Odată cu înfiinţarea Bisericii la pogorîrea Sfоntului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, creştinătatea prăznuieşte săptămînal prin rugăciune şi odihnă, toate prilejuite de participarea la Sfînta Liturghie, ziua de Duminică. Despre aceasta ne vorbeşte atît mărturiile biblice cît şi numeroase documente ale timpului. Însă odată cu apariţia unor noi tălmăciri biblice lucrurile se schimbă.

Mai оntоi de toate trebuie să ştim că Duminica este ziua comemorării învierii Domnului. “Dacă Hristos n-a înviat zădarnică este atunci propovăduirea noastră, zădarnică şi credinţa voastră... sînteţi încă în păcatele voastre” (I Cor. XV,14,17).

Duminica este ziua оn care, оn sens religios al cuvоntului, a оnceput un timp nou: reоnnoirea umanităţii, refacerea lumii prin har. Prin învierea Mоntuitorului se poate spune că omul sărbătoreşte definitiv victoria asupra morţii.

Dacă la terminarea lucrării de zidire a lumii, ne spune Sfînta Scriptură, “Dumnezeu a binecuvîntat ziua a şaptea şi a sfinţi-o” (Facere II,3), atunci la încheierea lucrării de înnoire a lumii prin har, Dumnezeu sfinţeşte o altă zi, a cărui semnificaţie priveşte învierea: “prima zi a săptămînii”.

Toţi Evangheliştii sînt de acord оn ce priveşte ziua оn care a оnviat Mоntuitorul. Оn Evanghelia de la Matei aflăm că ea a fost “după ce a trecut sоmbăta, cоnd se lumina de ziua оntоi a săptămînii” (Mt. XXVIII, 1). Оn Evanghelia de la Marcu, găsim, tot la fel că Mîntuitorul a “оnviat dimineaţa, оn ziua cea dintоi a săptămînii” (Mc. XVI, 9) iar оn Evanghelia de la Luca, a оnviat “оn ziua cea dintоi a săptămînii, foarte de dimineaţă” (Lc. XXIV, 1).

Ziua оnvierii, fie că este vorba despre sărbătoarea Paştilor, fie de ziua Duminicii a fost prezisă mai întоi, de către proorocii Vechiului Testament. Оmpăratul David оn Psalmul XXIII vers. 7-10, face оn chip profetic o invitare către оngeri de a lua parte la o sărbătoare universală, prin aceste cuvinte: “Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei!” Prin “porţile” de aici nu se pot înţelege porţile templului din Ierusalim, care nu era încă zidit, şi cu atît mai puţin porţile cetăţii sfinte, fiind vorba de nişte “porţi veşnice”. Mai departe psalmistul se întreabă: “cine este acesta Împăratul slavei?” Din răspuns reiese că Iisus Hristos - Dumnezeul păcii şi fericirii veşnice, este “Domnul puterilor, acesta este Împăratul slavei”.

Cu o referire directă la semnificaţia zilei de duminică, zi în care a avut loc оnvierea, găsim şi în Psalmul CXVII, 24 următoarele: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”.

Un alt profet al Vechiului Testament, Ieremia, priveşte Duminica drept “zi a încheierii unui nou legămînt” (XXXI, 31-33), iar profetul Zaharia o numeşte simplu dar convingător, “o singură zi” (III, 9-10), care devine “... izvor cu apă curgătoare... pentru curăţirea de păcate şi de orice altă întinare” (XIII, 1).

Noul Legămînt, sau cum spune Apostolul Pavel “testament mai bun”, (Evrei VIII,6), Dumnezeu оl оncheie prin Fiul Său făcut Om - Iisus Hristos, Arhiereu al Noului Testament -“Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu Omul (Evrei VIII, 1-2), întemeiază Legea cea Nouă. La Cina cea de Taină, Mîntuitorul, luоnd pоinea, mulţumind, a frоnt şi le-a dat ucenicilor zicоnd: “Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi, aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cîntat (psalmi), zicоnd: Acest pahar este Legea cea nouă, pentru Sоngele Meu care se varsă pentru voi” (Luca XXII, 19-20). Deci Mоntuitorul оncheind Legămоntul Său a poruncit: “Faceţi aceasta întru pomenirea Mea”.

Ziua оn care Biserica de la оnceput a prăznuit pomenirea Domnului este “ziua оntоi a săptămînii”. Despre aceasta foarte clar se vorbeşte în “Faptele Sfinţilor Apostoli”, unde citim: “Оn ziua оntоi a săptămînii, adunоndu-ne noi să frоngem pоinea, Pavel, care avea de gоnd să plece a doua zi, a оnceput să le vorbească şi a prelungit cuvîntul lui pоnă la miezul nopţii” (XX, 7).

Fără îndoială, că această adunare repetată a Apostolilor, în ziua оntоi a săptămînii, оncepоnd cu ziua оnvierii, apoi din ziua Cincizecimii şi continuu, avea o consacrare specială chiar din partea Mîntuitorului. De aceea Sfоntul Evanghelist Ioan o va şi numi: “Ziua Domnului”. Kiriaki imera (Apoc. I, 10), iar оn latină: Domini Dies. De observat că trecerea de la numirea de “ziua întоi a săptămînii”, cum o aflăm în Sfintele Evanghelii şi Faptele Apostolilor, la “ziua Domnului”, cum o numeşte Sfîntul Evanghelist Ioan, s-a făcut odată cu răspîndirea Bisericii оn imperiul Roman şi trecerea de la numirea zilelor săptămînii după numerele de ordine, cum era tradiţia în sistemul calendaristic al Evreilor (ziua оntоi a săptămînii, a doua zi... a şaptea zi), la numirea după corpurile cereşti din sistemul nostru solar (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, soarele şi luna).

Cel dintоi document, care vorbeşte de Duminică, după epoca apostolică, este “Didahia”, sau “Оnvăţătură a celor doisprezece apostoli” - scrisă între anii 50-70. Aici se arată că în această sărbătoare creştină se săvîrşea Sfînta Euharistie şi se împărtăşeau credincioşii.

“Cоnd vă adunaţi - zice - în Duminica Domnului frоngeţi pоinea şi mulţumiţi după ce mai întоi v-aţi mărturisit păcatele voastre ca jertfa voastră să fie curată”.

Un alt document este “Epistola zisă a lui Barnaba (scrisă între anii 70-130)”. Оn ea se spune despre creştinii cărora le era adresată: “(Noi) sărbătorim cu bucure ziua a opta, după sîmbătă, în care şi Hristos a înviat şi după ce s-a arătat (ucenicilor Săi) s-a înălţat la cer”. “Ziua a opta, după sîmbătă”, în care a оnviat Domnul este tocmai Duminica.

Sfоntul Ignatie Teoforul (+107) episcop al Antiohiei, оn drum spre Roma, spre martiriu, scrie către Magnezieni, pentru a-i feri de rătăcire: “Aşadar, cei care au trăit în rоnduielile cele vechi şi au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai ţină sîmbăta, ci duminica în care şi viaţa noastră a răsărit prin el (prin Iisus Hristos) şi prin moartea Lui”.

Referitor la prăznuirea Duminicii în epoca apostolică face unele precizări şi sfîntul Iusin Martirul (+163) оn prima sa apologie adresată оmpăratului Antoniu Pius. Despre aceasta aminteşte şi Pliniu cel Tînăr în scrisorile sale către Traian.

Toate acestea sоnt documente care mărturisesc că creştinii din veacurile I şi II sărbătoreau Duminica, după cum făceau şi Sfinţii Apostoli.

Odată cu venirea la domnie a lui Constantin cel Mare (306-337), Biserica încetează de a mai fi prigonită. Meritul cel mai mare al acestui оmpărat este edictul de la Milan din 313, de toleranţă a religiei creştine. Dacă vorbim despre Duminică, atunci, tot el în 321 la 3 martie dă un alt decret cu privire la declararea duminicii ca sărbătoare de odihnă obligatorie оn imperiul roman. Interesul celui dintоi оmpărat creştin nu a fost de a produce vreo schimbare în noua credinţă, ci numai acela de a mijloci propagarea în viaţa cetăţenilor din imperiu roman, în fruntea căruia se afla.

Cinstind ziua Duminicii sоntem convinşi că păstrăm învăţătura divină ce ne-a fost încredinţată de Hristos, dar totodată, că ne aflăm pe drumul credinţei moştenite de la sfinţii Apostoli.