Ieroschimonah Agapie Corbu (Prof. la Fac. Teologică Arad)

Vieţuirea călugărească este mândria Bisericii”, spune Sf. Isaac Sirul, iar acest lucru îl dovedeşte întreaga ceată duhovnicească a Cuvioşilor, pust-nicilor şi a “marilor dascăli ai lu-mii şi ierarhi”, care toţi au fost mo-nahi. Între ei, la loc de cinste, se află şi sfântul monah, ajuns ierarh şi dascăl al Bisericii, Vasile. Studi-ile, monografiile şi cărţile ce i-au fost consacrate ar putea umple cu uşurinţă o bibliotecă. Toate discip-linele teologiei găsesc în scrierile lui izvoare de apă vie. De la litur-gică la dogmatică, de la studiul şi tâlcuirea Scripturii la pastorală, de la omiletică la drept bisericesc, toate află în opera Sf. Vasile un dreptar al credinţei, al evlaviei şi al vieţuirii creştineşti. Comentând distincţia pauliană dintre “cuvântul cunoştinţei” şi “cuvântul înţelepciunii” (1 Cor. 12, 7), Sf. Diadoh al Foticeii spune că prima harismă reprezintă împărtăşirea nemijlocită, directă, prin contemplaţie a tainelor dumnezeieşti, iar cea de-a doua reprezintă harisma exprimării acesteia în limbaj omenesc, arareori întâlnindu-se ambele harisme la aceeaşi persoană. Sf. Vasile este unul dintre aceştia, şi s-a învrednicit de o asemenea sfinţenie şi împărtăşire a tainelor dumnezeieşti, tocmai datorită exemplarei sale vieţuiri de monah. El ilustrează prin propria sa viaţă înălţimea cultului monahal şi a sfinţeniei la care conduce în chip firesc respectarea cu acribie a rânduielilor călugăreşti. De aceea scrierile sale reprezintă în primul rând exprimarea unei experienţe duhovniceşti pe care el însuşi a avut-o, deşi, aşa cum îi scria într-o epistolă prietenului său Sf. Grigore Teologul, “cuvântul nu poate fi în stare să redea toată adâncimea ideilor” (Epistola 7). Teologia sa izvorăşte în primul rând din contemplarea lui Dumnezeu, din “vederea lumii celei nezidite”, după expresia sfinţilor isihaşti, dobândită prin “observarea strictă a Evangheliei”, cum defineşte el monahismul în introducere la Regulile Mari.

Datele biografice ale Sf. Vasile ne ajută să schiţăm traiectoria devenirii sale duhovniceşti, traiectorie permanent situată în modul cel mai strict cu putinţă între coordonatele vieţii călugăreşti. Astfel, pentru strălucitele lui calităţi de retor(orator), Sf. Vasile a petrecut doi ani de zile în Cezareea, fiind înconjurat de jalnica şi deşarta slavă omenească, dar, sub influenţa surorii sale, Sf. Macrina îşi dă seama de caracterul înşelător al vieţuirii lumeşti şi că “toate cele pământeşti sunt nimic în comparaţie cu fericirea făgăduită de Evanghelie” (Epistola 2, 1), pe care se hotărăşte să o cucerească prin vieţuire monahală. Nemulţumit de excesele şi de devierile asceţilor eustaţieni care desconsiderau căsătoria şi viaţa de familie, Sf. Vasile porneşte într-o călătorie care poate fi considerată ca a doua sa universitate, cercetându-i pe asceţii din Egipt şi Palestina şi strângând mierea şi nectarul acestor oaze ale monahismului. Reîntors, se dedică cu şi mai multă râvnă vieţii călugăreşti şi organizării mănăstirii sale de la Anesi, ajungând în scurtă vreme să aibă, deşi tânăr, experienţa şi înţelepciunea unui bătrân. Acum ajunge să-şi redacteze opera ascetică dedicată monahilor, în care sintetizează atât regulile monahale existente şi redactate înainte de el, cât şi propria sa experienţă duhovnicească. Vom urmări în continuare câteva din aspectele învăţăturilor sale monahale atât de importante pentru ca vieţuirea călugărească să fie cu adevărat îngerească şi mândria Bisericii.

Pentru Sf. Vasile, vieţuirea monahală este în primul şi în primul rând un dar dumnezeiesc făcut oamenilor care pot înţelege cuvântul acesta. Chipul dumnezeiesc din om tinde în mod firesc către Arhetip, şi de aceea omul, independent de religia sa, are sădită în sine dorinţa de desăvârşire, de infinit, de nemurire. Monahismul este legat, prin aspiraţiile pe care le promovează, de însăşi natura sufletului omenesc, dar apare sub formă de vocaţie şi chemare la vieţuire călugărească doar la aleşii lui Dumnezeu. În calea acestei aspiraţii a chipului dumnezeiesc, s-au aşezat însă păcatul strămoşesc şi patimile care au pătruns în firea omului, înstrăinându-l de Dumnezeu şi de sine însuşi. Boala patimilor întunecă mintea şi sufletul omului, împiedicându-l să găsească drumul drept către Dumnezeu. Venirea lui Dumnezeu “în trupul cărnii noastre”, după expresia Sf. Pavel, a deschis neamului omenesc calea către mult dorita împărtăşire de Dumnezeu şi către împlinirea scopului pentru care omul a fost creat. A fi creştin, pentru Sf. Vasile, nu înseamnă a nu avea patimi, ci înseamnă a avea putinţă să le birui, ridicând astfel vălul care desparte mintea şi sufletul nostru de Hristos - Dumnezeu. “Să ne întoarcem, aşadar - scrie Sf. Vasile monahilor săi -, la harul de la început, de care ne-am înstrăinat din cauza păcatului, şi iarăşi să ne înfrumuseţăm după chipul lui Dumnezeu, făcându-ne asemenea cu Ziditorul prin nepătimire” (Cuvânt Ascetic 2,1). Aşadar, chipul dumnezeiesc constitutiv fiinţei umane şi realitatea distorsionată a patimilor constituie două din premisele vieţii monahale, definită, după cum am văzut, de Sf. Vasile, drept străduinţă pentru a dobândi nepătimirea. Astfel, retragerea pe care o realizează monahii nu se datorează dispreţuirii vieţii de familie sau a unei atitudini mizantrope şi antisociale, ci este simultan expresia dorului după Dumnezeu şi a conştientizării faptului că împlinirea acestui dor nu este cu putinţă în mijlocul pricinilor de păcătuire pe care le oferă lumea. “Am părăsit viaţa de oraş - îi scrie el prietenului său Grigore -, pentru că am socotit-o prilej pentru tot felul de răutăţi” (Epistola 2,1). În plus, “sufletul privind mulţimea păcătoşilor din lume, nu găseşte timp să-şi observe păcatele proprii şi să se zdrobească prin căinţă pentru ele, ci, comparându-se cu alţii mai răi, îşi face chiar o închipuire de virtute” (Regulile Mari).

Simpla retragere fizică nu este însă suficientă, pentru că monahul trebuie să cureţe partea dinăuntru a blidului. “Despărţirea de lume nu înseamnă pur şi simplu plecare trupească din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele ei, încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea la întruniri publice,...” (Epistola 2, 2). Retragerea le dă posibilitatea monahilor să observe patimile ce viermuiesc înăuntrul lor şi să lupte sistematic şi constant împotriva lor prin sădirea virtuţilor contrare. De aceea liniştea şi isihia sunt considerate de Sf. Vasile doar “începutul curăţirii” (Epistola 2,2) şi o condiţie permanentă “pentru atingerea scopului, deoarece, pentru păzirea sufletelor monahilor de alunecări, este de folos şi necesară izolarea de lume şi trăirea în singurătate, fiind păgubitor a trăi în comuniune cu cei care se arată fără frică şi cu dispreţ faţă de păzirea strictă a poruncilor” (Reguli Mari 6).

Şi celelalte elemente care caracterizează vieţuirea monahală îşi găsesc bune temeiuri în antropologia ascetică a Sf. Vasile. Astfel, retragerea călugărilor departe de zarva oraşelor este întemeiată de Sf. Vasile pe predispoziţia pentru rugăciune pe care o lucrează în suflet singurătatea “şi totala îndepărtare de lume şi uitarea vechilor ei obiceiuri” (Reguli Mari 5, 2). Această retragere şi izolare a monahului se sprijină pe conştiinţa psihico-somatică a omului care, interacţionând cu mediul înconjurător, suferă influenţe din partea acestuia. Patimile prezente în “toţi cei născuţi din femeie” îşi găsesc nenumărate pricini de stârnire şi punere în lucrare în oraşe, chiar dacă cei ce vieţuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu îşi dau seama de asta. Aici se cuvine să facem o precizare asupra căreia vom reveni, legată de mult discutatul raport dintre acţiune şi contemplaţie şi de eficienţa acestora în viaţa călugărului. Întemeiat pe Sf. Scriptură, pe tradiţia monahală şi pe propriile observaţii ascetic – antropologice, Sf. Vasile este foarte limpede atunci când afirmă că pentru despătimire, monahul trebuie să caute în primul rând rugăciunea şi viaţa isihastă, “deoarece contemplarea învăţăturii lui Iisus este mai înaltă decât slujirea trupului”, scrie el (Constituţiile Ascetice 1; 1). Dezvăluind şi maşinaţiile diavolului, care încearcă să-l abată pe călugăr de la totala dedicare în viaţa de asceză şi rugăciune, Sf. Vasile îi avertizează pe toţi monahii să nu se lase amăgiţi “cu argumente absurde, cum că trăind în lume, înduplecă pe Dumnezeu cu acţiuni de binefacere... şi chiar dacă vreun monah ar avea impresia că îşi îndreaptă viaţa proprie astfel, nu va scăpa de acuzaţia de a-L fi părăsit pe Hristos” (Cuvânt Ascetic 1, 1). Deci angajarea socială în opere filantropice a monahilor este considerată de Sf. Vasile ca o decădere a monahismului. De aceea în Regulile Morale el prevede ca fecioarele (monahiile) “să se îndepărteze de orice grijă a veacului acestuia” (Regulile Morale 77), dând-o pildă pe Maria, a cărei viaţă contemplativă este superioară celei active închipuită de artă. Faimoasele vasiliade nu sunt mănăstiri în înţelesul pe care Sf. Vasile îl dă acestui cuvânt, ci instituţii de binefacere, care, de altfel, nici nu au supravieţuit.

Găsim în aceste rânduieli ale Sf. Vasile, întemeiate pe însăşi natura omului, sâmburele dezvoltării ascetice şi monahale ulterioare, pe care le-au făcut Părinţii Neptici şi care pot fi rezumate în afirmaţia că a vieţui duhovniceşte înseamnă a vieţui “după minte”. Dumnezeu, fiind fără formă, nu poate fi cunoscut de o minte robită împărţirilor şi împrăştierilor, şi de aceea însingurarea este necesară monahilor, pentru ca mintea lor liniştindu-se, eliberându-se de întipăririle lucrurilor din lume, să poată fi cât mai pregătită pentru primirea contemplaţiilor dumnezeieşti în ea. Această concepţie antropologică stă la baza întregii asceze şi mistici creştin- ortodoxe, şi ea, prin bogăţia şi fineţea observaţiilor privitoare la natura sufletului omenesc, la raportul acestuia cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu, constituie singura psihologie valabilă din punct de vedere creştin. Tocmai curăţirea şi despătimirea minţii, care este tron a lui Dumnezeu în om, o are în vedere întreaga organizare a vieţii într-o mănăstire, aşa cum e prevăzută de rânduielile vasiliene. Iată că vieţuirea monahală ascetică a Sf. Vasile i-a permis să facă observaţii profunde asupra naturii omului şi să ne lase o seamă de lămuriri care ar putea fi utilizate cu profit în ştiinţele contemporane, care, prea adesea, consideră sufletul ca un fel de energie şi rezultat al fenomenelor neuro - electrice ale omului.

Mănăstirea este, aşadar, în primul şi în primul rând un loc de retragere, temeiul izolării monahilor de viaţa mirenească este atât antropologic, cât şi teologic. Tocmai pentru a-şi putea păstra condiţiile necesare contemplaţiei, Sf. Vasile le cere monahilor să evite legăturile cu mirenii. Aşa se explică de ce Sf. Paisie Velicicovski, la venirea sa din Athos în Moldova, s-a îngrijit ca satele din preajma mănăstirii lui să aibă toate preot, aşa încât mirenii să nu mai apeleze la serviciile ieromonahilor. Mai mult, Sf. Vasile interzice în mod expres intrarea femeilor în mănăstirile de bărbaţi, precum şi a celor care nu au aprobarea stareţului: “porţile la intrarea în mănăstirile de bărbaţi să fie închise pentru femei şi nici toţi bărbaţii să nu intre, ci numai aceia care au aprobarea de la stareţ” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Iată deci că această rânduială nu este o inovaţie atonită sau a Sf. Calinic de la Cernica, ci o prevedere imperativă expres formulată ca atare de Sf. Vasile şi, prin urmare, normativă, întemeiată pe observaţiile sale antropologice cu caracter ascetic, subordonate scopului şi modului de vieţuire monahal. Ele nu exprimă vreun dispreţ la adresa femeii sau vreo concepţie care ar pune femeia într-o lumină inferioară bărbatului. Şi cum ar putut face aceasta Sf. Vasile, el însuşi fiind convertit la viaţa monahală de către o femeie, sora sa, Sf. Macrina? Prin astfel de rânduieli, monahii nu se separă ostentativ de pliroma Bisericii, cum sunt uneori acuzaţi de cei străini de duhul patristic şi ascetic al Ortodoxiei. Dimpotrivă, după expresia Sf. Marcu Ascetul, prin ele, monahii “îşi păstrează condiţiile libertăţii duhovniceşti faţă de patimi” şi a atingerii scopului creştin de desăvârşire.

Acest caracter poate fi urmărit într-un întreit registru: al consacrării monahale, al vieţii zilnice a monahului şi al vieţii sale propriu - zis liturgice.

Consacrarea monahală este pentru Sf. Vasile un fapt cu multiple implicaţii în viaţa monahului, astfel, după ce îşi dă “făgăduinţa vieţii ascetice ”, cum numeşte el această consacrare (Cuvânt Ascetic 2, 2), monahul devine proprietatea lui Dumnezeu. El îşi are propria sa persoană într-un fel de administrare, fiind obligat “să se păstreze pe el pentru Dumnezeu ca dăruire sfântă, aşa încât să nu-şi atragă condamnarea pentru ierosilie” (Ibidem). Orice păcat săvârşit de monah este considerat de Sf. Vasile ca o batjocură la adresa celor sfinte, şi de aceea porunceşte călugărilor “să nu se întineze cu nici una din patimile omeneşti, care sunt: mânia, invidia, ranchiuna, minciuna şi mândria, duh nestăpânit şi cuvinte deplasate, îndepărtarea de la rugăciune şi dorirea lucrurilor imaginare, neglijarea poruncilor şi împodobirea cu îmbrăcăminte, grijă deosebită pentru faţă şi întâlniri şi discuţii necuviincioase şi inutile” (Ibidem). Prin consacrarea monahală, călugărul intră în sfera vieţii îngereşti şi primeşte în cadrul acestei slujbe harul necesar “pentru a depăşi limitele firii omeneşti şi a se rândui pe sine în viaţa netrupească” (Ibidem). Din modul în care vorbeşte Sf. Vasile despre consacrarea monahală, precum şi din scrierile altor Părinţi, constatăm că Părinţii au înţeles consacrarea monahală ca pe o taină indisolubilă, aşa cum este şi cununia. “Dacă o femeie care s-a căsătorit şi are unire trupească cu bărbatul ei, ar fi dovedită complotând împotriva lui, se condamnă la moarte, cu cât mai mult cel care s-a unit în comuniune duhovnicească, avându-l ca martor şi mijlocitor pe însuşi Duhul Sfânt” (Constituţiile Ascetice 21, 1). De aceea făgăduinţa monahală “este de nedezlegat şi veşnică” (Ibidem).

Recuperând concepţia patristică despre taina Bisericii din care iradiază nenumărate taine ca lucrări sfinţitoare şi îndumnezeitoare, părintele Stăniloae spune că “toate actele Bisericii au caracter de taine, căci în toate e prezent şi lucrează Duhul Sfânt” (Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. 3. p. 11). Chiar dacă catehismele, urmând unei tradiţii apusene, vorbesc despre un număr de taine limitat la şapte, nimic nu ne împiedică să vedem, “împreună cu toţi Sfinţii”, consacrarea monahală ca pe o taină. Expresia canonică a acestui caracter al consacrării monahale o constituie faptul că ea nu se repetă, precum şi asemănarea părăsirii cinului monahal de către un călugăr cu apostazia, caz în care dumnezeieştile canoane prevăd ca singura pocăinţă acceptată reîntoarcerea acestuia în mănăstire. În caz contrar, monahul apostat nu poate beneficia nici măcar de o înmormântare creştinească.

Sf. Vasile rânduieşte monahului o dată introdus în cinul îngeresc, obligaţia de a-şi preface întreaga fiinţă şi viaţă în rugăciune. Vorbind despre numărul slujbelor pe care trebuie să le săvârşească monahul la biserică, porunceşte explicit ca “toată viaţa noastră să fie timp de rugăciune” (Cuvânt Ascetic 2, 4). Sf. Vasile a cunoscut rugăciunea lui Iisus, pe care o recomandă monahilor săi, fără a face însă dezvoltările mistice şi ascetice pe care le fac Părinţii neptici de după el. În tot cazul, întreaga organizare a mănăstirii, aşa cum am văzut, tinde să realizeze condiţiile necesare pentru ca rugăciunea minţii să poată fi pusă în lucrare. Dar rugăciunea monahului tinde să fie însăşi rugăciunea Duhului Sfânt în el. Pentru aceasta, Sf. Vasile rânduieşte monahilor o puternică îndărătnicie în Liturghia Bisericii, poruncind ca aceştia să se împărtăşească de patru ori pe săptămână, în afară de situaţiile în care s-ar întâmpla vreun praznic mai deosebit( Epistola Canonică 2). De asemenea, prin Epitimia 31, Sf. Vasile porunceşte că “ dacă cineva în ziua de aducere a jertfei euharistice se opreşte de la împărtăşire fără aprobarea arhimandritului, să fie pedepsit”. Această practică o regăsim în rânduielile Sf. Teodor Studitul, precum şi în practica mănăstirilor atonite. De bună seamă că scăderea nivelului duhovnicesc al monahilor este în bună măsură datorat şi dezinteresului crescând faţă de dumnezeiasca Euharistie.

Acest caracter este expresia faptului că monahii “sunt şi ei membri ai cinului bisericesc”, după cum recunoaşte în 364 Sinodul de la Laodiceea, prin canonul 14. Sf. Vasile nu a participat la acest Sinod, dar cu siguranţă că hotărârile lui i-au fost cunoscute. Pentru el, principalul element care exprimă eclesialitatea monahismului îl constituie caracterul de adunare liturgică a obştii monahilor în frunte cu egumenul lor, în comuniune cu episcopul locului, care girează Tainele săvârşite în mănăstire şi prin care mănăstirea se află în comuniune cu Biserica sobornicească. De aceea mănăstirile “independente”, fără legătură cu vreun episcop canonic, sunt o abatere de la rânduielile monahale ortodoxe.

Prevederile vasiliene cu caracter practic, legate de împărtăşirea monahilor, exprimă în subtext atât valoarea Sfintei euharistii în viaţa mistică, cât şi ideea teologică potrivit căreia mănăstirea este o neîncetată adunare liturgică, bisericească a obştii. Prin aceasta, obştea monahală devine o întrupare în timp şi spaţiu a lui Hristos, o concretizare locală a Bisericii universale. Însăşi obştea mănăstirească, în frunte cu egumenul, este considerată ca fiind icoana Domnului, care, “adunându-şi o ceată de ucenici, le-a dat toate de obşte, şi de obşte S-a dat pe Sine Însuşi Apostolilor” (Constituţiile Ascetice 18, 2). De aceea, după Sf. Vasile, “stareţul nu este nimic altceva decât cel care ţine locul Mântuitorului şi mijloceşte între Dumnezeu şi om şi îi oferă lui Dumnezeu mântuirea celor care i s-au încredinţat lui” (Constituţiile Ascetice 22, 4).

Tot de caracterul bisericesc, dar şi ca o implicaţie a celui sacramental, ţine şi ascultarea pe care monahul făgăduieşte să o facă faţă de stareţul său “în orice, fără să ceară explicaţii pentru porunci” (Constituţiile Ascetice 19). Această ascultare nu este o simplă subordonare, ci o taină întemeiată pe credinţa că voia lui Dumnezeu este exprimabilă în cuvintele omeneşti relative şi în faptul că Dumnezeu primeşte ascultarea faţă de stareţ ca pe o ascultare faţă de El. De aceea în mănăstiri “ceea ce a spus superiorul este lege” (Cuvânt Ascetic 3, 2). Măsura impusă neascultării de Sf. Vasile este moartea, deoarece pentru monah este “mai de laudă să moară pentru împlinirea poruncii decât să neglijeze împlinirea ei din teama de moarte” (Regulile mici 317).

Egumenul este părintele obştii, şi după cum paternitatea naturală nu încetează decât o dată cu moartea, tot aşa stareţul unei mănăstiri îşi menţine demnitatea pe viaţă. Nu ucenicii l-au ales pe Hristos, ci Hristos i-a ales pe ei. Tot aşa Sf. Vasile, prin rânduielile adresate direct monahilor din viaţa de obşte, interzice orice neorânduială, care, în limbaj laic, s-ar numi democraţie sau majoritate a voturilor. Cel care conduce cu adevărat mănăstirea este Dumnezeu, inspirându-i prin Duhul Sfânt pe cei însărcinaţi cu aceasta. De aceea canoanele vor consfinţi ulterior poziţia egumenului în mănăstire, echivalând-o cu cea a episcopului în eparhie (Canonul 6 al lui Nichifor Constantinopolitanul). Egumenul îşi primeşte demnitatea de la Dumnezeu prin episcop, faţă de care rămâne în ascultare şi comuniune. Tot episcopul este cel chemat spre a fi martor al consacrării monahale (Regulile Mari 15, 4), deoarece el, episcopul, este părintele duhovnicesc al tuturor comunităţilor monahale din eparhia sa, chiar dacă acestea au ritmul, tradiţia şi personalitatea lor duhovnicească proprie. Învestirea egumenului de către episcop are, pentru Sf. Vasile, mai mult caracterul unei constatări a faptului că el este cu adevărat părintele obştii, şi o dată învestit, numai moartea fizică sau spirituală (erezia) justifică schimbarea acestuia.

În cele spuse nu am intrat în detalii. Am urmărit doar o înfăţişare sumară a liniilor celor mai generale după care se ghidează sau ar trebui să se ghideze orice comunitate monahală cenobitică. Aceste linii generale, desprinse din scrierile monahale ale Sf. Vasile, formează, dincolo de detalii, osatura şi duhul comun tuturor tipicoanelor mănăstireşti redactate ulterior. De aceea avem o unitate a duhului monastic ortodox într-o diversitate de forme în care vieţuirea monahală a fost consemnată tipiconal. De această diversitate nu se tem decât cei incapabili să audă suflarea Duhului (cf. In. 3, 8). Aşa se explică existenţa în Ortodoxie a practicii ca fiecare mare mănăstire să-şi redacteze propriul tipicon, ce prevede toate detaliile vieţii monahului în cadrul concret şi specific respectivei mănăstiri. Aşa sunt tipicoanele Sf. Teodor Studitul, Sf. Benedict, Sf. Sava al Serbiei, Sf. Mamas, Sf. Atanasie Atonitul, Sf. Calinic pentru mănăstirea Frăsinei şi multe altele. Nu este vorba de ordine monastice diferite axate pe practicarea unilaterală a unui singur exerciţiu ascetic, ca în catolicism. Dimpotrivă, este vorba de expresii plenare şi variate de racordare la acelaşi duh şi mod de viaţă monahal. Tipiconul unei mănăstiri reprezintă viaţa ortodoxă a unei comunităţi mănăstireşti formulată în acel tipicon în care se fixează în scris obiceiuri deja formate după specificul acelei mănăstiri, după practica ei liturgică, după condiţiile impuse de ctitor, condiţiile specifice, etc.

Defăimători ai vieţii monahale au existat în toată istoria Bisericii, mai ales în Renaştere şi Reformă. Din cele înfăţişate, vedem cât de mult greşesc cei ce nu înţeleg sensul duhovnicesc al rânduielilor călugăreşti, răstălmăcindu-le înţelesul şi îngustându-le reducţionist, neteologic şi în mod lipsit de pietate, la ceea ce cu ironie numesc tipicarism. Dar de bună seamă că de vină nu sunt detractorii monahismului, ci monahii care nu întrupează în ei duhul monahal autentic, deoarece, aşa cum am văzut, rânduielile monahale au cele mai profunde temeiuri în însăşi fiinţa şi constituţia omului, cum o înfăţişează Sfânta Scriptură şi Sf. Părinţi. Cine crede altfel, contrazice Scriptura şi interpretarea ei patristică. Cine crede altfel, e străin de credinţa Bisericii Ortodoxe, oricine ar fi el.

Din aceste câteva reflecţii finale pe marginea rânduielilor vasiliene, vedem că monahismul nu e nici pe departe ceea ce susţin defăimătorii lui. Nu este o adunare secretă, dizidentă în Biserică. Nu este extra, para sau antieclesial. Monahii nu sunt nişte excentrici, ci nişte păcătoşi care vor să se mântuiască în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, pe care o consideră singurul stâlp şi temelie a adevărului. Monahismul nu este un mod de viaţă împotriva firii, ci cel mai înalt mod de vieţuire pe care îl poate duce fiinţa omenească pe acest pământ, întrupare a maximalismului evanghelic, taină a veacului ce va să vină, ce nu poate fi egalat de nimic din cele omeneşti. Monahismul este un ideal atât de înalt, încât monahii înşişi se simt neputincioşi în faţa lui. Şi cum s-ar putea simţi altfel în faţa unei vieţuiri a cărei apogeu a fost ilustrat de Domnul Hristos, de Prea curata Sa Maică, de Sf. Ioan Botezătorul, de Sf. Apostoli şi de alţi sfinţi. “Eu nu sunt monah, dar am văzut monahi”, zicea Sf. Macarie Egipteanul, unul dintre Stareţii pe care i-a vizitat Sf. Vasile în Egipt. Rânduielile monahale vasiliene de aceea sunt singurul îndreptar după care, călăuzindu-se în duh, monahii pot urmări apropierea de idealul monahal. Întruparea acestuia depinde de măsura în care aceştia îşi iau în fiecare zi crucea şi îi urmează lui Hristos.