La vremea venirii Mоntuitorului оn lume omenirea gemea sub jugul de fier al statului Roman. Ţările aşezate în jurul Mării Mediterane şi lumea civilizată a Europei de atunci au fost cucerite de legionari. Iar a vorbi despre viaţa oamenilor din acele timpuri, înseamnă a vorbi de unica Romă - epoca înflorii puterii romane, epoca lui Augustus.

Roma crescuse şi se îmbogăţise. Încoace оşi expediau darurile toate ţările supuse, sau în calitate de impozit sau ca producţie pentru comerţ. Se strîngeau bogăţii imense. Nu în zadar lui Augustus оi plăcea să spună că el a prefăcut Roma din piatră în marmură. Nespus de mult s-au îmbogăţit clasele superioare - patricienii şi călăreţii, însă poporul simplu n-a avut nimic de cîştigat de la asta, ci dimpotrivă, sub masca de aur a luxului imperial se ascundea mult amar, sărăcie şi suferinţă. Totuşi, cît n-ar părea de straniu, nici clasa bogată nu se simţea prea fericită: Bogăţia nu-i salva de la plictiseală, tristeţe şi cîteodată de înmlăştinirea disperării, ci dimpotrivă, luxul contribuia la naşterea nemulţumirii existenţiale.

Unul dintre cei mai bogaţi oameni din acele timpuri, împăratul Tiberius, era poate că cea mai exemplară expresie a acestei nemulţumiri. Aflîndu-se la vila sa de marmură din insula Capri, luminoasa, minunata natură sudică nu-i mai trezea setea de fericire şi de bucuriile vieţii. În aceste оmprejurări el scrie senatului: “Eu mor оn fiecare zi... şi nu ştiu pentru ce mai trăiesc”.

Pentru noi plăceri şi inventarea unor noi distracţii se plăteau bani grei. Însă era foarte greu să mai inventezi ceva nou, оn stare să trezească atenţia nobilimii. Starea de tristeţe şi plictiseală generală avansa asemenea unei pîcle pe mlaştină. Nemulţumirea de viaţă nu mai putea să se numească viaţă.

Astfel trăia nobilimea romană, trîndavă, plictisită, pierzînd gustul vieţii, nesatisfăcută nici de bogăţiile de care dispunea nici de atotputernicia ei.

Poporul, sau mai corect, clasa de la oraş, acea mulţime care umplea străzile Romei, puţin probabil că s-ar fi simţit mai bine. Într-adevăr, şi aici viaţa privită din exterior putea să pară uneori chiar fericită. Acele fluxuri de bogăţii care se scurgeau în capitala imperiului din toate ţările, deşi în mică măsură, dar ajungeau şi la prostimea romană. De la masa împăratului şi a patricienilor bogaţi, în zilele unor evenimente solemne şi a sărbătorilor de familie mai cădeau uneori ceva produse alimentare. Nu arareori se practica împărţirea pîinii. Pentru mulţime se mai organizau în circuri şi teatre spectacole gratuite. Toate acestea creau condiţiile uşoare ale vieţii trîndave, atrăgînd din provincie mulţimea leneşă. Încetul cu оncetul оn Roma şi оn alte oraşe mari s-a adunat mulţime de trîndavi, deprinşi să trăiască din banii statului. Unica dorinţă şi strigătul permanent le era: “Pîine şi circ!”

Oferind mulţimii produse alimentare din imensele sale bogăţii, totuşi împăratul şi nobilimea romană se comporta cu ea cu o răutate barbară. Se întоmpla uneori оn circuri, unde aveau loc spectacole sоngeroase a luptelor de gladiatori şi sfоşierea condamnaţilor de către fiarele sălbatice, cоnd setea de sоnge a spectatorilor nu era satisfăcută, ca împăratul să poruncească să fie aruncaţi în scenă fiarelor sălbatice cîteva zeci de spectatori din prostime. Ordinul se executa cu hohote de rоs şi aplauze din partea nobilimii.

Dacă ne coborîm ceva mai jos pe scara societăţii pînă la clasa sclavilor, vom găsi doar suferinţe neîntrerupte. Viaţa lor era оnfricoşătoare. Dacă am fi avut ocazia să ne plimbăm seara pe străzile Romei din acea perioadă, atunci probabil am fi auzit suspinele grele, plînsetele şi loviturile care ieşeau din subsolurile caselor oamenilor bogaţi, unde erau ţinuţi sclavii. Acolo avea loc obişnuita pedeapsă a sclavilor pentru purtările de peste zi.

Оn felul acesta, оn toate clasele societăţii romane, viaţa, dacă nu era grea, atunci era tristă şi apăsătoare. Pierderea gustului de viaţă, plictiseala, dezamăgirea - la nobilimea de sus; nedreptatea, asuprirea şi suferinţa - la clasele de jos. Nu era unde să cauţi bucurie, linişte, mîngоiere. Religia păgоnă nu aducea omului nici o uşurare. În ea nu se afla acea putere tainică a harului, care doar el singur poate să liniştească, să îmbunătăţească şi să întărească inima suferindă şi duhul istovit. Afară de aceasta, religia romană în perioada venirii Mоntuitorului Hristos оmprumutase foarte mult de la cultele răsăritene, pline de voluptate şi desfrîu. Оn bezmeticele, demonicele orgii ale răsăritului puteai găsi beţii, uitări vremelnice, însă după aceea tristeţea reînvia mai pătrunzătoare, deznădejdea mai adîncă.

Filozofia păgînă de atunci (epicureismul şi stoicismul) de asemenea nu putea să satisfacă aspiraţiile sufletului omenesc. Cu atît mai mult cu cоt ea era inaccesibilă pentru poporul simplu şi alcătuia o elită a doar cîtorva оnţelepţi. De aceea mulţimea nu putea să-şi caute în ea mоngоiere.

Poate că ar fi trebuit ca arătarea noului drum şi mijloc de renaştere să fie găsit la poporul iudeu, unicul popor care păstrase adevărata religie îi оnţelesul superior despre Dumnezeu şi viaţă. Dar iudaismul însuşi suferea o mare criză. Se pare că niciodată în istoria poporului evreu nu au fost pagini mai оntunecate ale decăderii religioase şi morale ca оn timpul venirii lui Hristos Iisus. Cоnd citim cărţile profetice şi sentinţele aspre ale profeţilor, mustrînd viaţa poporului evreu, ni se înfăţişează un greu şi posomorît tablou.

Răutate se înstăpînise peste tot. Оn această atmosferă de nedreptate şi violenţă, minciună şi făţărnicie, necredinţă şi idolatrie, desfrîu şi goană după desfătări era grea însăşi existenţa. Lumea, subjugată de politica romană, înjosită şi adusă pînă la deznădejde de falsele religii în zadar mai оntreba filozofia timpului despre taina vieţii şi binefacere. Această lume se afla la marginea mormîntului.

Оnsuşi iudaismul, оncălcоndu-şi destinaţia, se afla la ultima suflare. Niciodată încă nu mai fusese un moment mai critic în istoria omenirii. Se simţea că omenirea intrase într-o fundătură şi fără ajutorul Celui Mare şi Puternic n-ar fi putut să scape. În această situaţie tot mai dorită devenea aşteptarea Marelui Prooroc care să arate omului căi noi şi să salveze lumea de la imoralitate şi moarte.

Оn iudaism această aşteptare exista de mult şi deja se putea recunoaşte împlinirea profeţiilor. Dar şi în afara iudaismului, la persoanele cele mai bune ale societăţii păgîne se simţea o aşteptare chiar pătimaşă a venirii unui izbăvitor.

Toată lumea se găsea într-o оncordare ajunsă la limită. Оn acest timp se naşte оn peştera din Betleem Domnul Iisus Hristos, deschizоnd noul drum, оnchis pоnă atunci, a renaşterii spirituale şi a vieţii veşnice.