Comparaţie între o r t o d o x i e şi f i l o s o f i i l e o r i e n t a l e

1. fondul doctrinal:

teologie creştină - antropologie

2. originea istorică, dogmatică şi mistică:

prin revelaţie dumnezeiască - compoziţie omenească (mituri, legende atemporale)

3. ţinta credinţei:

unirea iubitoare cu Dumnezeu prin Hristos – dizolvarea persoanei umane în neant (nirvana = vid)

4. subiectul credinţei:

Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane (monoteism personalist) – divinitate cosmică impersonală (panteism)

5. creaţia:

actul real al manifestării dragostei dumnezeieşti intratreimice -

emanaţie din fiinţa absolută (confundată cu ea), iluzie (maya) din

care "evoluează" făpturile până la desăvârşire

6. omul:

chipul lui Dumnezeu, capabil de asemănare cu El - stadiu mai

"evoluat" al făpturii

7. existenţa omenească:

libertate şi responsabilitate - necesitate, predestinaţie absolută

şi definitivă (karma)

8. sufletul omenesc:

suflare a lui Dumnezeu peste trup, care-l face viu - emanaţie din

fiinţa absolută

9. viaţa omenească:

dată ca dar de Dumnezeu, începând cu zămislirea în pântecele mamei

(şi trup şi suflet), potenţială de veşnicie prin credinţa în

Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu - stare a "evoluţiei"

naturale, mecaniciste

10. moartea:

unica, trecerea de la viaţa la înviere, la starea de comuniune cu

Dumnezeu şi cu sfinţii Săi - migrarea sufletului dintr-un trup în

altul (reîncarnare, metempsihoză) necesară unei purificări şi

perfecţionări continue

11. păcatul:

căderea omului din harul şi comuniunea cu Dumnezeu, prin ispita

diavolului - nu ar exista păcat, ci o soartă (karma) care dictează

implacabil acţiunile viitoare (moralitatea este raportată nu la

standardul divin ci numai la unul uman)

12. ridicarea din păcat:

pocăinţă, fapte bune, împăcare cu Dumnezeu şi cu oamenii - asceza

şi cunoaştere autonomă şi individuală, care face omul să "evolueze"

fără nici un scop comunitar

13. mântuirea omului:

în Biserica lui Iisus Hristos, Care este Dumnezeu Întrupat om, prin

unirea cu El în chip tainic - eliberarea, ieşirea dintr-un lanţ de

reîncarnări dictat de karma (pseudo-automântuire) printr-o

"iluminare" în cunoaştere, nu prin iubire

14. scopul credinţei:

mântuirea omului, învierea cu trupul şi transfigurarea lui prin

unirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Iisus Hristos Cel Înviat

şi Înălţat la ceruri - anularea persoanei prin dizolvarea ei într-o

masă cosmică impersonala (nirvana = neantizare), sinucidere spirituală

15. efectul credinţei:

restaurarea omului ca persoană capabilă de iubire dumnezeiască prin

unirea şi asemănarea cu Hristos, îndumnezeirea prin Duhul Sfânt al

iubirii intratreimice - creştere continuă a puterilor prin efortul

individual de "energizare" a centrilor de forţă

16. expresia credinţei:

bucuria Învierii lui Hristos însuşită de fiecare credincios în

Biserica Lui - pesimismul individual al suferinţei şi al morţii

17. cultul credinţei:

bun simţ natural, sporit întru sfinţenie şi comuniune de iubire

cu Hristos prin rugăciune în Biserica Lui - meditaţie filosofică

la sine, la natură, acte nenaturale, magice, chiar imorale

(repetări continue de formule-mantra, concentrare îndelungată asupra

unor figuri geometrice-yantra, autosugestie, autohipnoza, poziţii

dobitoceşti-asane, desfrânare-tantra)

18. limbajul credinţei:

personalist-comunitar, ca mijloc de comunicare a iubirii, de

îmbogăţire a existenţei interpersonale - tehnic, gnostic, dialectic,

lipsit de orice urmă de exprimare a iubirii

19. simbolismul credinţei:

forme văzute, prin care se revarsă harul dumnezeiesc în Biserică,

fiind chipul celor cereşti - mijloace ajutătoare în cunoaştere,

idolatrizate

20. virtuţi esenţiale şi definitorii:

smerenia şi iubirea de Dumnezeu şi de semeni - iubirea de sine

(considerat dumnezeu-brahman) şi cunoaşterea autonomă

21. ierarhia credincioşilor:

comunitară, întemeiată de Însuşi Hristos prin Sfânta Taină a

Preoţiei - individuală, pe baza meritelor şi performanţelor

dobândite prin efort egoist

22. extazul:

starea de trezvie şi nepătimire primită ca dar de la Dumnezeu,

pe măsura creşterii comuniunii cu El - stare de transă,

inconştienţă, beatitudine egoistă căutată ca un scop în sine

23. minunile:

arătarea slavei şi puterii lui Dumnezeu, prin slujitorii Săi

sfinţiţi, cu scopul de a chema la pocăinţă pe cei necredincioşi -

manifestări ale "performanţelor" omeneşti, demonstraţii de

forţă (circ), expresia mândriei şi lăudăroşeniei omeneşti

24. vederea celorlalte căi spirituale:

erezii sau rătăciri de la Adevărul deplin revelat în Iisus Hristos,

şi păstrat în Biserică - expresii ale voinţei divine, care duc în

acelaşi loc, având doar particularităţi de epocă şi de cultură

25. inspiraţia învăţăturii:

Dumnezeu Însuşi, Iisus Hristos Care conduce Biserica prin Duhul Sfânt

spre unirea în veşnicie cu El - vrăjmaşul mântuirii omului. "tatăl

minciunii", diavolul, care-i împinge pe toţi adepţii lui la mândrie,

egoism, închidere sufletească, deznădejde

În concluzie, filosofiile orientale sunt căi spirituale de origine demonică, cu învăţături ateiste, naturaliste şi panteiste, antropocentrice, retrograde (degradante), căci se opun progresului culturii şi civilizaţiei prin iubire de Dumnezeu şi de oameni. Preluate din lumea păgână, antică sau contemporană, filosofiile orientale sunt amestecate în practici sincretiste ca yoga, budismul, zen, ocultism, spiritism, satanism, astrologie, magie, vrăjitorie, arte marţiale, fachirismul, teosofie, meditaţie transcendentală, radiestezie, parapsihologie, etc. Multe din învăţăturile lor sunt asimilate în mişcarea masonică "New Age", care vine din occident şi reprezintă cea mai organizată ofensivă ideologică îndreptată împotriva Ortodoxiei creştine.

Dar, prin păstrarea şi trăirea neîntreruptă a învăţăturii evanghelice şi apostolice, Biserica Ortodoxă, întărită şi condusă până la sfârşitul veacurilor de Însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, va surpa toate înşelăciunile diavolului, şi nici aceste "porţi ale iadului (asiatic) n-o vor putea birui".

Hosted by www.Geocities.ws

1