Primele erezii sînt cele iudaizante, numite aşa pentru că au încercat să iudaizeze creştinismul. Aceste erezii atribuiau Vechiului Testament valoare permanentă şi cereau aplicarea lui integrală în creştinism, cu toate că Sinodul Apostolic (anul 50) a stabilit că legea mozaică nu este obligatorie pentru creştinii dintre neamuri (Fapte XV, 19, 28).

Primii creştini au căutat adevărul credinţii cu inima nu cu mintea. Situaţia însă se schimbă brusc odată cu edictul de la Milano din 313 de toleranţă a religiei creştine, cînd teologii creştini au fost puşi în situaţia de a explica diverse probleme teologice.

Arianismul este un mod raţional-omenesc de înţelegere a creştinismului. În concepţia lui Arie, Fiul este prima creatură a Tatălui, schimbabil, mărginit şi chiar capabil de a păcătui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de creare a lumii, fiindcă Dumnezeu Cel Preaînalt nu putea crea universul material decît cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Dumnezeul suprem nu se poate atinge El însuşi de materie căci S-ar întina. Arie mai susţine că a fost o vreme cînd Dumnezeu Tatăl nu a fost tată, pînă a-L naşte pe Fiul, deci a fost singur. De aceea Arie numeşte pe Fiu mai mic decît Tatăl şi supus Tatălui. Fiul a fost ales de către Tatăl în felul în care au fost aleşi Pavel sau Petru. Arie susţine că chiar şi unul din aceştia doi ar fi putut fi în locul Fiului şi că Fiul se deosebeşte de ei doar prin faptul că ar fi primit mai multe daruri de la Tatăl decît ei. Erezia lui Arie a fost combătută la primul Sinod Ecumenic (de la Niceea) în anul 325.

Primul care s-a ridicat împotriva pneumatomanilor a fost sf. Vasile cel Mare, care i-a combătut în lucrarea sa “Despre Sfîntul Duh”. Sfîntul Vasile afirmă că Sfîntul Duh este de aceeaşi demnitate cu Tatăl şi cu Fiul. El este egalul şi nu inferiorul lor. Aşa cum fără un Hristos întrupat ca om mîntuirea oamenilor ar fi fost imposibilă, tot aşa şi fără un Duh Sfînt înţeles ca fiind de aceeaşi fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl. Dacă Hristos şi Duhul Sfînt sînt creaturi, atunci şi noi rămînem închişi în planul creat, coruptibili şi muritori. Erezia a fost combătută la Sinodul doi Ecumenic de la Constantinopol în anul 380/81.

Consecinţa ereziei monofizite este că, dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe lîngă firea Lui Dumnezeiască şi o fire omenească reală, atunci se nimiceşte întreaga operă de răscumpărare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, putea duce neamul omenesc la mîntuire. Doar prin înomenirea Sa, Dumnezeu a putut îndumnezei firea omenească cea căzută. Dumnezeu S-a făcut om, ca să facă pe om “dumnezeu” după har.

Fericitul Augustin, apărînd doctrina Bisericii de pelagianism, a mers prea departe. Susţinînd necesitatea absolută a harului dumnezeiesc, învaţă că voinţa omului este atît de slăbită şi neputincioasă din cauza păcatului strămoşesc, încît nu poate face fără ajutorul lui Dumnezeu decît fapte rele. Tot a acestuia este şi ideea că Dumnezeu nu vrea ca toţi oamenii să se mîntuiască, ci numai unii. Cei ce se mîntuiesc, e pentru că harul divin i-a ales spre mîntuire din veci sau i-a predestinat să scape de osîndă. Cei sortiţi osîndirii rămîn în numărul celor pierduţi pentru vecie fără şansă de întoarcere. (Ideea a fost preluată de protestantism).

O altă controversă hristologică ce a luat naştere în sec. VII a fost monotelismul. Noua problemă care era pusă de teologii vremii era: a avut Hristos o dublă energie şi o dublă voinţă, cu toate că Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon stabilise că fiecare din cele două naturi ale Mîntuitorului îşi păstrează toate însuşirile şi caracteristicile. Monotelismul nu este altceva decît o prelungire a monofizismului.

Tulburînd spiritele mai mult de jumătate de secol, erezia monotelită a fost înfrîntă odată cu venirea la Domnie a lui Constantin Pogonatul . Acesta, dorind să restabilească pacea şi înţelegerea în Biserică, convoacă Sinodul VI Ecumenic unde s-a hotărît că nu se poate admite ca Dumnezeu şi firea omenească a lui Hristos să fi avut o singură şi aceeaşi lucrare, după cum hotărîse şi Sinodul: ca să nu ridicăm făptura în fiinţa divină şi nici să coborîm firea Dumnezeiască cea aleasă la locul cuvenit făpturilor.

Erezia iconoclastă a fost combătută pe parcursul a două Sinoade Ecumenice, cel de al Cinci-Şaselea de la Trul (692) şi al Şaptelea Ecumenic (787), la care s-a şi formulat învăţătura deplină despre sfintele icoane. Doctrina ortodoxă despre icoane respinge ideea identificării icoanei cu arhetipul, adică deofiinţimea cu el, deoarece însuşi cuvîntul grecesc “eicon” înseamnă chip, adică reflecţie a arhetipului şi nu arhetipul însuşi. Căci dacă între icoană şi arhetip n-ar exista deosebire atunci ea nu ar mai “chip” al arhetipului ci arhetipul însuşi. De aceea nici Euharistia nu poate fi icoană, pentru că ea este însuşi arhetipul, deci identică cu el şi astfel se contrazice însăşi semnificaţia icoanei.

Icoana este dovada întrupării lui Dumnezeu. Căci aşa cum în Vechiul Testament Dumnezeu nu putea fi reprezentat, pentru că era nevăzut, aşa în Noul Testament Dumnezeu, Care a binevoit a Se întrupa şi a Se arăta oamenilor, devine reprezantabil în icoană. Închinîndu-ne la icoană noi nu ne închinăm materiei, ci arhetipului, al cărui chip este. Icoana este prezenţa văzută a celor nevăzute. Cu erezia iconoclastă se încheie marele şir al ereziilor hristologice. Nu e greşit să spunem că erezia iconoclastă a însumat în sine toate celelalte erezii enumerate mai sus, începînd de la arianism şi nestorianism, pînă la monotelism şi monofizism, de aceea victoria asupra ei a fost considerată o victorie a întregii ortodoxii asupra încercărilor de a falsifica dreapta învăţătură a Bisericii. În cinstea acestui eveniment Biserica Ortodoxă a stabilit în anul 824 sărbătoarea Triumful Ortodoxiei, sărbătorită şi azi în prima săptămînă a Postului Mare.