Duhovnicii... Mare dar al lui Dumnezeu, arătat oamenilor pentru mîntuirea neamului omenesc. Prin curăţatul, sfîntul suflet vorbeşte Dumnezeu, ajutînd, оntărind, vindecоnd, оndreptоnd pe cei drepţi la calea mоntuirii. Tainic prevestind viitorul, arătоnd pronia şi voia lui Dumnezeu despre creştinul care vine la el cu credinţă, duhovnicul îl оndreaptă pe cel din urmă pe căile Domnului, îl ajută să găsească calea cea dreaptă în Оmpărăţia Cerului.

Оn pleada duhovnicilor ruşi numele cuviosului Ambrozie de la Optina ocupă un loc dintre cele mai strălucitoare. Dragostea sinceră a norodului, respectul între cele mai iniţiate pături ale societăţii, o remarcabilă autoritate în rоndurile clerului l-au оnsoţit pe marele avva оn toată calea lui de ascet.

Cuviosul Ambrozie stăpînea o experienţă atotcuprinzătoare, cu vederi largi şi putea oferi sfaturi la orice întrebare, nu numai оn domeniul duhovniciei, ci şi оn probleme de viaţă, aplicabile la o persoană dată şi o situaţie dată. Darul pătrunderii în tainele sufletelor oamenilor al lui avva Ambrozie оi mira pe mulţi şi îi dispunea să se supună călăuzirii lui. La oameni apărea încrederea că avva ştie mai bine decît ei de ce au nevoie şi ce le este de folos.

Darul deosebit al prezicerii foarte des se arăta la cuviosul Ambrozie în perioada de bătrоneţe (starcestvo, de la stareţ - avva, bătrîn; m. plural). Vom aduce un singur exemplu. La mănăstire a sosit meşterul de iconostase ca să-şi primească banii pentru lucrarea făcută. Cuviosul Ambrozie vreme de trei zile sub diferite motive a întоrziat plecarea lui din lăcaş. Meşterul se mîhnea foarte de aceasta, aşa cum la el acasă trebuiau să vină pentru înţelegere nişte clienţi foarte convenabili, dar să încalce cuvоntul cuviosului nu se оncumeta. Mare i-a fost mirarea, cоnd a doua zi după оntoarcerea lui acasă au poposit şi clienţii lui, care la fel s-au reţinut cu trei zile. Dar toată puterea darului viziunii a cuviosului s-a descoperit abia după patru ani. Unul din lucrătorii acestui meşter pe patul de moarte a mărturisit că în acele zile el a voit să-l omoare pe stăpînul său, pentru a-i lua banii, pe care acesta îi aducea de la sihăstria Optina, şi pentru aceasta trei zile l-a aşteptat sub pod. “N-ai fi scăpat tu în timpul acela cu viaţă, dar Domnul pentru a nu ştiu cui rugăciuni, te-a ferit pe tine de moarte fără pocăinţă... Iartă-mă pe mine, afurisitul...”, acestea au fost ultimile cuvinte ale muribundului.

Citind limpede sufletele vizitatorilor săi, avva ştia şi ce îi aducea pe ei la el. Foarte des erau cazuri cоnd cel ce solicita ajutorul nu reuşea să-şi descopere cererea sa sau durerea şi cuviosul îi şi dădea răspunsul. Mare era puterea rugăciunii părintelui Ambrozie şi multele vindecări petrecute prin sfînta lui mijlocire cu prisosinţă mărturisesc aceasta. Dar avva din cauza smereniei sale, evitînd slava omenească, trimetea bolnavii sau la sfintele moaşte, sau la icoanele făcătoare de minuni, iar uneori pur şi simplu le recomanda să folosească vreo iarbă de leac. Bolnavii se tămăduiau cu desăvîrşire de neputinţele lor şi înţelegeau că minunea s-a săvîrşit pentru rugăciunile părintelui.

De оnvăţătură este viaţa cuviosului Ambrozie, dar nu mai puţin de învăţătură este moştenirea scrisă lăsată de el. Citind scrisorile acestui gigant al spiritului noi ne atingem de marele har al lui Dumnezeu, arătat prin acest cuvios. Cuvintele sfîntului nu pot fi deşarte sau mincinoase. Deoarece prin el vorbeşte Dumnezeu, mărturiseşte Duhul Sfînt. Şi asta devine cu atît mai actual оn timpurile noastre slăbite şi golite de har.

Оn ziua de azi unii arhierei, preoţi şi mireni încep să se abată în erezia ecumenismului, catolicismului, protestantismului. Motivоnd căderea lor de la credinţa părinţilor cu neemanciparea acestor din urmă, cu noul duh al vremii şi situaţia politică. Se fac încercări de a introduce în Ortodoxie cоte ceva de la catolicism, cоte ceva de la protestantism, se răspîndesc оndemnuri pentru unificarea tuturor confesiilor creştine. Drept răspuns la acestea pot servi mai jos publicatele scrisori ale părintelui Ambrozie, luminător recunoscut al credinţei ortodoxe. În lucrările sale, îndreptate spre demascarea ereziei catolicismului, luteranismului, cоt şi a tot protestantismului, cuviosul Ambrozie descoperă mortalitatea acestor învăţături, arată groaznicele urmări ale decăderii duhovniceşti de la Ortodoxie. Cuviosul nu oboseşte să sublinieze - nu este mоntuire оn alte confesii, nu este altă cale către Dumnezeu, decît prin credinţa Ortodoxă. Şi asta o spune nu un om obişnuit sau chiar şi preot, asta o spune un sfînt. Acela care ştie adevărul de la Însuşi Dumnezeu.

De aceea, blagocestive cititorule, studiind scrisorile cuviosului Ambrozie, primeştele pe ele ca pe vocea lui Dumnezeu, ca şi pe piatra unghiulară, pe care se cuvine a fi încercate toate оnvăţăturile şi inovaţiile la modă. Deoarece cuviosul este sfînt, iar sfinţenia multor teologi contemporani este destul de оndoielnică.

Cele două scrieri au fost traduse după volumul Trei scrieri necunoscute ale cuviosului Ambrozie, apărut la Petersburg în 1997.

Prima dintre scrieri, Scrisoarea nepoatei, călugăriţă ortodoxă, către unchiul luteran, a fost scrisă de către avva Ambrozie, după cum se vede, la cererea unei călugăriţe, ca de la numele acesteia. Scrisoarea expediată de către Sfînt nepoatei-călugăriţe e însoţită de următoarea notă: “Greu şi incomod este să converteşti la ortodoxie pe luterani, deoarece ei au o părere prea bună despre familiara lor iubire pentru Hristos, şi despre familiara apropiere de El, şi despre fierbintea lor rugăciune. Poate doar numai pentru împăcarea propriului tău suflet îi poţi propune unchiului tău explicaţia ta despre acest obiect pe un astfel de ton”. După care urmează scrisoarea propriu-zisă. Iar la sfîrşitul ei avva Ambrozie a considerat de cuviinţă să alipească şi următoarea indicaţie adresată nepoatei-călugăriţe: “P. S. Оnmoaie singură acele expresii care, după părerea ta, se vor dovedi a fi prea grele pentru unchiul tău; iar dacă vrei, chiar toate gîndurile scrise expune-le оn vorbirea ta obişnuită. Şi mai înainte ca să purcezi la acest început, roagă-te lui Dumnezeu, ca să orînduiască lucrul acesta prin atotbuna şi atotînţeleapta Sa Pronie către un sfîrşit folositor. Căci El vrea ca toţi să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”.

A fost sau nu transcrisă această scrisoare de către nepoată şi expediată unchiului, anume în această variantă pe care i-a dat-o Sfîntul, nu se ştie. La fel nu se cunoaşte cine este această nepoată călugăriţă şi cine este unchiul ei. Sfîntul Macarie, a cărui ucenic credincios era Sf. Ambrozie, atunci cînd acesta din urmă a cerut binecuvîntarea pentru expedierea acestei scrisori, a mai adăugat cu mîna lui la sfоrşitul scrisorii următorul sfat nepoatei-călugăriţe: “P. Ambrozie a scris, оnsă aici este multă cruzime; tu singură înmoaie unele fraze, iar ce e de prisos, scoate cu totul, ştiind judecata lor, unde este voia lui Dumnezeu”.

Оn una din note am pomenit numele părintelui Clement (Zedergolm). Acesta a fost ucenicul devotat şi iubit al cuviosului Ambrozie, împreună lucrător şi colaborator şi principalul responasibil de scrisorile Cuviosului. Anume la acesta, după moartea lui, au fost găsite scrisorile de faţă, printre hîrtiile sale. Acesta a contribuit mult prin muncile sale, fiind de origine german şi fost luteran, în lupta оmpotriva invaziei protestante de la sfоrşitul secolului trecut din Rusia.

Celelalte trei scrisori au fost extrase din masivul volum Culegerea scrisorilor părintelui Ambrozie. Iar оnsuşi volumul face parte din cunoscuta colecţia de scrisori ale părinţilor de la Optina. Aceştia din urmă s-au făcut cunoscuţi în timpul vieţii lor şi mai tîrziu proslăvind sihăstria Optina ca pe un simbol şi leagăn al duhovniciei ortodoxe ruse, mai ales pentru adîncile lor cunoştinţe şi experienţa pe care o împărtăşeau tuturor oral, sau răspunzînd la scrisorile de multe feluri scrise de credincioşi şi necredincioşi aparţinînd tuturor păturilor, fără părtinire. Această practică a părinţilor de la Optina este un fenomen cu totul deosebit în istoria vieţii duhovniceşti din Rusia, ca loc în care s-au adunat cei mai mulţi părinţi, nu numai înaintaţi în feluritele virtuţi, ci şi cărturari. Tot ei efectuiază multe traduceri, deschid o editură de cărţi folositoare de suflet. Într-un cuvоnt, pun bazele unei renaşteri a duhovniciei şi în special a monahismului rus. Mai tоrziu Biserica a arătat meritele lor în faţa lui Dumnezeu, pe cei mai mulţi dintre părinţii de la Optina canonizîndu-i ca sfinţi.

Tot la Optina ancorează, obosiţi de gloria deşartă a lumii, care nu satisface căutările sufletului omenesc şi setea lui după desăvîrşire, celebrii scriitori ai Rusiei şi ai lumii întregi F. M. Dostoevski şi N. V. Gogol. Lev Tolstoi, aprinzîndu-se оn el curiozitatea, ajunge şi el la sihăstria Optina, însă orgoliul bolnav al scriitorului nu i-a îngăduit să intre să vorbească.

Sfоntul Ambrozie de la Optina a servit ca model pentru personajul Stareţul Zosima din romanul lui Dostoevski “Fraţii Caramazov”. Unul din cei mai expresivi şi mai bine cunoscuţi în tot teritoriul Bisericii Ortodoxe Ruse, cuviosul Ambrozie, a fost canonizat de Soborul local de la Moscova pe 6 iunie 1988.

Dragă unchiule, dintotdeauna v-am iubit şi v-am stimat ca pe un tată. De aceea întotdeauna v-am dorit binele, ca şi mie. Însă care este pentru noi binele mai presus de tot binele, dacă nu mîntuirea veşnică a sufletelor noastre? Studierea acestei probleme, pe măsura puterilor, m-a determinat să mă hotărăsc la o discuţie în scris cu dumneavoastră, unchiule, despre ceea ce-mi preocupă atît de mult sufletul. Vă rog dar, unchiule, să vă înarmaţi cu răbdare şi să citiţi lunga mea scrisoare, şi v-aş ruga să vă daţi osteneala, cercetînd şi analizînd cele scrise оn ea. Aceasta o găsesc importantă pentru dumneavoastră şi pentru mine personal, pentru liniştea sufletului meu, care vă iubeşte sincer. Ascultaţi-mi dar, unchiule, confesiunea mea.

La venirea mea оn mănăstire cugetam cu indiferenţă asupra confesiunilor creştine, aşa cum auzisem de multe ori la oameni învăţaţi, că ar exista mîntuire оn orice confesie, destul fiind să fii un om bun. De aceea eu, ca una născută în credinţa Ortodoxă, după învăţătura Credinţei Ortodoxe, mă străduiam după puterea mea să-mi lucrez mîntuirea, citind diferite cărţi ortodoxe pe parcursul a mai bine de 12 ani. Şi ce am aflat în tot timpul acesta şi prin citirea aceasta? Am aflat că Biserica Ortodoxă pe parcursul a 18 veacuri şi jumătate (astăzi 20, n. n.), păstrează neschimbate şi nevătămate de inovaţii învăţătura pe care a primit-o de la Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos prin Apostolii Lui şi urmaşii acestora - episcopi şi păstori ai turmei lui Hristos, şi prin intermediul Soboarelor ecumenice. Şi încă am mai aflat că în afara acestei Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, Care pe drept mai este numită şi Biserică Drept Măritoare, mîntuirea оn alte confesii este foarte de оndoielnică şi neadevărată, pentru că Apostolul Pavel vorbeşte destul de clar în epistola către efeseni: “Este un Domn, o credinţă, un Botez” (Ef. 4, 5). Aceste cuvinte arată că numai una este credinţa adevărată, iar celelalte confesii, din toate punctele de vedere, nu sînt adevărate, ci mincinoase. Şi Una este Biserica adevărată, anume acea pe care Însuşi Domnul a întemeiat-o la оnceput prin Apostolii Săi şi urmaşii acestora, episcopii, şi despre ea se zice în Evenghelie: “Voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Evident că Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o singură Biserică Sobornicească si hotărîtoare, si nu mai multe. Deşi în Apocalipsă se aminteşte despre şapte Biserici, toate aceste Biserici erau locale, în acord cu Biserica Sobornicească.

Ce оnseamnă dar cuvintele adăugate de Domnul: “şi porţile iadului nu o vor birui”? De Dumnezeu insuflaţii tîlcuitori ai dumnezeieştii Scripturi ne spun că Domnul ca Dumnezeu a şiut că în vremurile de pe urmă oamenii mîndri şi îngоmfaţi nu vor voi să se supună învăţăturii dumnezeieşti a singurei, adevăratei Biserici, de Însuşi Domnul întemeiată, dar după vrerile lor şi după înţelepcunea omenească vor înfăţişa numeroase căi pretinse ca bineplăcute lui Dumnezeu, însă adevărata cale prin unica adevărată Biserică o vor huli şi chiar se vor ridica asupra Bisericii, deşi fără succes. De aceea Domnul a şi adăugat: “porţile iadului nu o vor birui”, adică oamenii rătăciţi, оngоmfaţii, hulitori ai adevăratei Biserici, care se află sub influenţa puterilor întunecate şi pe bună dreptate aceştia sînt numiţi porţile iadului, fiindcă prin învăţăturile lor mincunoase şi pierzătoare înşală pe cei fără experienţă şi-i surpă la fundul iadului. Deşi multora acest cuvînt le va părea aspru, mai ales celor de altă credinţă care încearcă să ducă o viaţă cucernică. Aceştia, spre încredinţare, să cerceteze singuri cu atenţie cuvîntul Apostolului Iuda, care pe toţi care s-au despărţit pe sine de la unitatea credinţei şi a Bisericii îi numeşte străini de Duhul adevărlui şi duhul lui Dumnezeu, după cum e scris în epistola lui: “Оn vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, ublоnd potrivit cu poftele lor nelegiuite. Aceştia sоnt cei ce fac dezbinări, oameni fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1, 18-19). Şi sfîntul Apostul Ioan Teologul, din numărul celor trei stîlpi ai Bisericii primare a lui Hristos, scrie despre cei ce s-au despărţit de ea, că sînt străini de cele despre care au învăţat martorii şi slujitorii Cuvоntului, străini de оmpărtăşirea Apostolilor, cum citim în epistola lui: “Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sînt toţi de-ai noştri, de a ceea au ieşit” (I Ioan 2, 19).

I. Confesiunea luterană a fost întemeiată de Luther, fost preot al bisericii romano-catolice. Pe loc mi se înfăţişează supremaţia Bisericii Ortodoxe, оntemeiată prin nemijlocita conducere a Domnului nostru Iisus Hristos de cei 12 ucenici şi Apostoli, şi ceilalţi 70 mai mici, şi ucenicii Apostolilor, cum sînt: Dionisie Areopagitul, Minunatul Ierotei, Ignatie Teoforul şi alţii. De asemenea mi-a venit оn minte că оnvăţătura creştină a Bisericii Ortodoxe a fost semănată cu multe greutăţi şi diferite necazuri, şi pecetluită cu sîngele nenumăraţilor mucenici. Luther însă a întemeiat оnvăţătura sa la masa împărătească, înconjurat de multe mоngоieri ale dregătorilor şi poporului nedreptăţiţi de abuzurile papale, dispuşi să primească orice învăţătură, numai ca să se izbăvească de puterea turbată a papei.

II. Оnvăţătura luterană există de numai 300 de ani, dar a şi reuşit să se scindeze în peste 70 [astăzi şi mai multe, n. n.] de secte şi comunităţi, fiecare dintre acestea considerîndu-şi învăţătura sa dreaptă. M-a frapat şi m-a impresionat nespus faptul că cei mai deştepţi dintre luterani, după astfel de consecinţe nefavorabile şi într-o astfel de tulburare şi divergenţă de opinii, nu constată lipsa de temei şi contradicţiile evidente din învăţătura luterană. După aceasta, nu este oare evident adevărul înăţăturii Bisericii Ortodoxe, care e propovăduită şi cultivată de diferiţi Apostoli, în diferite ţări, la diferite popoare, care nu aveau aceleaşi graiuri, cu obiceiuri şi moravuri diferite, conducîndu-se de legi diferite. Оnsă, necătînd la toate acestea, оnvăţătura pe care a deţinut-o în vremurile de оnceput ale creştinismului Biserica Ortodoxă o deţine şi astăzi, neschimbată şi nealterată de inovaţiile introduse pe parcursul a 18 (19) secole şi jumătate. Cu toate că au existat timpuri în care Biserica Ortodoxă a fost puternic tulburată, prin vicleniile începătorului de rele diavolul, de diferiţi eretici; însă păstorii ortodocşi, strîngоndu-se din toată lumea, prin sfat comun, cu ajutorul Sfоntului Duh, curăţeau adevărul creştin şi îngrădeau Biserica Ortodoxă cu canoane lăsate de Apostoli şi Sfinţii Părinţi, în conformitate su Sfоnta Scriptură.

III. Deşi învăţătura protestanţilor a apărut din necesitate, ca protest la abuzurilor şi violenţa puterii papale, totuşi, dacă Luther şi Calvin ar fi căutat adevărul şi slava lui Dumnezeu şi nu pe a lor, ca mai apoi să proslăvească în urmaşi numele lor ca reformatori ai Bisericii, atunci, оn urma rătăcirilor şi abaterilor spre inovaţii ale Bisericii Romane, aceştia s-ar fi putut îndrepta către Biserica Ortodoxă Răsăriteană, care fiind înconjurată de necazuri, ca un crin între spini, оnflorea cu blagocestie şi strălucea cu оnvăţătură adevărată şi în acest mod ar fi mărit numărul fiilor Unicei Biserici adevărate a lui Hristos şi i-ar fi izbăvit pe aceştia de dezbinări şi neînţelegeri de azi, în care se nenorocesc sufleteşte, tulburaţi de vînturile оnţelepciunii deşarte a lumii acesteia. Dar a adus cоndva оngоmfarea şi iubirea de slavă pe cineva la adevăr? Roada lor este înţelepciunea deşartă şi minciuna, şi a se înşela pe sine şi pe alţii.

IV. Luteranii resping predania bisericească, zicînd că ei primesc numai ceea ce este scris оn Evanghelie şi оn epistolele Apostolilor, prin care se contrazic, evident, pe ei оnşişi, fiindcă în Epistole există o indicaţie exactă cu privire la autenticitatea predaniei bisericeşti. Sfîntul Apostol Pavel scrie către Corinteni: “Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat” (I Cor. 11, 2). Şi încă: “Deci, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat...” (2 Tes. 2, 15); şi în trimiterea către Timotei: “O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtîndu-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20). Şi Sfîntul Apostol Ioan Teologul scrie оn Epistola Sobornicească: “Multe avоnd a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hîrtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (2 In. 1, 12). Oare a fost rostită în zadar şi lăsată fără atenţie de către ucenicii Bisericii primare această convorbire orală a Apostolului Ioan şi convorbirile celorlalţi Apostoli? Nu, din astfel de convorbiri orale se alcătuiau aşa numitele Canoane Apostolice, care există şi pînă acum în Biserica Ortodoxă. Vom spune şi mai mult decît aceasta: dacă respingem predania bisericească, atunci nu putem crede nici Evanghelia, fiindcă Domnul nu a scris Evanghelia cu mîna Sa, ci a transmis oral оnvăţătura buneivestiri Apostolilor, iar ucenicii Bisericii primare au scris învăţătura auzită de la Domnul. Şi la început au fost scrise multe Evanghelii, оn diferite locuri, оnsă Biserica, examinоndu-le pe acestea, a recunoscut ca fiind autentici şi adevăraţi numai patru Evanghelişti cunoscuţi, ceilalţi fiind respinşi.

Aşadar, oare procedează corect luteranii, respingînd autoritatea Bisericii оn legătură cu aceste predanii? Domnul nostru Iisus Hristos nu numai că Însuşi propovăduia oral învăţătura despre bunavestire, dar nici ucenicilor nu le-a dat poruncă să scrie, ci a poruncit să o propovăduiască oral, precum citim la Evangheliştii Marcu şi Matei: “... şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu. 16, 15), “Drept aceea, mergоnd, оnvăţaţi toate neamurile, botezîndu-le оn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh; оnvăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă...” (Mt. 28, 19-20). Iar ce s-a scris de Apostoli, s-a scris după propovăduirea Evangheliei, după cerinţa împrejurărilor. Prin pronie s-a hotărît aceasta, ca pe urmă să fie posibilă preluarea după aceste epistole a învăţăturii lăsate oral. De altfel, se ştie că mulţi Apostoli n-au scris nimic, iar alţii, dacă şi scriau, scriau după mărturia lor personală, despre lucrurile deja cunoscute în ele după predanie, “aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvîntului” (Lc. 1, 2), pe lоngă aceasta, scriau nu despre toate lucrurile, ci numai despre unele, iar altele оn genere sоnt trecute sub tăcere, ca fiind de acum cunoscute după predanie. Deaceea, Biserica Dreptmăritoare recunoaşte ca izvor al religiei Creştine, în afară de Sfînta Scriptură, Sfînta Predanie.

V. Biserica Ortodoxă conţine şapte taine, pe cînd luteranii recunosc numai două taine - Botezul şi Euharistia, dar şi aceste taine nu au la ei un sens adevărat, deoarece la ei aceste taine le săvîrşeşte un mirean, chiar dacă se numeşte pastor adică un om, cinstit la ei ca preot. La luterani nu există preoţie, fiindcă nu au episcopi, căci Luther fiind doar preot, n-a putut transmite altora preoţia. Cine dar furnizează pastori pentru slujire? Ei se aleg din rîndul oamenilor ce au făcut studii teologice şi consistoria protestantă, sau guvernul lor teologic, unde mirenii au loc în şedinţa membrilor, dîndu-le de la sine dreptul de a se numi pastori şi de a săvîrşi slujirea preoţească.

Poate оnsă mireanul să săvîrşească taina Euharistiei? Nicăieri în Sfоnta Scriptură şi în istoria bisericească nu este nici un exemplu, nici o indicaţie precum că mireanul poate săvîrşi taina Euharistiei. De aceea, oricine din mireni, oricum nu s-ar numi el, dacă se încumetă la aceasta, greşeşte mult şi mare răspuns va da în faţa lui Dumnezeu, iar cei ce se оmpărtăşesc de la el se înşală amarnic şi în zadar оşi fac iluzii. Pe lоngă aceasta, taina Euharistiei cere o altă taină - a pocăinţei şi a mărturisirii păcatelor înaintea unei feţe duhovniceşti şi primirea de la acesta a hotărîrii precum că este vrednic cineva sau nu de a se împărtăşi cu Sfintele Taine, Trupul şi Sîngele Domnului, ca nu “оn osоndă să mănînce şi să bea, nesocotind Trupul Domnului”, cum mărturiseşte Sfîntul Apostol Pavel. Dacă lui Ioan Botezătorul cei ce primeau botezul de la el оşi mărturiseau păcatele lor, atunci oare procedează corect luteranii, mărturisindu-se sieşi, ruşinîndu-se din mоndrie să mărturisească altuia rănile păcatelor lor? Dar ruşinea aceasta pe care o îndură în faţa duhovnicului cel ce se căieşte îl izbăveşte de ruşinea de la judecata înfricoşătoare a Domnului, cum bine crede Biserica Ortodoxă. Nu în zadar e spus оn Sfоnta Scriptură: “Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi...” (Iac. 5, 16).

Să zicem că botezul, din necesitate, îl poate săvîrşi cu apă şi mireanul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Pe acest temei Biserica Ortodoxă recunoaşte şi botezul protestant, însă acest botez ea îl оntăreşte prin altă taină - mirungerea, ca cel curăţat de păcatul strămoşesc şi renăscut în cristelniţa botezului să primească noi puteri pentru confirmarea şi prosperarea în viaţa creştină, atunci cînd prin tainica ungere i se transmite pecetea Sfоntului Duh. Exemplul acestora оl vedem оn Biserica primară. Atunci cоnd Samaria a fost botezată de binevestitorul Filip, unul din cei 7 diaconi, Apostolii au trimis pe doi dintre ei să întărească în credinţă nou-botezaţii din Samaria, comunicîndu-le Duh Sfоnt. Şi protestanţii simt necesitatea acestei taine, fiindcă la ei s-a păstrat denumirea confirmaţiei, sau întărirea în credinţă; dar aşa cum această taină poate fi transmisă numai de episcop, sau, cînd este prin preot, atunci prin intermediul mirului sfinţit prin rugăciunea arhierească, de aceea la luterani n-are cine oferi darurile Duhului Sfоnt noilor botezaţi.

De altfel printre luterani există o mişcare care pretinde că are episcopi, dar părerea aceasta e nedreaptă şi mincinoasă; după cum a demascat acestea încă nu demult un luteran chiar dintre englezi. Acest om a făcut studii teologice şi urma să ocupe locul ajutorului falsului episcop, dar mai întоi el a vrut să afle dacă hirotonia la luterani îşi trage cu adevărat începutul de la Apostoli şi pe parcursul a trei ani a cercetat acest obiect cu mare stăruinţă. Şi ce a aflat el prin această cercetare? A aflat că toţi pseudo-preoţii luterani nu sînt altceva decоt mireni, (exprimarea personală a cercetătorului). Fiindcă în timpul ultimei treceri de la catolicism la protestantism numai un episcop a fost de acord să primească învăţătura luterană, dar şi acest episcop din pricina bolii întotdeauna evita hirotonirea altora, după mărturia cercetătorului, judecînd cu оnţelepciune că la noua învăţătură nu se potriveşte preoţia veche. De aceea feţele duhovniceşti luterane mai mici au fost nevoiţi să inventeze o formulă oarecare şi după ea îşi puneau atît episcopi cоt şi preoţi pe parcursul a o sută de ani. Dar orice faptă nedreaptă este clar că iese la iveală. Preoţii puşi în acelaşi fel ca şi episcopii după un timp au început să se socoată egali în drepturi cu aceştia, din care pricină formula luterană de cosacrare a necesitat corectări şi adaosuri, precum că cutare se pune pentru slujirea preoţească. Iată istoria episcopiei luterane!

Cercetătorul de mai sus, examinînd оnceputul hirotoniei luterane, оmpreună cu aceasta a examinat şi învăţătura credinţelor: latină, armeană şi ortodoxă, şi a aderat la ultima, ca una ce-şi păstrează învăţătura neschimbată şi neatinsă de inovaţii încă de pe timpurile apostolice (Conv. Duhovniceşti Nr. 42, 1858, rus.).

VI. Luther a respins respectarea posturilor, stabilite de pe vremurile Apostolilor оn Biserica lui Hristos din motive binecuvenite. Oare este dreaptă şi întemeiată această respingere? Oare nu Însuşi Domnul nostru, Dumnezeul-om, a dat exemplu, postind 40 de zile şi nopţi? Dar tot ce a facut Domnul a făcut ca să-I urmăm Lui, precum Însuşi mărturiseşte: “Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut eu vouă, să faceţi şi voi” (In. 13, 15). Pe acest temei şi în amintirea postului Domnului оn Biserica Ortodoxă оncă din vechime s-a stabilit Postul Mare. Deşi nu toţi pot urma Domnului în aceasta, ca aleşii Lui, Moise şi Ilie, care au postit 40 de zile şi nopţi, totuşi orice creştin drept credincios după puterea sa trebuie să păstreze acest post, precum stă scris în canoanele Unicei Adevărate şi Soborniceşti Biserici a lui Hristos. Dacă şi Apostolii, bărbaţi de Dumnezeu insuflaţi şi sfinţi, şi curăţaţi de patimi, posteau, precum se vede în multe locuri din Faptele Apostolilor, oare cu temei a procedat Luther, lipsind pe oamenii neputincioşi şi plini de patimi de această armă spre înfrоnarea patimilor, cu alte cuvinte, de post, pentru că postul cu dreaptă judecată respectat şi în lume, potoleşte patimile trupeşti?

Pe lоngă aceasta, la postul respectat de ortodocşi înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului există indicaţii în faptele Apostolilor precum că acesta e stabilit încă din vremurile Apostolilor şi încă de pe atunci era cunoscut Bisericii primare a lui Hristos. Sfîntul Luca descriind acea furtună de pe mare, în care corabia ce ducea pe Apostolul Pavel la Roma naufragia, expune spre atenţie că Sf. Pavel a prevestit sutaşului acest naufragiu din pricina vremii tîrzii şi începerea iernii “fiindcă trecuse şi postul” (Fapte 27, 9). Este evident că Sf. Luca aminteşte aici despre postul cunoscut Bisericii de atunci. Acest post la ortodocşi ţine de la 15 noiembrie pînă la 25 decembrie, (28 nov. -7 ian., după calendarul actual), anume atunci cînd pe marea Mediterană au loc furtunile groaznice de iarnă. Ce vor răspunde la aceasta luteranii, ce-i ce pretind că-şi au legea vieţii din Sfînta Scriptură?

VII. Tot оmpotriva Sfintei Scripturi luteranii mărturisesc că Duhul Sfînt purcede şi de la Fiul. Oare nu Însuşi Domnul vorbeşte despre Duhul Sfînt, că El de la Tatăl purcede, precum e scris la Evanghelistul Ioan (In. 15, 26)? Mai au luteranii şi alte teze neîntemeiate, dar pentru ele nu este timpul potrivit.

VIII. Un luteran dintre nemţi, prospăt venit la Ortodoxie, a descoperit următoarea rea intenţie a lui Luter. Domnul spune оn Evanghelie: “iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ca un păgîn şi vameş” (Mt. 18, 17); şi Sf. Apostol Pavel scrie către Timotei: “Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stоlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Luther a оnţeles puterea acestor cuvinte, că prin ele Apostolul şi Însuşi Domnul atribuie Bisericii o mare însemnătate în relaţia cu adevărul şi dreptul duhovnicesc dat ei de la Domnul, dar aşa cum el s-a desprins de Biserica Romană, pentru abuzurile ei, iar la Biserica Ortodoxă n-a voit să se alipească din îngоmfare şi iubire de slavă, a şi schimbat în traducerea germană a Sfintei Scripturi cuvîntul Biserică cu cuvоntul adunare*, оn timp ce оn limba germană există cuvîntul potrivit Biserică (1). Consultaţi originalele: elino-grec, latin şi francez nestricat (nu spun de cel slavon) şi veţi vedea această falsfificare. Pe lîngă aceasta gîndiţi-vă, dacă cele 70 de mişcări luterane ce au concepţii diferite orice adunare va fi stîlp şi temelie a adevărului, atunci ce fel de adevăr a lui Hristos va fi acesta? Şi încă ceva: cum se va umple de dragoste aroganta propovăduire luterană, atunci cînd ei, după pricina spusă, trebuie să se dispreţuiască unii pe alţii ca pe păgîni?

IX. Spre оndreptăţirea dezbinării lor de la unica şi Sobornicească Biserică luteranii aduc versetul din Faptele Apostolilor: “Ci оn orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 35). Dar aceste cuvinte nu slujesc luteranilor spre оndreptăţire, ci mai mult spre osоndirea lor. Aceasta s-a spus despre Corneliu Sutaşul, că el pentru multa sa milostenie şi pentru rugăciunea lui necontenită, cu adevărat era primit la Dumnezeu, dar nu era cu totul plăcut Lui, ci era оncă nedesăvîrşit în ceea ce se cere pentru deplina mоntuire. Fapt pentru care Оngerul ce s-a arătat a şi poruncit să cheme pe Petru, explicînd şi motivul chemării: “acela оţi va spune cuvintele vieţii veşnice, prin care te vei mîntui tu şi cei din casa ta” (Fapte, 10, 6). Оn locul interpretării false a acestui pasaj şi întоmplări, luteranii ar trebui să se deştepte cu înţelesul corect al acestuia şi să se întoarcă la Apostoleasca Biserică. Aceasta e necesar mai ales pentru acei dintre ei care se străduiesc să trăiască cucernic şi săvîrşesc multe rugăciuni către Dumnezeu, pentru că în Biserică ei ar fi căpătat cuvintele prin care să placă pe deplin lui Dumnezeu şi ar fi primit fără îndoială mоntuire cu casele lor.

X. Şi încă unui pasaj din Sfînta Scriptură luteranii îi dau o interpretare greşită. Sfîntul Apostol Pavel scrie către Timotei: “Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său. Spre aceasta am fost pus propovăduitor şi Apostol - învăţător neamurilor, în credinţă şi adevăr” (I Tim. 2, 5-7). Biserica Ortodoxă explică acest pasaj în felul următor, că lucrul răscumpărării şi izbăvirii noastre de sub blestem şi păcatul strămoşesc nu-l putea săvîrşi nimeni, nici un om, nici înger, ci numai Unul născut Fiul lui Dumnezeu şi Cuvîntul Tatălui. Luteranii însă, luînd numai jumătate din înţelesul acestui pasaj şi anume căci unul este Dumnezeu, unul este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, оncearcă să susţină prin aceasta respingerea cinstirii sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu, considerînd de prisos şi mijlocirea lor pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Dar oare bine judecă luteranii? Drept tălmăsesc ei?

XII. Оntrebare: Penru ce оnvăţătura credinţei Bisericii Ortodoxe, cultivată de diferiţi Apostoli în diferite locuri şi popoare, rămîne aceeaşi şi neschimbată pe parcursul a 19 (n. r.) veacuri şi jumătate, iar învăţătura luterană, predată de un singur om, s-a despărţit pe parcursul a trei veacuri оn mai mult de şaptezeci de curente? (astăzi şi mai multe, n. n.).

Răspuns: Pentru aceea că Apostoleasca şi Soborniceasca Biserică Ortodoxă porunceşte fiilor săi să înţeleagă Sfînta Scriptură aşa cum o explicau şi o explică pe ea bărbaţii aleşi de Dumnezeu, curăţaţi de patimi, de Dumnezeu purtători şi de Duh purtători, şi recunoscuţi ca atare de toată Soborniceasca Biserică a lui Hristos; pe cînd Luther a оngăduit fiecărui urmaş al său să tîlcuiască Sfînta Scriptură după mintea sa. Dar precum şi mîndria de una singură, nemaivorbind de celelalte patimi grosolane, poate orbi puternic pe om, aşa încоt el nu mai poate vedea adevărul arătat lui, tot aşa şi aroganţii urmaşi ai lui Luter, tîlcuind fiecare după mintea sa Sfînta Scriptură, nu puteau să nu ajungă la divergenţe, neînţelegeri, şi dezbinări, care au şi determinat dezbinarea lor de mai tîrziu оn atоtea partide contradictorii.

Nedreapta sa părere, precum că orişicare, din cauza Duhului Sfînt care sălăşluieşte în el, poate să tîlcuiască Sfînta Scriptură după mintea sa, Luther în chip greşit şi-a întemeiat-o pe cuvintele Apostolului Ioan: “iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfînt şi ştiţi toate” (In. 2, 20). Luteranii n-au această ungere duhovnicească, pentru că la ei lipseşte taina mirungerii, prin care se transmite celor ce se botează pecetea darului Duhului Sfînt, precum s-a arătat mai sus prin exemplul Samariei, botezată de binevestitorul Filip, care, numai prin botez nu primise Duh Sfînt. Cu toate că famenul, botezat de acelaşi Filip, şi Sf. Pavel, botezat de Apostolul Anania, primiseră Duh Sfînt, totuşi cazurile particulare, care sînt din necesitate şi după pronia lui Dumnezeu, nu pot servi ca regulă generală. Pe urmă, chiar şi cei care au primit Duh Sfînt, pot să-L stingă (I Tes. 5, 19) prin felurite patimi; iar cu sfeşnicul stins cercetătorul involuntar va rătăci în оntunericul necunoştinţei şi al înşelăciunii vrăjmaşului.

XII. Luther a pus la оndoială epistola sobornicească a Sf. Iacov, fratele lui Dumnezeu. Atunci cînd alte confesiuni recunosc această epistolă a Sf. Iacov ca autentică, de ce dar unul Luther o consideră îndoielnică? Sf. Iacov spune în epistola sa că doar credinţa nu ajunge pentru mîntuire, ci pe lоngă credinţă sînt necesare faptele bune. Iar Luther propovăduieşte mîntuirea numai prin credinţă, fără fapte bune. Dar oare e corectă ultima părere? Oare nu Însuşi Domnul spune în Evanghelie: “Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19, 17)? Şi în afara păzirii de la vicii grosolane, Domnul porunceşte păzirea şi de la viciile cele mai subtile, anume: să nu judeci, să nu te mînii, să păstrezi nevinovăţia chiar şi cu ochii, să faci milostenie, postul fără îngоmfare şi făţărie, să ierţi supărările, să-ţi iubeşti duşmanii, să te rogi pentru cei ce te năpăstuiesc; iar toate acestea se şi numesc fapte bune. Şi de aceste fapte bune Domnul nu are nici o trebuinţă, dar îndeplinirea sfintelor Lui Porunci slujeşte pentru păstrarea propriu-zisă a omului. Ce va mai fi din lucrurile scumpe, atunci cînd ele vor fi lăsate în dispreţ, în umezeală, în necurăţie? Unul va putrezi, altul va rugini, pe a treia o vor mînca moliile. Acelaşi lucru se întоmplă şi cu creştinii care dispreţuiesc păstrarea Poruncilor lui Dumnezeu şi mai ales cu acei care consideră îndeplinirea acestora de prisos. Doctorul pentru sine personal nu are nici o nevoie de dieta pe care o prescrie, dar păzirea regulilor dietale e necesară pentru bolnavul ce se lecuieşte la acest doctor. Aşa şi pentru creştinul care pretinde că crede în Dumnezeu e necesară îndeplinirea Poruncilor lui Dumnezeu şi nicidecum nu ajunge penru mîntuire numai credinţa. Fiindcă şi demonii cred şi se cutremură, dar n-au nădejde să fie mîntuiţi. Şi dacă unii din creştini din neputinţă nu pot săvîrşi toate faptele bune? Atunci Domnul primeşte buna intenţie a lor şi recunoaşterea propriei neputinţe, şi smerirea în faţa tuturor, şi cererea îndurării de la Domnul pentru una milostivirea Lui. Pentru că Domnul urăşte numai îndreptăţirea arogantă a acelora care născocesc motive viclene spre îndreptăţirea lor.

Cei mai bine intenţionaţi dintre luterani recunosc necesitatea vieţii cucernice şi îndeplinirea Poruncilor lui Dumnezeu, deoarece оnsăşi alcătuirea interioară a omului, însăşi conştiinţa lui îi cere aceasta. Numai cei orbiţi de mîndrie şi de voluptate pe nedrept aşteaptă să primească sfîrşit bun şi mila lui Dumnezeu pe degeaba după viaţa lor de ocară; însă vor greşi mult prin aceasta. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi strînge numaidecоt.

XIII. Unii dintre luterani cu rоvnă şi aprindere se roagă lui Dumnezeu şi pe aceste sentimente sufleteşti pretind să-şi întemeieze mоntuirea lor, lăsоnd fără atenţie principala Poruncă a Domnului, care spune: “Nu oricine оmi zice: Doamne, Doamne, va intra оn оmpărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21). Precum la оnceput prin neascultarea strămoşilor a fost încălcată voia lui Dumnezeu, aşa şi acum îndeplinirea acesteia оncepe mai оnainte de toate prin ascultarea de Biserica lui Hristos, cum Оnsuşi Domnul mărturiseşte despre aceasta оnaintea păstorilor ei, оncepоnd de la Apostoli: “Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Lc. 10, 16); şi în altă parte: “iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş” (Mt. 18, 17). Оn zadar оmpotriva acestor cuvinte ale Domnului luteranii оncearcă să se îndreptăţească prin alte cuvinte din Sfînta Scriptură: “Căci noi sîntem Biserică a Dumnezeului celui viu: voi locui оn ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (2 Cor. 6, 16; Levit. 26, 12). Omul are o natură dublă, constă din trup şi suflet, iar Domnul mai înainte a făcut trupul şi pe urmă sufletul. De aceea oricine se numeşte creştin mai înainte trebuie să aparţină Bisericii văzute a lui Hristos, cum Însuşi Domnul porunceşte, şi apoi să se îngrijească şi de Biserica sa duhovnicească, după omul lăuntric. Şi una şi alta sînt neceasare. Nu оn zadar se spune оn Sfоnta Scriptură: “Dumnezeu aşază pe cei de un cuget în casă” (Ps. 67, 6), adică în Biserica Sa, ca luptătoare pe pămînt şi biruitoare în ceruri: fiindcă amîndouă alcătuiesc Împărăţia Ziditorului Hristos. De aceea pe cei despărţiţi în cuget şi celor ce se dezlipesc de această Casă a lui Dumnezeu îi ameninţă pericolul evident de a rămîne afară, cu fecioarele cele neînţelepte, deoarece ei, pentru încăpăţinare (contra Bisericii) vor duce lipsă de untdelemnul cel trebuincios.

Iată, unchiule, ceea ce am aflat, aceea şi vă prezint D-voastră spre cercetare. Să nu gîndiţi că vreau să vă învăţ pe D-voastră: nu învaţă oul pe găină. La fel aş vrea să credeţi pur şi simplu cuvintelor mele, numai sincer vă rog să cercetaţi acest important şi necesar obiect. Încă vă mai rog să-mi daţi cuvîntul de onoare că D-voastră, înainte de cercetarea amănunţită, nu veţi vorbi şi nu veţi discuta despre aceasta cu pastorii D-voastră şi cu luteranii apropiaţi; iar dacă, în cazul vreunei neоnţelegeri, veţi binevoi să aflaţi ceva despre Ortodoxie, atunci puteţi vorbi despre aceasta cu Оnalt Preasfinţitul mitropolit Grigorie, cu Andrei Nicolaevici Muraviov şi cu Stepan Onisimovici Buracico.

Ştiu, unchiule, că vă rugaţi stăruitor lui Dumnezeu. De aceea înainte de examinarea ambelor confesiuni rugaţi-vă cu credinţă Domnului, fără prejudecăţi despre Ortodoxie şi luteranism. Cred în milostivirea Domnului că dacă omul cu inimă dreaptă va căuta adevărul lui Hristos, atunci acesta i se va descoperi, în orice caz fără amestecul înţelepciunii mincinoase. Numai să nu primiţi înştiinţarea despre aceasta şi încredinţarea venită prin vreo voce exterioară sau dinlăuntrul D-voastră. Aceasta, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, poate să fie de la vrăjmaşul, pizmaşul adevărului lui Hristos şi semănătorul neghinei învăţăturii mincinoase. Оnştiinţarea şi încredinţarea, după învăţătura Bisericii, e pur şi simplu dezlegarea aroganţei şi convingerea de adevărul lui Hristos, pe care, precum mie, aşa şi D-voastră v-o doresc din tot sufletul şi din toată inima. Amin.

(1) Fără-ndoială, este vorba despre părintele C. K. Zedergolme, care a primit Ortodoxia în 1853, adică despre părintele Clement. Printre hîrtiile lui există ciorna scrierii sale despre traducerea lui Luther a Bibliei, unde chiar la început se spun următoarele: “În traducerea lui Luther a Sfintei Scripturi nicăieri, nici în Vechiul, nici оn Noul Testament, nu se оntоlneşte cuvоntul Biserică. Оn nemţeşte Biserică - Kirche. Acest cuvоnt se оntrebuinţa cu acest sens şi pînă la Luter, se întrebuinţează şi pînă azi. Însă din Biblia sa Luther a aruncat acest cuvînt, оnlocuindu-l prin cuvоntul Gemeine (unde se zice de Biserică, ca de o clădire, Luther a folosit cuvîntul Tempel). Gemeine оnseamnă adunare/comunitate, parohie (unii pentru оnţelesul din urmă scriu Gemeinde; dar Gemeine este mai corect. Cei mai buni dintre scriitorii germani şi cu acest înţeles scriu Gemeine).” Оn continuare se demonstrează temeinic preferinţa cuvîntului Kirche atunci cоnd este vorba de Biserică, şi se explică de ce Luther l-a înlocuit prin cuvоntul Gemaine. Această scriere a sa “Despre traducere lui Luther a Bibliei”, оn variantă adăogită şi revăzută, părintele Clement a publicat-o mai tîrziu оn Cetirile de suflet folositoare (1871 II, pg. 130), оnsemnоnd numele său prin literele I. K. Z. Curios că el prezintă această trudă a sa ca şi cum aparţinînd unei alte persoane, anume zice: “Un fost luteran, care mai tоrziu a primit Ortodoxia, care оn decursul a multor ani a citit Biblia оn traducerea lui Luter, dar mai apoi a оnceput să o compare cu originalul grecesc al Noului Testament şi cu traducerea celor 70 de tîlcuitori şi altele, ne-a comunicat nouă unele observaţii, pe care nu le socotim de prisos a le transmite spre cunoştinţa tuturor”. Lui avva Ambrosie, fără-ndoială, îi era cunoscută această lucrare a părintelui Clement încă cu zece ani şi mai bine pînă la publicarea ei.