Cu un sărut mai aproape de moarte
Când eram mic, nu suportam
ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau
de insomnie, ci pentru că ceasul
îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic-tac se asocia
pentru mine cu o bătaie în porţile morţii. Când
mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea numai
conturul ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul
roţilor unui tren care mă duce spre moarte. Era atât de scurt
un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într-o
tristeţe doborâtoare, într-o tristeţe din care nu credeam
că voi ieşi vreodată. Era îngrozitor să ştiu
că eu nu voi putea întoarce înapoi timpul vieţii mele
nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfâşiam să
simt cum dispare în nefiinţă pentru totdeauna şi
irecuperabil sunetul acela monoton şi trist.
Acest sentiment îl retrăiam
mai cu seamă seară, la culcare. Dar adevărata tristeţe
şi singurătate mă copleşea în casele străine,
chiar şi la bunica, unde mă adormea un ceas mare sovietic. Atunci
mă gândeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri
toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele
ticăie chiar şi atunci când eu nu le aud. Orice n-aş fi
făcut şi oriunde nu m-aş fi dus, timpul trecea.
Singurul rost pe care îl mai
vedeam era să urmăresc cât mai atent trecerea timpului, să
o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă
ocupaţie din viaţa mea, dar n-a fost fără rost.
Am început să văd
trecerea timpului în orice: în frunze care cad sau doar se
mişcă, în orice schimbare, în orice cuvânt sau gest
care erau înghiţite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu
însumi rămâneam nemişcat şi neputincios în
faţa trecutului care mă înghiţea încetul cu
încetul.
Trecerea timpului se poate măsura
cu orice. O măsuram cu hainele din care creşteam, cu oamenii care
mureau sau se căsătoreau. Nimic nu opreşte trecerea timpului.
Şi cei îndrăgostiţi pot spune: iată, suntem cu o
atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrăţişare,
cu un sărut mai aproape de moarte.
Suntem întotdeauna mai aproape. De
multe ori mă surprind asupra aceluiaşi gând în timpul
Liturghiei, când preoţii şi diaconii îşi dau
sărutul iertării şi al dragostei înainte de a se
împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
Atunci ei se cuprind şi, sărutându-se pe umăr, zic:
“Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: “Este
şi va fi”.
Ce minunat! atunci sunt cu adevărat
cu un sărut mai aproape de moarte, dar şi mai aproape de
Viaţă. Pentru un singur lucru mă rog atunci, ca sărutul
acesta să mă apropie anume de Viaţă şi nu de moarte.