Comparaţie
între o r t o d o x i e şi f i l o s o f i i l e o r i e n t a l e1. fondul doctrinal:
teologie creştină - antropologie
2. originea istorică, dogmatică şi mistică:
prin revelaţie dumnezeiască - compoziţie omenească (mituri, legende atemporale)
3. ţinta credinţei:
unirea iubitoare cu Dumnezeu prin Hristos – dizolvarea persoanei umane în neant (nirvana = vid)
4. subiectul credinţei:
Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane (monoteism personalist) – divinitate cosmică impersonală (panteism)
5. creaţia:
actul real al manifestării dragostei dumnezeieşti intratreimice -
emanaţie din fiinţa absolută (confundată cu ea), iluzie (maya) din
care "evoluează" făpturile până la desăvârşire
6. omul:
chipul lui Dumnezeu, capabil de asemănare cu El - stadiu mai
"evoluat" al făpturii
7. existenţa omenească:
libertate şi responsabilitate - necesitate, predestinaţie absolută
şi definitivă (karma)
8. sufletul omenesc:
suflare a lui Dumnezeu peste trup, care-l face viu - emanaţie din
fiinţa absolută
9. viaţa omenească:
dată ca dar de Dumnezeu,
începând cu zămislirea în pântecele mamei(şi trup şi suflet), potenţială de veşnicie prin credinţa
înIisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu - stare a "evoluţiei"
naturale, mecaniciste
10. moartea:
unica, trecerea de la viaţa la
înviere, la starea de comuniune cuDumnezeu şi cu sfinţii Săi - migrarea sufletului dintr-un trup
înaltul (reîncarnare, metempsihoză) necesară unei purificări şi
perfecţionări continue
11. păcatul:
căderea omului din harul şi comuniunea cu Dumnezeu, prin ispita
diavolului - nu ar exista păcat, ci o soartă (karma) care dictează
implacabil acţiunile viitoare (moralitatea este raportată nu la
standardul divin ci numai la unul uman)
12. ridicarea din păcat:
pocăinţă, fapte bune,
împăcare cu Dumnezeu şi cu oamenii - ascezaşi cunoaştere autonomă şi individuală, care face omul să "evolueze"
fără nici un scop c
omunitar13. mântuirea omului:
în Biserica lui Iisus Hristos, Care este Dumnezeu Întrupat om, prin
unirea cu El în chip tainic - eliberarea, ieşirea dintr-un lanţ de
reîncarnări dictat de karma (pseudo-automântuire) printr-o
"iluminare" în cunoaştere, nu prin iubire
14. scopul credinţei:
mântuirea omului,
învierea cu trupul şi transfigurarea lui prinunirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Iisus Hristos Cel
Înviatşi
Înălţat la ceruri - anularea persoanei prin dizolvarea ei într-omasă cosmică impersonala (nirvana = neantizare), sinucidere spirituală
15. efectul credinţei:
restaurarea omului ca persoană capabilă de iubire dumnezeiască prin
unirea şi asemănarea cu Hristos,
îndumnezeirea prin Duhul Sfânt aliubirii intratreimice - creştere continuă a puterilor prin efortul
individual de "energizare" a centrilor de forţă
16. expresia credinţei:
bucuria Învierii lui Hristos însuşită de fiecare credincios în
Biserica Lui - pesimismul individual al suferinţei şi al morţii
17. cultul credinţei:
bun simţ natural, sporit întru sfinţenie şi comuniune de iubire
cu Hristos prin rugăciune în Biserica Lui - meditaţie filosofică
la sine, la natură, acte nenaturale, magice, chiar imorale
(repetări continue de formule-mantra, concentrare îndelungată asupra
unor figuri geometrice-yantra, autosugestie, autohipnoza, poziţii
dobitoceşti-asane, desfrânare-tantra)
18. limbajul credinţei:
personalist-comunitar, ca mijloc de comunicare a iubirii, de
îmbogăţire a existenţei interpersonale - tehnic, gnostic, dialectic,
lipsit de orice urmă de exprimare a iubirii
19. simbolismul credinţei:
forme văzute, prin care se revarsă harul dumnezeiesc
în Biserică,fiind chipul celor cereşti - mijloace ajutătoare
în cunoaştere,idolatrizate
20. virtuţi esenţiale şi definitorii:
smerenia şi iubirea de Dumnezeu şi de semeni - iubirea de sine
(considerat dumnezeu-brahman) şi cunoaşterea autonomă
21. ierarhia credincioşilor:
comunitară, întemeiată de Însuşi Hristos prin Sfânta Taină a
Preoţiei - individuală, pe baza meritelor şi performanţelor
dobândite prin efort egoist
22. extazul:
starea de trezvie şi nepătimire primită ca dar de la Dumnezeu,
pe măsura creşterii comuniunii cu El - stare de transă,
inconştienţă, beatitudine egoistă căutată ca un scop
în sine23. minunile:
arătarea slavei şi puterii lui Dumnezeu, prin slujitorii Săi
sfinţiţi, cu scopul de a chema la pocăinţă pe cei necredincioşi -
manifestări ale "performanţelor" omeneşti, demonstraţii de
forţă (circ), expresia
mândriei şi lăudăroşeniei omeneşti24. vederea celorlalte căi spirituale:
erezii sau rătăciri de la Adevărul deplin revelat
în Iisus Hristos,şi păstrat
în Biserică - expresii ale voinţei divine, care duc înacelaşi loc, având doar particularităţi de epocă şi de cultură
25. inspiraţia
învăţăturii:Dumnezeu Însuşi, Iisus Hristos Care conduce Biserica prin Duhul Sfânt
spre unirea în veşnicie cu El - vrăjmaşul mântuirii omului. "tatăl
minciunii", diavolul, care-i împinge pe toţi adepţii lui la mândrie,
egoism, închidere sufletească, deznădejde
În concluzie, filosofiile orientale sunt căi spirituale de origine demonică, cu învăţături ateiste, naturaliste şi panteiste, antropocentrice, retrograde (degradante), căci se opun progresului culturii şi civilizaţiei prin iubire de Dumnezeu şi de oameni. Preluate din lumea păgână, antică sau contemporană, filosofiile orientale sunt amestecate în practici sincretiste ca yoga, budismul, zen, ocultism, spiritism, satanism, astrologie, magie, vrăjitorie, arte marţiale, fachirismul, teosofie, meditaţie transcendentală, radiestezie, parapsihologie, etc. Multe din învăţăturile lor sunt asimilate în mişcarea masonică "New Age", care vine din occident şi reprezintă cea mai organizată ofensivă ideologică îndreptată împotriva Ortodoxiei creştine.
Dar, prin păstrarea şi trăirea neîntreruptă a învăţăturii evanghelice şi apostolice, Biserica Ortodoxă, întărită şi condusă până la sfârşitul veacurilor de Însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, va surpa toate înşelăciunile diavolului, şi nici aceste "porţi ale iadului (asiatic) n-o vor putea birui".