Unele din acestea arată unirea firii şi deofiinţimea lui cu Tatăl, ca următoarele texte: “Eu şi Tatăl una sîntem” (In. 10,30); şi: “Cel care m-a văzut pe mine a văzuut pe Tatăl” (In.14,9); şi: “Care există în chipul lui Dumnezeu” (Filip. 2,6) şi cele asemenea..

Alte texte arată desăvîrşirea ipostasei lui Hristos, ca acestea: “Fiul lui Dumnezeu” (Mt.4, 3; 8, 29; 14, 33; 16, 16; 26, 63; 27, 40,43,54; Mc.3, 11; 5, 7; 15, 39; Lc. 1, 35; 4, 3,9,41; In.1, 34,49; 3, 18; 5, 25; 9, 35; 10, 36; 11, 4,27; 19, 7; 20, 31; FA. 8, 37; 9, 20; Rom. 1, 4,9; 5, 10; 8, 3,29,32; 1Cor. 1, 9; 2Cor. 1, 19; Gal. 1, 16; 2, 20; 4, 4,6; Efes. 4, 13; Col. 1, 13; 1Tes. 1, 10; Evr. 4, 14; 6, 6; 7, 3; 10, 29; 1In. 1, 3,7; 3, 8,23; 4, 9,15; 5, 5; 5, 9-13,20; 2In. 3; Apoc. 2, 18.) “Chipul ipostasei lui” (Evr. 1, 3) şi acest text: “Înger de mare sfat, sfetnic minunat” (Isaia 9, 6) şi cele asemenea.

Alte texte arată întrepătrunderea reciprocă a ipostaselor, ca acestea: “Eu în Tatăl şi Tatăl în mine” (In. 10, 38; 14, 10,11; 17, 21) şi arată că el îşi are temelia sa indivizibilă în fiinţa Dumnezeirii, cum sînt expresiile: Cuvînt (In. 1, 1,14; 1In. 1, 1; Apoc. 9, 13), înţelepciune (1Cor. 1, 24), putere (1Cor. 1, 24), şi strălucire (Evr. 1, 3). Cuvîntul îşi are temelia sa indivizibilă în minte - aici vorbesc de Cuvîntul substanţial - înţelepciunea de asemenea, puterea, în cel puternic, strălucirea în limină şi izvorăsc din ele.

Alte texte arată raportul lui Hristos cu Tatăl, care este cauza Lui, cum ete acesta: “Tatăl este mai mare decît Mine” (In. 14,28). Din el are atît existenţa cît şi pe toate cîte Le are. Existenţa o are pe calea naşterii, nu a creaţiei, cum este acest text: “Eu am ieşit şi vin de la Tatăl” (In. 16,28); şi “Eu trăiesc din cauza Tatălui” (In. 6,57). Şi are pe toate cîte le are Tatăl, dar nu prin participare şi nici prin instrucţie, ci ca de la cauza Sa, cum este acest text: “Fiul nu poate să facă de la Sine nimic, dacă nu va vedea pe Tatăl făcînd astfel” (In. 5,19). Dacă nu este Tatăl, nu este nici Fiul. Fiul este din Tatăl şi în Tatăl şi simultan cu Tatăl şi nu după Tatăl. Tot astfel şi ceea ce face, din El şi cu El. Există una, singura şi aceeaşi - nu asemenea, ci aceeaşi - voinţă, activitate şi putere a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh.

Alte texte arată că toate cele ale lui Hristos se împlinesc prin activitatea Lui potrivit bunăvoinţei părinteşti, nu ca printr-un instrument sau printr-un rob, ci ca prin Cuvîntul, înţelepciunea lui substanţială şi enipostatică, din pricină că se observă în Tatăl şi în Fiul o singură mişcare, ca acest text: “Toate s-au făcut prin El” (In. 1, 3); şi acesta: “Trimis-a Cuvîntul Lui şi i-a vindecat” (Ps. CVI, 20); şi acesta: “Ca să cunoască că Tu M-ai trimis” (In. 11, 42).

Alte texte sînt spuse în chip profetic. Din acestea unele se raportează la cele viitoare, spre exemplu: “Va veni în chip văzut” (Ps. XLIX, 2) şi textul din Zaharia: “Iată împăratul tău vine la tine” (Zaharia 9, 9), şi cuvintele spuse de Mihea: “Iată Domnul pleacă din locul Lui şi se va coborî şi se va urca pe înălţimile pămîntului” (Mihea 1, 3). Alte texte se raportează la cele viitoare, dar sînt spuse ca şi cum s-ar fi întîmplat, ca acest text: “Acesta este Dumnezeul nostru. După aceasta S-a arătat pe pămînt şi a petrecut între oameni” (Varuh 3, 36,38), şi acesta: “Domnul m-a zidit început căilor lui spre lucrările Lui” (Pild. Sol. 8,22); şi acesta: “Pentru aceasta Te-a uns, Dumnezeule, Dmnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decît pe părtaşii Tăi” (Ps. XLIV,9) şi cele asemenea.

Textele care I se potrivesc Lui în unirea firii dumnezzeieşti cu firea omenească sînt de trei feluri.

Primul fel, cînd vorbim despre partea Lui superioară; atunci spunem îndumnezeirea, încuvîntarea, înălţarea trupului şi cele asemenea. Prin acestea noi arătăm bogăţia care s-a adăugat trupului prin unirea şi ceoziunea cu Dumnezeu Cuvîntul Cel prea înalt.

Al treilea fel, cînd vorbim despre amîndouă în acelaşi timp; atunci spunem unire, comuniune, ungere, coeziune, conformare şi cele asemenea. Din pricina acestui de-al treilea fel sînt spuse cele două feluri amintite mai sus. Prin unire se arată ce a primit fiecare din cele două, în virtutea unirii şi a întrepătrunderii celui care există împreună cu El. În virtutea unirii ipostatice se zice că trupul se îndumnezeieşte, că devine Dumnezeu şi asemănător lui Dumnezeu Cuvîntul. Şi la fel: Dumnezeu Cuvîntul s-a întrupat, s-a făcut om, se numeşte făptură şi se numeşte “cel din urmă” (Apoc. 1, 17). Asta nu înseamnă că cele două firi se prefac într-o fire compusă, - căci este cu neputinţă ca însuşirile fireşti contrarii să se găsească într-o singură fire - ci în sensul că cele două firi, unite după ipostasă, au întrepătrunderea reciprocă fără confundare şi fără amestecare. Întrepătrunderea n-a venit din partea trupului, ci din partea Dumnezeirii, căci este cu neputinţă ca trupul să pătrundă prin Dumnezeire. Dar firea dumnezeiască, o dată ce a pătruns prin trup, a dat şi trupului întrepătrunderea enexprimabilă cu ea, pe care o numim unire.

Trebuie să se ştie că se vede contrariul privitor la primul fel şi al doilea fel al textelor care se potrivesc lui Hristos în unire. Cînd vorbim despre trup, spunem îndumnezeire, încuvîntare, înălţare, ungere. În adevăr, acestea sînt din partea dumnezeirii, dar se văd la trup. Cînd vorbim, însă, despre Cuvînt, spunem golire, întrupare, înomenire, smerenie şi cele asemenea. Acestea, după cum am spus, se spun despre Cuvînt şi Dumnezeu ca din partea trupului. Căci a suferit de bună voie acestea.

Primul fel care arată firea Lui dumnezeiască, ca acesta: “Eu sînt în Tatăl şi Tatăl în mine” (In. 10, 38; 14, 10,11; 17, 21); şi “Eu şi Tatăl una sîntem” (In. 10, 30). Toate cîte se spun despre el înainte de întrupare acelea se vor spune despre El şi după întrupare, afară de faptul că n-a luat trup şi însuşirile fireşti ale acestuia.

Al dolea fel, cel care arată firea Lui omenească, ca acest text: “De ce căutaţi să mă omorîţi pe mine, omul, care v-am vorbit adevărul” (In. 8, 40) şi acesta: “Astfel trebuie să se înalţe Fiul omului” (In. 3, 14) şi cele asemenea.

Textele care se spun sau s-au scris privitor la firea omenească a lui Hristos, fie că el a vorbit, fie că el a săvîrşit, sînt de şase feluri.

Unele din ele s-au săvîrşit şi s-au spus în virtutea firii lui omeneşti în vederea întrupării, spre exemplu: naşterea din Fecioară, creşterea şi progresul în vîrstă, foamea, setea, oboseala, lacrimile, somnul, străpungerea cu cuie, moartea şi cele asemenea, care sînt afecte fireşti şi neprihănite. în toate acestea există o unire a firii dumnezeieşti cu firea omenască, fără de care nu este învederată existenţa trupului, deoarece firea dumnezeiască n-a suferit nimic din acestea, dar a săvîrşit mîntuirtea noastră.

Alte texte s-au spus în chip de prefăcătorie, cum este întrebarea: “unde l-aţi pus pe Lazăr?” (In. 11, 34), mergerea la smochin (Mt. 21, 19; Mc.11, 13), ascunderea sa (Mc. 1, 35-37; In. 8, 59; 12,36) sau retragerea sa încetul cu încetul (Lc. 4,30; In. 8, 59), rugăciunea (In. 11, 41-42) şi cuvintele: “S-a făcut că merge mai departe” (Lc. 24, 28). De acestea şi de cele asemenea n-avea nevoie nici ca om, nici ca Dumnezeu, ci lua o atitudine omenească, după cum cerea trebuinţa şi folosul. Astfel rugăciunea a făcut-o pentru a arăta că nu este contra lui Dumnezeu şi că cinsteşte pe Tatăl ca pe cauza sa. A întrebat (In. 11, 34), nu pentru că nu ştia, ci ca să arate că este om cu adevărat, împreună cu existenţa lui ca Dumnezeu. S-a retras încetul cu încetul (Lc. 4, 30; In. 8, 59), ca să ne înveţe să nu lucrăm cu îndrăzneală şi nici să ne lăsăm în voia soartei.

Alte texte s-au spus în virtutea împroprierii noastre şi a relaţiei cu noi, cum este textul acesta: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat” (Mt. 27, 46); şi acesta: “Pe cel care n-a cunoscut păcat, l-a făcut păcat în locul nostru” (2Cor. 5, 21); şi acesta: “S-a făcut blestem în locul nostru” (Gal. 3, 13); şi acesta: “Fiul însuşi se va supune celui care i-a supus lui toate” (1Ccor. 15, 28). Hristos n-a fost părăsit niciodată de Tatăl nici ca Dumnezeu, nici ca om; de asemenea el n-a fost nici păcat, nici blestem şi nici n-are nevoie să se supună Tatălui. Ca Dumnezeu este egal Tatălui şi nu este nici potrivnic lui şi nici supus lui ; ca om n-a fost niciodată neascultător celui care l-a născut, că să fi trebuit să se supună. A spus aceste cuvinte, deci, ca să arate că şi-a împropriat persoana noastră şi că s-a aşezat în rîndul nostru. În adevăr, noi am fost cei acuzaţi de păcat şi de blestem, pentru că am fost nesupuşi şi neascultători, şi din pricina aceasta am fost părăşiţi.

Alte texte s-au spus potrivit despărţirii pe care o facem cu mintea între firile lui Hritos. Dacă vei despărţi cu mintea pe acelea care sînt în realitate nedespărţite, adică trupul de cuvînt, atunci Hristos se numeşte şi rob (Isaia XLIX, 6; Filip. 2, 7) şi ignorant (Mt. 24, 36; Mc. 13, 32). El avea o fire roabă şi ignorantă şi dacă trupul nu s-ar fi unit cu Dumnezeu Cuvîntul, ar fi fost rob şi ignorant. Dar din pricina unirii după ispostasă cu Dumnezeu Cuvîntul, n-a fot nici rob, nici ignorant. În sensul acesta Hristos a numit pe Tatăl său Dumnezeu.

Alte texte s-au spus ca să ne facă cunoscut cine este el şi să ne încredinţeze pe noi de acest adevăr, cum este textul acesta: “Tată, slăveşte-mă cu slava pe care am avut-o la tine înaitne de a fi lumea” (In. 17, 5). El era şi este slăvit, dar slava lui nu ne era făcută cunoscută nouă şi nici nu fusese crezută. Şi cuvintele spuse de apostol: “celui care a fost hotărît Fiu al lui Dumnezeu în putere, după Duhul sfinţeniei, din pricina învierii din morţi” (Rom. 1, 4). În adevăr a fost făcut cunoscut şi a fost crezut în lume şi prin minuni, prin înviere şi prin pogorîrea Sfîsntului Duh. Şi acest text: “Sporea în înţelepciune şi har” (Lc. 2, 52).

Alte texte sînt spuse despre Hristos în virtutea împroprierii persoanei iudeilor, socotindu-se pe sine însuşi împreună cu iudeii, după cum zice către samarineancă: “Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi, noi ne închinăm la ceea ce ştim, căci mîntuirea este din iudei” (In. 4, 22).

Al treilea fel de texte privitoare la Hristos după unire sînt acelea care indică o ipostasă şi care reprezintă pe cele două firi, spre exemplu: “Eu trăiesc din cauza Tatălui şi cel care mă mănîncă pe mine acela va trăi din cauza mea” (In. 6, 57); şi acesta: “Mă duc la Tatăl şi nu mă veţi mai vedea” (In. 16, 10,16); şi acesta: “N-ar fi răstignit pe domnul slavei” (1Cor. 2, 8); şi acesta: “Nimeni nu s-a suit în cer decît cel care s-a coborît din cer, Fiul omului, care este în cer” (In. 3, 13) şi cele asemenea.

Dintre textele care s-au spus despre Hristos după înviere unele se potrivesc Dumnezeirii sale, ca acesta: “Botezîndu-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh” (Mt. 28, 19), adică în numele Fiului pentru că este Dumnezeu. Şi acesta: “Iată eu sînt cu voi în toate zilele pînă la sfîrşitul veacului” (Mt. 28, 20) şi cele asemenea, căci este cu noi pentru că este Dumnezeu. Alte texte din această categorie se potrivesc omenirii lui, ca acesta: “Au cuprins picioarele lui” (Mt. 28, 9); şi acesta: “Şi acolo mă vor vedea”(Mt. 28, 10) şi cele asemenea.

Textele spuse despre Hristos după înviere, texte care i se potrivesc omenirii lui, sînt de diferite feluri.

Alte texte scot la iveală firile, ca acesta: “Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi la Dumnezeul vostru” (In. 20, 17); şi acesta: “Va intra împăratul slavei” (Ps. 23, 7,9); şi acesta: “A stat în dreapta măririi întru cele înalte” (Evr. 1, 3).

Alte texte sînt spuse în virtutea împărţirii pe care o facem pe cale abstractă între firile lui Hristos, pentru că el s-a pus pe sine însuşi în acelaşi rînd cu noi, ca acest text: “Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In. 20, 17).

Trebuie aşadar să atribuim pe cele înalte firii dumnezeieşti, superioară patimilor şi trupului, iar pe cele smerite, firii omeneşti, adică singurului Hristos, care este Dumnezeu şi om, şi trebuie să ştim că amîndouă, atît cele înalte cît şi cele smerite, sînt ale unuia şi ale aceluiaşi, Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cunoaştem caracterul fiecăreia din ele şi dacă vedem că amîndouă sînt săvîrşite de o singură persoană, atunci vom crede drept şi nu vom rătăci. Din toate aceste se cunoaşte deosebirea firilor unite şi că în Hristos nu există indentitate între Dumnezeire şi omenire în ceea ce priveşte calitatea naturală a lor, după cum spune dumnezeiescul Chiril: “Unul este Fiul şi Hristos şi Domnul”(Epistola 4, către Nestorie) şi pentru că este unul, una este şi persoana sa, căci cu nici un chip nu este împărţită unirea cea după ipostasă din pricina cunoaşterii deosebirii firii lor.