(1812-1891)

Biserica Ortodoxă Răsăriteană din timpurile Apostolilor şi pînă acum respectă neschimbate şi nealterate de inovaţii, atît оnvăţătura Evanghelică şi Apostolică, cît şi predania sfinţilor părinţi şi deciziile Soboarelor Ecumenice, la care bărbaţii purtători de Dumnezeu, strîngоndu-se din toată lumea, au interzis din toate privinţele, prin ameninţări groaznice, orice adăugire şi scoatere din acestea, sau schimbare, sau mutare, măcar cu o iotă. Iar Biserica Romană demult s-a dedat la erezii şi înnoiri. Оncă Vasilie cel Mare demasca оn aceasta pe unii episcopi ai Romei оn epistola sa către Eusebiu de la Samosat: “Adevărul ei nu-l conosc şi nici nu vor să-l cunoască; cu cei care le vestesc adevărul se ceartă, ei înşişi însă susţin erezii” (Ep. reg.7).

Apostolul Pavel ne porunceşte să ne îndepărtăm de cei afectaţi de erezie, nu să căutăm unirea cu ei, spunînd: “De omul eretic, după întоia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osîndit” (Tit. 3, 10-11).

Biserica Ortodoxă Sobornicească nu o dată, ci de mai mullte ori a încercat să lumineze Biserica Romană, dar ultima, necătînd la toate dovezile adevărate aduse de prima, se încăpăţina în felul ei greşit de gîndire şi acţionare.

Оncă оn secolul şapte a apărut în Bisericile apusene părerea greşită, precum că Duhul Sfînt purcede şi de la Fiul.

La оnceput оmpotriva acestei noi gоndiri se ridicau unii papi, numind-o pe aceasta eretică. Papa Damas aşa vorbeşte despre ea în decizia sobornicească: “Cine cugetă corect despre Tatăl şi Fiul, iar despre Duhul Sfînt nu cugetă corect, acela este eretic” (Ep. reg. 5). Acelaşi lucru îl susţineau şi alţi papi., Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea. Dar o mare parte a succesorilor lor, ademeniţi de drepturile de întоietate şi găsind în aceasta multe profituri lumeşti pentru sine, au îndrăznit să schimbe dogma ortodoxă despre purcederea Duhului Sfînt, contrar hotărîrilor celor şapte Soboare Ecumenice, la fel şi împotriva evidentelor cuvinte ale Mоntuitorului din Evanghelie: “Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26).

Dar precum o greşeală, care nu e considerată eroare, întotdeauna atrage după sine pe o alta, şi orice rău naşte alt rău, tot aşa s-a întоmplat şi cu Biserica Romană. Abia a reuşit să apară în Apus această părere greşită, că Duhul Sfînt purcede şi de la Fiul, că singură a şi dat naştere la alte răutăţi asemănătoare şi a adus cu sine puţin cîte puţin alte inovaţii, care оn mare măsură contrazic Poruncile Mîntuitorului ce se arată limpede în Evaghelie, cum ar fi: stropirea оn locul cufundării оn taina Botezului, privarea mirenilor de Dumnezeiascul Potir şi оmpărtăşirea numai cu pîine, оntrebuinţarea azimelor оn locul pоinii dospite, excluderea din Liturghie a Dumnezeieştei chemări a Atot-Sfîntului şi de Viaţă-Făcătorului şi Atot-Săvîrşitorului Duh. De asemenea a introdus inovaţii, care încalcă ritualurile vechi Apostoliceşti ale Bisericii Soborniceşti, cum ar fi înlăturarea pruncilor ce se botează de la Mirungere şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, înlăturarea celor căsătoriţi de la preoţie, recunoaşterea papei ca persoană fără de păcat şi ca înlocuitor al lui Hristos ş. a. În acest fel a răzvrătit tot vechiul cin Apostolesc cu privire la săvîrşirea aproape a tuturor tainelor şi erurgiilor Bisericeşti - cinul, pe care îl conţinea Sfînta Biserică Ortodoxă Romană veche, fiind pe atunci una din cele mai cinstite membre ale Sfintei Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici (Ep. reg. 5 punct. 12). Оnsă eresul principal al Bisericii Romane, nu după esenţă, ci după acţiune, este născocitul dogmat despre supremaţia, sau mai bine spus căutarea arogantă a întоietăţii episcopilor Romei asupra celelalte patru Patriarhate Răsăritene. Doar pentru această întоietate adepţii Bisericii Romane au pus pe papa lor mai presus de canoanele şi hotărîrile Soboarelor Ecumenice, crezоnd оn infailibilitatea lui. Dar оn ce fel este această infailibilitate a papei, ne mărturiseşte istoria nefalsificată. Despre papa Ioan al XXIII-lea se vorbeşte în hotărîrea Soborului de la Constanţa, prin care a fost răsturnat acest papă: ”S-a descoperit că papa don Ioan este un nelegiuit înrădăcinat şi incorigibil, a fost şi este un criminal, pe drept învinuit de omor, de otrăviri şi alte crime grele, care frecvent şi cu insistenţă, în faţa a diferiţi demnitari duhovniceşti, susţinea şi dovedea că sufletul omului se stinge şi moare odată cu trupul omului, asemenea cu sufletele animalelor şi dobitoacelor şi că răposatul nicidecum nu va оnvia оn ultima zi”. Fărădelegile papei Alexandru al VI-lea şi ale fiilor săi au fost într-atоt de оngrozitoare, оncоt după părerea contemporanilor, acest papă se îngrijea de instaurarea pe pămînt a оmpărăţiei lui veliar, iar nu a lui Dumnezeu. Papa Iuliu al II-lea se hrănea cu sîngele creştinilor, aţîţînd оn permanenţă, pentru atingerea scopurilor sale, vrajba între popoarele creştine (Convorbiri Duhovniceşti 1858 nr. 41). Sînt şi alte multe exemple, care mărturisesc despre marile păcate ale papilor; dar a vorbi despre ele nu este timpul potrivit. Avоnd оn vedere astfel de mărturii istorice asupra stricării prin erezii şi despre păcatele papilor, ne întrebăm: oare pe drept se laudă papiştii cu pretinsa demnitate a Bisericii Romane? Oare pe drept оnjosesc Biserica Ortodoxă Răsăriteană, care-şi întemeiază infailibilitatea sa nu pe o persoană oarecare, ci pe învăţătura Evanghelică şi Apostolică, şi pe canoanele şi hotărîrile celor şapte Soboare Ecumenice şi a celor nouă Soboare locale? La aceste Soboare au luat parte bărbaţi sfinţi şi de Dumnezeu insuflaţi din toată lumea, şi au stabilit toate cele referitoare la necesităţile şi trebuinţele duhovniceşti ale Bisericii, în conformitate cu Sfоnta Scriptură. De aceea, oare procedează corect papiştii, care pentru scopuri lumeşti pun persoana papei mai presus de canoanele Soboarelor Ecumenice, cinstind pe papa lor ca fiind mai fără de păcat decît acestea?

Pentru toate pricinile expuse mai sus, Biserica Sobornicească de Răsărit a pus capăt relaţiilor cu Biserica Romană, ea fiind căzută de la adevăr şi de la canoanele Bisericii Ortodoxe Soborniceşti. Iar episcopii romani, aşa cum au început cu mоndria, tot cu mоndria termină. Оncearcă să demonstreze, precum că Biserica Sobornicească Ortodoxă a decăzut de la Biserica lor. Оnsă aceasta nu numai că nu e adevărat, ci este chiar şi absurd. Adevărul mărturiseşte că Biserica Romană a decăzut de la cea Ortodoxă. Cu toate că papiştii, de dragul pretinsei dreptăţi, expun la vedere faptul că patriarhatul lor, în rоndul celor cinci, a fost primul şi mai mare peste celelalte; dar asta numai pentru reputaţia Romei imperiale, iar nu din oarecare autoritate duhovnicească sau putere peste celelelte patriarhii. Tot pe nedrept au numit şi Biserica lor „catolică”, adică sobornicească. Partea niciodată nu poate fi numită întreg, iar Biserica Romană pînă la decăderea ei de la Ortodoxie alcătuia numai a cincia parte din Una Sobornicească Biserică. Mai ales din această cauză Biserica Romană nu trebuie să fie numită „catolică”, pentru că ea a respins Soboarele Ecumenice, urmînd greşitelor sale păreri.

Unora li se aruncă în ochi numărul mare al adepţilor de pretutindeni ai Bisericii Latine, de aceea cei care nu înţeleg corect adevărul gîndesc că poate ar fi mai bine penrtu această pricină Biserica Latină să se numească Universală şi Sobornicească? Însă această părere este foarte greşită, fiindcă nicăieri în Sfоnta Scriptură nu se atribuie un drept duhovnicesc deosebit numărului şi mulţimii. Domnul a arătat destul de clar că demnitatea adevăratei Biserici Soborniceşti nu se conţine în număr şi mulţime, cînd spune оn Evanghelie: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl nostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Lc. 12, 32). Este şi un exemplu în Sfоnta Scriptură, care nu e оn folosul mulţimii. După moartea lui Solomon pe timpul împărăţiei fiului său s-a împărţit împărăţia Israelului şi Sfînta Scriptură prezintă zece seminţii decăzute şi două seminţii credincioase făgăduinţelor lor, nedecăzute. De aceea zadarnic Biserica Latină încearcă să demonstreze dreptatea sa prin multa răspîndire şi numărul mare al adepţilor.

Distincţia Bisericii Universale la Soboarele Ecumenice sfinţii părinţi o arată ca fiind cu totul alta, adică, prin Sobor stabilit: a crede оntru Una, Sfоntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, iar nu pur şi simplu în Biserica Universală sau de pretutindeni. Cu toate că Biserica Romană are adepţi peste tot în lume, dar aşa cum nu păstrează cu sfinţenie hotărîrile soborniceşti şi Apostoleşti, ci s-a abătut spre inovaţii şi cugetări greşite, deloc nu mai aprţine de Una, Sfîntă şi Apostolească Biserică.

La fel de greşit cugetă şi susţinătorii Bisericii Latine, care consideră în primul rоnd că după decăderea Apusului de la Ortodoxie în Biserica Sobornicească s-a creat un gol. Paguba aceasta demult a fost compensată prin pronia lui Dumnezeu - prin întemeierea la nord a Bisericii Ortodoxe Ruse. Оn al doilea rоnd, ca şi cum pentru prioritatea de mai оnainte şi din pricina numărului adepţilor Bisericii Romane, Biserica Ortodoxă are nevoie de unirea cu aceasta. Dar una e judecata oamenilor şi alta e judecata lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte clar: “Ce părtăşie are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14), cu alte cuvinte, lumina adevărului lui Hristos cu întunericul ereziilor niciodată nu poate să aibă nimic comun. Latinii însă nu voiesc să lase erezia lor şi stăruie în rătăcirea lor, după cum mărturisesc despre ei cuvintele lui Vasilie cel Mare, care se împlinesc оn faptă de atоtea veacuri: “Adevărul ei nu-l cunosc şi nici nu vor să-l cunoască; cu cei care le vestesc adevărul se ceartă, ei înşişi însă susţin erezii”, cum s-a zis mai sus.

Cei оnclinaţi spre latini mai bine ar cugeta la cele spuse оn Psalmi: “Urоt-am adunarea celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5), şi să compătimească pe cei care pentru dominare şi iubire de arginţi, şi alte scopuri lumeşti şi profituri, tulburau aproape întreaga lume prin intermediul inchiziţiilor şi uneltirile viclene ale iezuiţilor, pînă în prezent tulburоnd şi jignind pe ortodocşii din Turcia prin misionarii săi. Misionarii latini nu se îngrijesc să convertească la credinţa creştină pe turcii băştinaşi, ci se străduiesc să abată de la calea cea dreaptă pe ortodocşii greci şi bulgari, folosind pentru aceasta diferite mijloace şi şiretlicuri neplăcute lui Dumnezeu. Oare nu-i viclenie aceasta şi încă viclenie de cea răutăcioasă? Cu bună înţelepciune ar fi căutarea unirii cu astfel de oameni? Din aceeaşi pricină, face oare să ne mirăm de pseudostăruinţa şi pseudosacrificiul acestor activişti, misinonarilor latini şi surorilor de caritate? Cu adevărat aceştia sînt nevoitori jalnici. Ei se străduiesc să aducă lumea nu la Hristos, ci la papa lor.

Ce să mai răspund la întrebările: Biserica Latină şi alte confesiuni se pot oare numi Ierusalimul cel Nou şi Corabia mîntuirii? Şi cum să înţelegem Euharistia actualei Biserici Romane?

Israelul cel Nou poate fi numită numai Biserica dreptcredincioasă, iar cea alterată de înţelepciuni eretice, nu poate. Sf. Ioan Teologul spune: “Dintre ai noşttri au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sînt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit”(In. 2, 19). Şi sf. Apostol Pavel spune: “Este un Domn, o credinţă” (Ef. 4, 5), una e credinţa adevărată şi nu orice credinţă e bună, aşa cum gîndesc fără judecată cei ce s-au despărţit de adevărata Biserică, despre care scrie şi Apostolul Iuda: “Оn vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblоnd potrivit cu poftele lor nelegiuite. Aceştia sоnt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1, 18-19). De aceea cei străini de Duhul Adevărului, cum se vor numi Israelul cel Nou? Sau cum vor fi cuiva adăpost de mîntuire, cоnd nici una nici alta nu pot fi săvоrşite fără harul Sfîntului Duh?

Оn Biserica Ortodoxă se crede că pîinea şi vinul în taina Euharistiei se transformă prin chemarea şi pogorîrea Sfоntului Duh. Iar latinii, cum e spus mai sus, au considerat de prisos chemarea aceasta şi au scos-o din liturghia lor. Astfel cel оnţelegător, singur să înţeleagă despre Euharistia Latină.

Şi încă o întrebare: dacă, precum e spus, înafară de Sfînta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, aşa cum e numită Biserica Ortodoxă, mîntuirea altor confesiuni este pоnă оntr-atоt de оndoielnică: atunci de ce оn Rusia nu se propovăduieşte pe faţă acest adevăr?

Răspunsul la aceasta e foarte simplu şi clar. În Rusia e admisă toleranţa faţă de alte credinţe, iar cei de alte credinţe, ca şi ortodocşii, ocupă la noi funcţii importante: şefii instituţiilor de învăţămînt оn marea lor măsură sînt de altă credinţă, şefii guberniilor şi a comunelor adesea sînt de altă credinţă, comandanţii de regimente şi batalioane nu arareori sînt de altă credinţă. Oriunde n-ar începe faţa duhovnicească să propovăduiască deschis că în afara Bisericii Ortodoxe nu este mоntuire, marii demnitari de altă credinţă s-ar simţi jigniţi. Din cauza acestei situaţii, clerul pravoslavnic rus a şi căpătat într-un fel deprinderea şi trăsătura înrădăcinată de a vorbi despre acest subiect pe ocolite. Sau poate că unii din aceeaşi pricină şi din cauza îndelungatei comunicări cu eterodocşii, dar şi mai mult de la citirea cărţilor lor, au şi început să gîndească cu mai multă îngăduinţă în legătură cu nădejdea de mîntuire şi la celelalte confesii.

Necătînd la duhul blоndeţii şi iubirii de pace şi a răbdării Bisericii Ortodoxe şi a păstorilor şi adepţilor ei, în Apus s-au editat оn veacurile de mai оnainte de către adepţii diferitelor confesiuni creştine, mai ales se editează în timpurile noastre, o atоt de mare mulţime de cărţi îndreptate оmpotriva оnvăţăturii Bisericii Răsăritene, că ar fi greu chiar şi să le enumeri, cu attît mai mult să le apreciezi după merit. Şi cu toate că astfel de cărţi îndeobşte sînt pline de clevetiri, basme, mustrări, evidente născociri şi minciuni, în deosebi de deşteptăciuni şi uneltiri veninoase, cu scopul evident de a crea în Europa un duh de duşmănie împotriva Bisericii Ortodoxe, şi mai ales împotriva patriei noastre, ca, zdruncinоnd оnvăţătura Bisericii noastre Ortodoxe, să abată pe adepţii ei de la calea adevărului: dar aşa cum ele se editează cu titluri ademenitoare, în condiţii plăcute, de o atît de mare dichiseală tipografică, încоt parcă fără să vrei atrag curiozitatea cititorilor, desigur că şi în patria noastră, în care aceste scrieri pătrund pe căi negre, se vor găsi destui din acei care, avînd o оnţelegere de suprafaţă despre învăţătura creştină, nu vor putea să nu ajungă captivaţi de gînduri potrivnice adevărului. În deosebi s-au оnarmat acum contra ortodocşilor scriitorii Bisericii Latine, proclamоnd domnia papei şi a Bisericii Romane peste toate guvernele, bisericile particulare şi popoarele lumii. Mai cu semă în prezent de aceasta se ocupă iezuiţii în Franţa, care folosindu-se de răspîndirea limbii franceze, se avоntă cu un fel de activitate frenetică, prin intermediul scrierilor în această limbă, să extindă ideile lor peste tot, care sînt potrivnice оnvăţăturii şi structurii ierarhice a Bisericii Răsăritene, necruţînd оn acest sens cele mai monstruoase născociri, evidentele minciuni şi denaturarea neruşinată a adevărurilor istorice. Mulţi dintre intelectualii ortodocşi, citind aceste lucrări în limba franceză şi necitindu-le pe ale lor, în rusă, despre credinţa ortodoxă, uşor pot crede minciunilor iscusite în schimbul adevărului, pe care nu-l cunosc.*

* Оn continuare avva Ambrosie, pe cоteva rоnduri, prezintă şi recomandă o carte apărută la vremea aceea despre atitudinea Bisericii Romane către alte Biserici, atrăgînd atenţia mai ales asupra făgăduinţei pe care o dau episcopii latini papei lor. Pentru că cititorii noştri nu au acces la această carte, noi am omis pasajul respictiv.