Pentru cei familiarizaţi cît de cоt cu lecturile ascetice, numele sf. Ignatii Briancianinov se asociază numaidecоt cu contemporaneitatea, iar pentru monahii de azi el pur şi simplu este “duhovnicul” оntotdeauna la оndemоnă. Scrierile sfоntului sоnt atоt de cuprinzătoare şi variate ca teme şi tratare, încоt оn spaţiul Bisericii Ruse, din ţară şi diasporă, aproape că nu este astăzi lucrare, fie de teologie sau pur şi simplu scriere duhovnicească sau cu caracter de catehizare, care să nu citeze din sf. Ignatii Briancianinov. El este cu adevărat simbol al monahismului contemporan. Iar iscusinţa literatură, pe care încă din tinereţe a rîvnit-o, scriind poezii sau mediaţii poetice, îl fac atrăgător şi pentru simplii iubitori de literatură.

Copilăria şi adolescenţa viitorul ierarh şi-o petrece оn familia tatălui său, urmaş al unei înstărite şi destul de cunoscute familii de dvoreni din Rusia. Poziţia socială a tatălui se răsfrîngea оntocmai şi оn felul său de gоndire şi de a vedea lucrurile. Desigur că viitorul fiului era un lucru important şi tatăl îl оnscrie la şcoala superioară de militari din Petrograd, pe care fiul ascultător o şi absolvă. În Peterburg tоnărul student frecventează cercurile înalte ale aristocraţiei, iar capacităţile sale scriitoriceşti atrag atenţia scriitorilor vremii, printre care şi Puşkin şi Crîlov. Mai tоrziu aceasta a folosit desigur оn vasta activitate literară a sfоntului. Оnvăţişarea plăcută şi erudiţia tînărului, buna cunoaştere a limbilor clasice şi sîrguinţa la învăţătură, atrag asupra sa atenţia Împăratului Nicolai, iar Cneaghinea Alexandra оi acordă o bursă din contul ei.

Оnsă tоnărul student tot mai des tоnjeşte după copilăria cea petrecută în lecturarea sfinţilor Părinţi şi fericitele clipe petrecute în biserică. Visul său dintotdeauna străbate cu putere, redeşteptat parcă dintr-un somn ameninţător. “Vai! оn ce grea nedumerire plutea sufletul meu! cum se chinuia el оngrozitor! ce valuri de оndoială se ridicau asupra lui născute din neîncrederea оn sine, din neоncrederea оn tot ceea ce făcea zgomot, striga оn pieptul meu, - din neştiinţa, nedesluşirea adevărului”. “În faţa ochilor minţii de acum existau graniţele cunoştinţelor omeneşti în ştiinţele superioare şi definitife. Ajungînd la aceste graniţe, eu întrebam ştiinţele: ce daţi voi în proprietate omului? Omul este veşnic şi proprietatea lui trebuie să fie veşnică. Arătaţi-mi mie această proprietate, această bogăţie adevărată, pe care aş fi putut să o iau cu mine după hotarele mormîntului! Ştiinţele tăceau”. Va scrie mai tоrziu Sfоntul оn “Plоngerea mea”.

Dezamăgit de deşărtăciunea lumii viitorul ierarh hotărăşte să apuce calea călugăriei, în care şi-a găsit împlinirea tuturor dorinţelor. “Gоndul acesta a fost pentru mine primul adăpost оn ţara adevărului. Aici sufletul meu şi-a găsit odihnă de tulburare şi vînturi.” “Am trăit în mijlocul lumii, dar n-am fost pe obşteasca, larga şi netezita cale...” Оnsă acest pas din viaţa sfîntului Ignatii n-a fost uşor de realizat. Desigur că tînărul, cel crescut în ascultare şi supunere, a întоmpinat оmpotrivirile hotărоte ale părinţilor. Dar şi mai dificilă devenise relaţia cu familia regală care aştepta de la el o strălucită carieră militară, fiind pusă de acum în discuţie numirea tînărului absolvent într-un post destul de important. Оncă mult timp după intrarea tînărului la mănăstire tatăl îl va urmări şi prin diferite mijloace va încearca să-l abată de la calea călugăriei. Totuşi, mama sfîntului, оn cele din urmă, оnţelegоnd se apropie şi descoperă pentru sine sfînta Biserică, şi în tot restul vieţii sale a mulţumit lui Dumnezeu că i-a dăruit un fiu slujitor credincios al dreptei credinţe. Ea moare în pocăinţă şi însuşi ierarhul îi face prohodirea, fără nici o lacrimă, după cum observă biografii, ştiind nimicnicia vieţii acesteia pe lîngă fericirea vieţii viitoare.

Dorinţa care l-a оnsoţit оncă din copilărie, cea de a vieţui în singurătate, sf. Ignatie aşa şi nu a mai ajuns să şi-o împlinească. După multe peregrinări, de voie şi forţate, ajuns episcop al Stavropolului sfîntul continuă să petreacă în ascultare desăvîrşită faţă de împărat. Văzînd sоrguinţa şi priceperea de organizator a episcopului, care în scurtă vreme restabilise nu numai duhovniceşte ci chiar şi administrativ cîteva mănăstiri cu gospodăriile lor, împăratul continuă să-l “expluateze” spre binele Bisericii şi renaşterea mănăstirilor, de care în deosebi se apucase ţarul. Firea bolnăvicioasă a sfîntului nu l-a оmpiedicat să se consacre оntru totul Bisericii şi credincioşilor pe care-i păstorea cu sfinţenie. Tot sf. Ignatii practică şi scrie amănunţit despre cea mai grea şi rar întоlnită practică a mărturisirii gîndurilor, оn care sfоntul găseşte calea cea mai scurtă şi arma cea mai eficientă împotriva uneltirilor celor de multe feluri ale vrăjmaşului omenerii.

Dintre scrierile mai cunoscute ale sf. Ignatii putem enumera: “Experienţe ascetice” vol. I-II, “Ofrandă monahismului contemporan”. Toate scrierile sfоntului au fost publicate оncă оn timpul vieţii sale оn şapte volume, din care s-au tradus şi se traduce masiv în toate limbile europene. Multe din ele s-au tradus şi în limba romвnă.

Sfоntul Ignatie a fost canonizat de Biserica Rusă оn 1988, alături de alţi Sfinţi deja bine cunoscuţi lumii întregi: Sf. Teofan Zatvornicul, Sf. Ambrozie de la Optina, Sf. Andrei Rubliov ş. a.

Privelişte vrednică de amară plîngere: creştini ce nu ştiu în ce constă creştinismul! Şi această privelişte aproape că fără contenire se оnfăţişează astăzi privirii; arareori ea este mîngоiată de o contrară, într-un fel mоngоietoare privelişte! Arareori poate ea оn numeroasa mulţime ce se numesc pe sine creştini să se oprească asupra unui creştin şi cu numele şi cu însăşi fapta.

Оntrebarea propusă de d-voastră, deseori se propune în prezent: “De ce nu s-ar mоntui, scrieţi d-voastră, păgînii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Printre ei există şi oameni preabuni. A osîndi pe aceşti preabuni oameni ar fi contrar milostivirii lui Dumnezeu. Da! Aceasta ar fi chiar оmpotriva sănătoasei gîndiri omeneşti! Iar ereticii - sînt aceeaşi creştini. Să te consideri pe tine mîntuit iar pe membrii altor credinţe pierduţi este şi nebunie, şi extrem de arogant”.

Voi оncerca să vă răspund, după posibilităţi, în puţine cuvinte, ca vorbăria să nu dăuneze cu nimic limpezimii expunerii. Creştinilor! Voi cugetaţi despre mîntuire оnsă nu ştiţi ce este mîntuirea, pentru ce au oamenii nevoie de ea, şi-n cele din urmă, nu-L ştiţi pe Hristos, unicul mijloc al mîntuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest lucru, învăţătura Sfintei, Universale Biserici: Mîntuirea constă în recăpătarea comunicării cu Dumnezeu. Această comunicare a pierdut-o tot neamul omenesc prin căderea strămoşilor. Tot neamul omenesc este o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este partea tuturor oamenilor, şi celor buni şi celor răi. În păcate sîntem zămisliţi, în păcate ne naştem! “Plоngоnd mă voi coborо la fiul meu оn iad”, spune sfоntul patriarh Iacov despre sine şi despre fiul său cel sfоnt Iosif, cel frumos şi neprihănit! Pogorau în iad după sfîrşirea pribegiei pămînteşti nu numai păcătoşii ci şi drepţii Vechiului Testament. Aceasta este puterea faptelor bune ale oamenilor! Acesta este preţul virtuţilor firii noastre căzute. Pentru restabilirea comunicării omului cu Dumnezeu, altfel spus, pentru mîntuire, este neapărată nevoie de răscumpărare. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvîrşită nu de Înger nici de Arhanghel, nici de altă făptură din cele înalte dar mărginite şi create, a fost săvîrşită de Însuşi Nemărginitul Dumnezeu. Sorţii pedepsei neamului omenesc este înlocuit prin pedeapsa luată de El, insuficienţa meritelor omeneşti este înlocuită de meritele nemărginite ale Lui. Toate faptele bune ale oamenilor sînt neputincioase, pogorоtoare оn iad, sоnt оnlocuite printr-o singură şi măreaţă faptă bună: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Iudeii L-au оntrebat pe Hristos: “Ce să facem ca să săvîrşim lucrările lui Dumnezeu. Iisus a răspuns şi le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeţi în Acela pe care El L-a trimis” (In. 6, 29). De un singur lucru bun avem nevoie: credinţa, însă credinţa lucrătoare. Prin credinţă, doar prin credinţă putem intra în comunicare cu Dumnezeu prin mijlocirea Tainelor dăruite de El. Zadarnic dar, greşit gîndiţi şi spuneţi că oamenii buni dintre păgîni şi mahomedanii se vor mîntui, adică vor intra în comuniunea cu Dumnezeu. Zadarnic priviţi la gîndul contrar acestora ca la ceva nou, ca la o rătăcire care s-a strecurat! Nu! Aşa este învăţătura dintotdeauna a adevăratei Biserici din Vechiul şi Noul Testament. Biserica dintotdeauna a recunoscut că unul este mijlocul de mîntuire: Mоntuitorul! Ea recunoştea că cele mai mari virtuţi ale firii căzute se pogoarau în iad. Dacă drepţii Adevăratei Biserici, luminătorii, din care lumina Duhul Sfînt, proorocii şi făcătorii de minuni crezînd оn venirea Mоntuitorului, dar care s-au săvоrşit mai оnainte de venirea Mоnuitorului, se pogorau оn iad; atunci cum aţi vrea voi ca păgînii şi mahomedanii, pentru aceea că vă par cuminciori, necunoscînd şi necrezînd оn Răscumpărătorul, să primească mîntuirea, ce se oferă numai şi numai, repet vouă, prin mijlocirea credinţei în Mоntuitorul? Creştinilor! Cunoaşteţi pe Hristos! Înţelegi că voi nu-L cunoaşteţi, că voi v-aţi lepădat de El, recunoscînd posibilă mîntuirea fără de El, pentru niscaiva fapte bune! Cel ce recunoaşte posibilitatea mîntuirii fără credinţa în Hristos se leapădă de Hristos şi poate, din neştiinţă, să cadă în păcatul greu al hulei împotriva lui Dumnezeu.

“Căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele legii” (Rom. 3, 28). Ci dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos este оn toţi şi peste toţi credincioşii: nu este părtinire. Pentru că toţi au greşit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Оn dar оndreptaţi prin harul Lui, prin izbăvirea cea în Hristos Iisus. Veţi reproşa: sfîntul Iacov cere numeidecоt fapte bune; el оnvaţă că “credinţa fără fapte moartă este”. Cercetaţi ce cere sfîntul Apostol Iacov! Veţi vedea că el cere, ca şi ceilalţi de Dumnezeu-insuflaţi scriitori ai Sfintei Scripturi faptele credinţei şi nu faptele firii noastre căzute! El cere credinţa vie, întărită de faptele omului nou şi nu faptele bune ale firii căzute, contrare credinţei. El aduce ca pildă faptele patriarhului Avraam, din care s-a arătat credinţa dreptului: această faptă consta în aducerea оn jertfă lui Dumnezeu pe fiul său cel unul născut. A înjunghia pe propriul fiu ca jertfă este un lucru cu totul rău, după firea omenească, bun este însă ca îndeplinire a poruncii Domnului, ca o faptă a credinţei. Vedeţi Noul Testament şi îndeobşte toată Sfînta Scriptură: veţi găsi că ea cere îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti şi această îndeplinire se numeşte fapte, că din această îndeplinire a poruncilor lui Dumnezeu credinţa în Dumnezeu se face vie, ca una lucrătoare; fără aceasta ea este moartă, ca lipsită de orice mişcare. Şi dimpotrivă, veţi găsi că faptele bune ale firii căzute, din simţiri, din sînge, din porniri şi senzaţii gingaşe ale inimii sînt oprite şi respinse! Dar chiar acestea sînt faptele bunişoare care vă plac la păgîni şi mahomedani! Pentru ele, fie chiar şi prin lepădarea de Hristos, voiţi să le oferiţi mоntuirea.

Stranie este părerea voastră despre judecata sănătoasă a oamenilor! Din ce considerente, după care drepturi, o descoperiţi şi o recunoaşteţi în voi? Dacă sînteţi creştin, atunci trebuie să aveţi despre aceasta o concepţie creştină şi nu oricare alta, samovolnică şi culeasa de cine ştie pe unde! Evanghelia ne învaţă că prin cădere ne-am agonisit cunoştinţa cea falsă, că înţelepciunea firii noastre căzute, oricare nu ar fi înzestrările ei de la natură, oricît nu ar fi ea de instruită în оnvăţătura lumii, îşi păstrează demnitatea cea oferită de cădere, petrece în falsa cunoştinţă. Trebuie să o respingem şi să ne încredinţăm călăuzirii credinţei: prin această călăuzire la vremea potrivită, după nevoinţe însemnate оn cucernicie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios cunoştinţa Adevărului, sau cunoştinţa Duhovnicească; această cunoştinţă şi trebuie să o socotim cunoştinţă sănătoasă, ea este credinţa propovăduită, atît de minunat descrisă de sfîntul Apostol Pavel оn capitolul 11 din Epistola către evrei.

Iubiţi fraţi, la începutul cuvоntului nostru din Săptămîna Ortodoxiei este firesc să stea întrebarea: Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi adevărata cinstire de Dumnezeu, Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu оn Duh şi adevăr, Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata cunoaştere a Lui şi a închinării la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu a omului, adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, prin dăruirea acestuia cu harul Sfînt. Duhul este slava creştinilor (In. 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu există Ortodoxie în оnvăţăturile şi filosofiile oamenilor: în ele domină falsa cunoştinţă - rodul căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfîntului Duh, dată de Dumnezeu omului spre mîntuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mоntuire. Cel care vrea să se mîntuiască, înainte de toate trebuie să ţină dreapta credinţă, pe aceasta însă cine nu o va păstra întreagă şi nevătămată, înafară de faptul că va avea numeroase necazuri, în veci va pieri (Simbolul sfоntului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Psaltirea comentată).

Preţioasă comoară este învăţătura Sfîntului Duh! Ea este oferită în Sfоnta Scriptură şi Sfînta Predanie a Sfintei Biserici Ortodoxe. Preţioasă comoară este învăţătura Sfîntului Duh! Оn ea este arvuna mоntuirii noastre. Preţioasă, de neînlocuit cu nimic, de neasemuit cu nimic, pentru fiecare din noi, fericita nostră soartă în veşnicie; atît de preţioasă, şi mai presus de orice preţuire, arvuna fericirii noastre - învăţătura Sfîntului Duh.

Pentru a păstra pentru noi această arvună Sfînta Biserică enumără astăzi în auzul tuturor acele оnvăţături care sînt zămislite şi născute de satana, care sînt expresia vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu, care pun оn pericol mоntuirea noastră, o răpesc de la noi. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte tîlhari şi ucigaşi, Biserica demască aceste învăţături, păzindu-ne de ele şi chemîndu-i din pierzare pe cei оnşelaţi de ele, ea dă anatemei aceste оnvăţături şi pe cei ce cu încăpăţînare se ţin de ele.

Cuvоntul anatema оnseamnă despărţire, respingere. Atunci cоnd de către Biserică se dă anatemei o oarecare învăţătură, înseamnă că această învăţătura conţine în sine hula asupra Duhului Sfоnt şi, pentru mоntuire, trebuie să fie lepădată şi înlăturată, precum otrava se înlătură de la hrană. Cînd un om este dat anatemei оnseamnă că acel om şi-a însuşit irecuperabil învăţătura hulitoare de Dumnezeu şi astfel se lipseşte de mîntuire pe sine şi pe cei apropiaţi, cărora le transmite felul său de gîndire. Cоnd omul se hotărăşte să lepede învăţătura hulitoare de Dumnezeu şi să primească învăţătura Bisericii Ortodoxe, acesta este obligat, după regulile Bisericii Ortodoxe să dea anatemei învăţătura falsă de care s-a ţinut pînă atunci şi care îl pierdea pe el, оnstrăinоndu-l de la Dumnezeu, menţinоndu-l оn vrajbă cu Dumnezeu, în hulă asupra Duhului Sfînt şi în comunicarea cu satana.

Anatema are оnsemnătatea medicamentului duhovnicesc оmpotriva bolii din duhul omului care pricinuieşte moarte veşnică. Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile ce introduc raţionamentele proprii, inspirate din falsa cunoştinţă, din cugetare trupească, acest tezaur comun al duhurilor căzute şi al oamenilor în de Dumnezeu revelata оnvăţătură despre Dumnezeu. Raţionamentele omeneşti, introduse în оnvăţătura credinţei creştine, se numesc erezie, iar urmarea acestei оnvăţături – rea-credinţă (Scara, Cuvîntul 1).

La numărul faptelor trupeşti Apostolul atribuie şi ereziile (Gal. 5, 20). Ele aparţin faptelor trupeşti după sursa lor, cugetarea trupească, care este moartea, care este - vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate (Rom. 8, 6-7). Ele aparţin faptelor trupului după consecinţele lor. Înstrăinînd duhul omului de la Dumnezeu şi unindu-l cu duhul satanei, prin păcatul principal al lui - hula оmpotriva lui Dumnezeu, ele оl supun pe acesta robirii patitmilor, ca pe unul ce este părăsit de Dumnezeu, ca pe unul abandonat propriei sale firi căzute. Inima cea nesocotită s-a întunecat, spune Apostolul despre оnţelepţii ce s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu, zicоnd că sоnt оnţelepţi au ajuns nebuni (Rom. 1, 21-26). Patimi de ocară numeşte diversele patimi de curvie. Purtarea eresiarhilor era perversă: Apolinarie avea legături de preacurvie, Eutihie era în deosebi robit de patima iubirii de arint, Arie era desfrоnat pоnă la incredibil. Atunci cоnd cоntarea lui numită Thalia a оnceput să fie citită la primul Sinod Ecumenic, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, au refuzat să asculte cuvintele spurcate care nu ar putea niciodată să-i vină în minte unui om cucernic. Thalia a fost arsă. Din fericire pentru creştinism toate exemplarele ei au fost distruse, au rămas numai mărturii istorice că această lucrare era plină de desfrînare sălbatecă. Asemeni Thaliei sînt multe lucrări ale noilor eresiarhi: оn ele groaznica hulă este оntrepătrunsă şi amestecată cu expresia groaznicului, neomenescului desfrîu şi batjocură. Fericiţi cei ce niciodată nu au auzit aceste erupţii ale iadului. La citirea lor unirea duhului eresiarhului cu duhul satanei devine evidentă.

Erezia, fiind lucru trupesc, rodul cugetării trupeşti, este născocirea duhurilor căzute. “Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu, spune sfîntul Ignatie Teoforul, căci sînt născociri diavoleşti şi începătura şarpelui răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de aceasta: duhurile căzute au căzut din înălţimea demnităţii duhovniceşti, ele s-au adîncit оn cugetarea trupească mai mult decоt oamenii. Oamenii au posibilitatea să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sоnt lipsite de această posibilitate. Oamenii nu sоnt supuşi influenţei atît de puternice a cugetării trupeşti, deoarece binele firesc nu este nimicit, ca şi la duhuri, prin cădere. În oameni binele este amestecat cu răul şi de aceea netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească în sfera duhurilor a căpătat o dezvoltare largă, deplină, atît cоt poate ea să ajungă. Păcatul suprem al lor este ura turbată împotriva lui Dumnezeu, ce se exprimă printr-o groaznică, neîncetată hulă împotriva lui Dumnezeu. Ele s-au оnălţat mai presus de Însuşi Dumnezeu; supunerea faţă de Dumnezeu, ce este firească făpturilor, ei au prefăcut-o într-o neоntreruptă оmpotrivire, neоmpăcată vrăjmăşie. De aceea căderea este adîncă şi rana morţii veşnice incurabilă. Principala patimă a lor este mîndria, ele sоnt stăpоnite de o monstruoasă şi prostească îngоmfare, оşi găsesc plăcerea în toate aspectele păcatului, persistă permanent în ele, trecоnd de la un păcat la altul. Ele se tоrăsc şi în iubirea de argint, şi în оnbuibarea pоntecelui, şi оn desfrоnare, neavоnd posibilitatea să оnfăptuiască păcatul trupeşte ele îl comit оn visări şi senzaţii; ele au însuşit firii nematerialnice pasiunile care sînt proprii firii trupeşti, ele au dezvoltat în sine aceste pasiuni nefireşti lor cu mult mai mult decît pot fi ele dezvoltate оntre oameni (sfоntul Vasile cel Mare numeşte duhul căzut părintele slăbiciunilor patimilor trupeşti). Ai căzut din ceruri, spune proorocul despre heruvimul căzut, stea strălucitoare, fecior al dimineţii, ai fost aruncat la pămînt. Tu care ziceai оn cugetul tău: ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui Puternic voi aşeza jilţul meu şi asemenea cu cel Preaputernic voi fi, şi acum tu te pogori în iad, оn cele mai de jos ale adоncului, zvоrlit pe pietre din mormоnt ca un hoit călcat оn picioare (Is. 14, 12-19).

Duhurile căzute, avînd оn ele оncepătura tuturor păcatelor, încearcă să implice în toate păcatele şi pe oameni cu scopul şi setea de a-i pierde. Ele ne implică pe noi оn diversele satisfacţii trupeşti, lăcomia, iubirea de slavă deşartă, închipuind оn faţa noastră obiectele acestor patimi prin imagini ademenitoare. În deosebi ele se străduiesc să ne atragă spre mîndrie, din care оncolţesc, ca din seminţe plantele, vrăjmăşia şi hula împotriva lui Dumnezeu. Păcatul hulei, care constituie esenţa oricărei erezii, este cel mai greu păcat, ca unul ce este propriu însăşi duhurilor respinse şi constituind trăsătura lor caracteristică. Duhurile căzute încearcă să acopere toate păcatele cu masca bunătăţii, numită în scrierile ascetice ale părinţilor оndreptăţire. Ei fac aceasta cu scopul ca oamenii mai uşor să fie înşelaţi, mai uşor să se învoiască să primească păcatul. Ei procedează întocmai şi cu hula: încearcă să o acopere cu un nume extraordinar, cu o oratorie pompoasă, filosofie îngоmfată. Groaznică armă în mоna duhurilor este erezia! Cu ajutorul ereziilor ele au pierdut popoare оntregi, furоnd de la ele creştinismul, оnlocuind creştinismul cu оnvăţătura hulitoare de Dumnezeu, оmpodobind оnvăţătura aducătoare de moarte cu denumirea de creştinism purificat, adevărat, reînnoit. Erezia este păcatul săvîrşit mai mult în minte. Păcatul acesta fiind primit în minte se comunică duhului, se revarsă în trup, spurcă însuşi trupul nostru care are proprietatea să primească sfinţirea din comunicarea cu harul lui Dumnezeu şi proprietatea să se spurce şi să se molipsească de comunicarea cu duhurile căzute. Păcatul acesta este puţin perceptibil şi puţin înţeles pentru cei ce nu cunosc cu certitudine. Şi de aceea el prinde cu uşurinţă în mrejele sale naivitatea, necunoştinţa şi nepăsătoarea şi superficiala mărturisire a creştinismului. Prinşi de erezie au fost pentru puţină vreme cuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi cîţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi, ce-şi petreceau viaţa cu exclusivitate în grija pentru mоntuire, n-au putut să оnţeleagă dintr-odată hula împotriva lui Dumnezeu ascunsă sub mască, ce să mai zici de cei care-şi petrec viaţa în grijile lumeşti, avînd despre credinţă o cunoaştere insuficientă. Cum dar să recunoască erezia aducătoare de moarte cînd ea li se va оnfăţişa lor înfrumuseţată cu masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care societăţi întregi de oameni şi popoare оntregi uşor s-au supus sub jugul ereziei. Din această cauză convertirea din eres la ortodoxie este foarte anevoioasă, cu mult mai anevoioasă decît din necredinţă şi închinare la idoli. Erezia, mai apropiată de păgînism mai uşor se descoperă decît ereziile ce s-au abătut mai puţin de la credinţa ortodoxă şi din această cauză mai bine mascate. Împăratul roman, cel întocmai cu Apostolii, Constantin cel Mare scria оn scrisoarea sa către sfоntul Alexandru Patriarhul Alexandriei, denunţătorul eresiarhului Arie, sfătuindu-l pe el să pună capăt confruntărilor, care tulburau pacea pentru nişte “vorbe goale”. Dar prin aceste vorbe, denumite “goale” se respingea Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, se desfiinţa creştinismul. În acest fel necunoştinţa, chiar şi într-un bărbat sfînt, rоvnitor al blagocestiei, a fost amăgită de uneltirea ereziei inaccesibilă înţelegerii minţii.

Erezia, fiind păcat de moarte, se vindecă repede şi definitiv, ca păcat al minţii, prin sincera şi din toată inima predare a eresului anatemei. Sfоntul Ioan Scărarul a spus: Sfоnta Sobornicească Biserică primeşte ereticii, atunci cînd aceştia dau anatemei cu sinceritate ereziea lor (Cuvоntul 15, cap. 49) şi pe loc sînt оmpărtăşiţi cu Sfintele Taine, iar pe cei căzuţi în curvie, după pravilele Apostolilor, porunceşte să fie opriţi de la Sfintele Taine pe mulţi ani (Sinodul de la Laodiceea pravila 6). Impresia produsă de păcatul trupesc rămîne оn om şi după mărturisirea păcatului, şi după lepădarea păcatului; impresia produsă de erezie se şterge imediat după respingerea acesteia. Sincera şi ferma predare a ereziei anatemei este leacul care pe deplin şi definitiv eliberează sufletul de erezie. Fără de aceasta otrava hulei rămîne оn duhul omului şi nu оncetează a-l tulbura cu neоnţelegeri şi îndoieli, produse de nestоrpita compătimire faţă de erezie: rămîn gоnduri, ce se ridică оmpotriva cunoaşterii lui Dumnezeu (2 Cor. 10, 5), ce fac nelesnicioasă mîntuirea pentru cel posedat de ele, posedat de nesupunere şi împotrivire lui Hristos, ce petrece оn comunicare cu satana. Vindecarea prin anatemă оntotdeauna a fost considerată necesară de Sfînta Biserică împotriva cumplitei boli a ereziei. Atunci cоnd fericitul Teodoret, episcopul Cirului, s-a prezentat la al patrulea Sinod Ecumenic оn faţa părinţilor Sinodului, voind să se îndreptăţească de învinuirile aduse asupra lui, Părinţii au cerut de la el ca mai înainte de toate să dea anatemei pe eresiarhul Nestorie. Teodoret, care respingea pe Nestorie, însă nu atît de hotărît cum оl respingea Biserica, a vrut să se îndreptăţească. Părinţii iarăşi i-au cerut ca el, cu fermitate şi fără comentarii, să dea anatemei pe Nestorie şi învăţătura lui. Teodoret iarăşi şi-a exprimat dorinţa de a-şi expune părerea, însă Părinţii din nou au cerut de la el anatema pentru Nestorie, ameninţînd оn caz contrar să-l recunoască eretic pe el însuşi. Teodoret a pronunţat anatema pentru Nestorie şi pentru toate învăţăturile eretice din acea vreme. Atunci Părinţii au slăvit pe Dumnezeu şi l-au declarat păstor al Bisericii, iar Teodoret nu mai insista să-şi spună cuvîntul, aruncоnd din sufletul său pricinile care trezeau necesitatea оndreptăţirii. Aceasta este atitudinea duhului omenesc faţă de groaznica boală a eresului.

Auzind astăzi îngrozitoarea vestire a leacului duhovnicesc, să-l primim avînd adevărata înţelegere a lui şi, alipindu-l la sufletele noastre, să respingem sincer şi cu fermitate acele învăţături distrugătoare, pe care Biserica le va lovi cu anatema pentru mîntuirea noastră. Şi chiar dacă noi întotdeauna le-am respins, atunci să ne întărim prin glasul Bisericii împotriva lor. Libertatea duhovnicească, uşurinţa, puterea pe care numaidecît le vom simţi în noi vor mărturisi nouă dreapta acţiune a Bisericii şi adevărul învăţăturii pe care o vesteşte.

“Pe cei ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi afirmă precum că Universul are existenţa de la sine şi că totul în el se săvîrşeşte fără Pronia lui Dumnezeu, din pură întоmplare: anatema”.

“Pe cei ce spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, la fel şi pe cei ce nu-l recunosc Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atotcunoscător şi pe cei ce exprimă tot felul de hule asemeni acestora: anatema”.

“Pe cei ce оndrăznesc să afirme că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o potrivă cu Tatăl, la fel şi Duhul Sfînt; pe cei ce nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt este un singur Dumnezeu: anatema”.

“Pe cei ce-şi permit să spună că pentru mîntuirea noastră şi curăţirea de păcate nu e nevoie de venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu оn trup, de Patimile Lui cele de bună voie, de moartea şi învierea Lui: anatema”.

“Pe cei ce nu primesc harul răscumpărării propovăduit de Evanghelie, ca pe unicul mijloc pentru îndreptarea noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.

“Pe cei ce оndrăznesc să spună că Preacurata Fecioară Maria n-a fost mai înainte de naştere, la naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.

“Pe cei ce nu cred că Sfîntul Duh i-a inspirat pe Prooroci şi Apostoli şi prin ei a binevestit nouă adevărata cale către mîntuire punоnd ca mărturie minunile şi că El sălăşluieşte acum în inimile credincioşilor şi adevăraţilor creştini, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.

“Pe cei ce resping оnvăţătura despre nemurirea sufletului, sfоrşitul veacului, Judecata Viitoare şi răsplata veşnică în Ceruri pentru virtuţi iar pentru păcate osînda: anatema”.

“Pe cei ce resping Tainele Sfintei Biserici Creştine: anatema”.

“Pe cei ce resping Sinoadele sfinţilor Părinţi şi Tradiţia, corespunzоtoare cu revelaţia Dumnezeiască, cu cucernicie păstrate de Biserica Ortodoxă-Universală: anatema”. (Din Săptămîna Triumfului Ortodoxiei).

Adevărul Dumnezeiesc S-a întrupat, ca prin Sine să ne mîntuiască pe noi, cei morţi prin primirea şi însuşirea minciunii ucigătoare. Dacă veţi rămîne оn cuvоntul Meu, - vesteşte El (adevărul), - dacă voi veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămîne credincioşi ei sоnteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi (In. 8, 31-32). Numai cel care va respinge cu hotărîre şi întotdeauna va respinge toate оnvăţăturile inventate şi care se mai inventează de către duhurile şi oamenii căzuţi, duşmani ai învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, ameninţînd unitatea şi integritatea ei, numai acela poate să rămînă credincios învăţăturii lui Hristos. În integritatea unităţii ei, de Dumnezeu revelata învăţătură se păstrează în exclusivitate şi numai în sоnul Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Amin.