetic şi se va naşte o nouă rasă de oameni. Dar, cît mai este timp, fiecare poate să-şi vîndă gospodăria şi s-o taie după mîntuire în Siberia, unde admiratorii lui Vissarion construiesc un oraş în care vor înfrunta iminentul potop cu toţii grămadă. Oraşul se cheamă Cuvîntul, sau Oraşul Soarelui, şi are o populaţie de aproximativ 5 000 de locuitori, cu tot cu cătunele din jur. Dată fiind pasiunea lui Vissarion pentru ecologie, oraşul este construit în întregime din lemn, iar lemnul este tăiat cu mîna sau adus de departe cu căruţele pentru a evita poluarea. În centrul oraşului se află un templu de o înălţime impunătoare de 45 metri, construit special pentru Vissarion şi familia acestuia. Trăieşte Vissarion pe banii adepţilor săi proaspăt recrutaţi. Se pare, însă, că numărul acestora scade şi s-ar putea ca “mesia” să ia decizii disperate pentru a-şi păstra autoritatea în cadrul sectei. Nu e exclusă aici nici “oportunitatea” unor sinucideri în masă, mai ales că Vissarion adie nişte aluzii cum că nu-i chiar aşa rău să te sinucizi. În orice caz, astfel de tipi nu iubesc să plece de unul singur, iar adepţii lui Vissarion vor urma, cu siguranţă, calea şefului lor pînă la capăt.

În genere, “copiii” lui Vissarion, cum îşi numeşte acesta cu tandreţe adepţii, sunt forte ascultători. Speriindu-i cu codul genetic, Învăţătorul le bagă pe gît diverse reţete culinare de compoziţie proprie, cît şi asistenţă medicală netradiţională (cea tradiţională este interzisă). Spre exemplu, admirarea peisajului sibirian îţi ia “cu mîna” orice durere sau tuse, cel puţin aşa susţine inventatorul acestui procedeu terapeutic. Trebuie, doar, cît mai multă dăruire. Pe lîngă aceasta, Vissarion a hotărît că apa este otrăvită şi nu poate fi consumată. Toţi trebuie să stoarcă fructe în caz de sete. În Siberia, însă, nu cresc fructe. Ca să nu moară deshidrataţi, Vissarion le-a permis să bea de dimineaţă un pahar de urină proprie, acest lucru, în opinia lui, neutralizează efectul nefast al apei.

Dieta lui Vissarion, ca şi oricare altă trăsnaie, are acoperire “metafizică”. Făinoasele, zahărul şi mierea, de pildă, nu sunt nicidecum consumabile din cauza “creşterii rapide a schimbărilor bazei vibraţionale a pămîntului”. Sunt recomandate, însă, ferigile. Fructele sunt permise absolut toate, fasolea numai cîte odată, usturoiul numai dacă-i fiert, untdelemnul numai dacă-i puţin, ciupercile — rar de tot, carnea numai pentru gravide, condimente picante — nici odată. Învăţătorul este, însă, indulgent cu copiii, cărora, dacă cer insistent (!), li se permit lactatele. Cît îl priveşte personal, Vissarion nu se dă în lături de la mezeluri şi vin, dar nu-i place să se ştie acest lucru.

Se ştie că dogmatica este, în genere, partea cea mai slabă a sectelor. În plin act de frustrare, acestea îşi construiesc minuţios şi îndărătnic sisteme proprii, tîlcuiri inedite şi biografii plauzibile. La Vissarion, în această privinţă, treaba e lată de tot. Se pare că singurul lucru de care dînsul este sigur este conştiinţa propriei divinităţi. Mai departe nu prea ştie să le lege, preferă parabola şi se dă mare “figurist”. Deseori cade în orientalism, aberează mult cu reîncarnarea şi pare a fi, reieşind chiar din spusele lui, politeist. A însuşit binişor principiile New-Age pe care le foloseşte deseori şi nu se sfiieşte să se contrazică singur. În general, are tupeu. Este în stare să bată cîmpii ore în şir — dialogul cu el este imposibil. Dacă ar putea asculta numai două minute, ar fi suficient pentru a fi combătut întregul său suport dogmatic, dacă un atare ar exista (lui Vissarion îi place cel mai mult să se regăsească în Biblie, recunoaşte, însă, că el este mai presus de Scripturi şi îşi oferă prioritate în cazul unor contradicţii flagrante).

Am pomenit la început de mormoni. Mormonii sunt cea mai veche sectă totalitară a modernităţii, ei au reprezentanţi importanţi în Congresul american şi o mulţime de bani, care le permit un prozeletism rafinat şi eficient. Ei sunt a doua sectă din lume după numărul de adepţi. Şi cu toate acestea ei au un fundament doctrinar de toată jena plus cîteva enunţuri mesianice de doi bani. De la o zi la alta, fenomenul sectar devine mai ipocrit şi mai periculos, iar metodele de combatere al acestuia se reduc considerabil, un dialog normal cu sectarii sau oricare altă soluţionare civilizată fiind practic imposibil iar absurdul este la el acasă. Pierzîndu-şi valabilitatea atît logica, cît şi bunul simţ, evoluţia unei secte este, în fond, imprevizibilă, iar semnalul de alarmă se trage, de obicei, cînd este deja prea tîrziu. Anume acest lucru determină dorinţa noastră de a tăia elanul amatorilor de Armaggedon de prin părţile noastre, arătînd pînă la ce proporţii poate ajunge un lucru, care din capul locului pare imposibil. Fenomenul Vissarion este absurd, dar el există. Chiar dacă departe de noi, dar trebuie să conştientizăm faptul că, undeva în taiga, stau cinci mii de oameni şi fierb usturoi de dragul genelor salvatoare, promise de un aventurier ce s-a prea întrecut cu măsura. Cred că acest lucru ar trebui să ne pună în gardă.

Hosted by www.Geocities.ws

1