Monah Alexie Ţârdea (M-rea Antim, Bucureşti)

Nu de puţine ori, prinşi sub avalanşa informaţiilor ştiin-ţifice de ultimă oră, rămaşi fără replică în faţa posibilităţilor fan-tastice oferite de ştiinţa modernă, dăm curs unui entuziasm nemăr-ginit şi unei încrederi fără limite în puterea omului de stăpân al Uni-versului.

Niciodată exploratorii oneşti ai legilor ce guvernează în universul macro sau micro nu au putut nega prezenţa, fără putinţă de tăgadă, a două aspecte: I) existenţa unei cauze primare care stă la baza fenomenului descris, cauză care este un adevăr creatural; II) existenţa unor legi precise, a armoniei în desfăşurarea oricărui fenomen, nu a hazardului şi a haosului. Mergând respectiv până la cauza primară, forţaţi de logica ştiinţifică, marii savanţi ai omenirii au ajuns la acceptarea existenţei lui Dumnezeu, căci numai El putea să aşeze în univers, în înţelepciunea Sa infinită o atât de mare diversitate de sisteme, care funcţionează perfect după legile cunoscute de ştiinţele exacte. De la Newton, Pascal, Ampere, Euler, Kepler până la Einstein, Bohr şi Planck, de la matematicieni la fizicieni, chimişti şi biologi de geniu, cu toţii au recunoscut existenţa înţelepciunii divine după care funcţionează acest univers, după legi pe care omul le-a putut cuantifica în parte.

Cu mult timp înainte de descoperirile epocale făcute în medicină, în special în a doua jumătate a secolului nostru, în medicina românească a existat un nume mare, acela al savantului fiziolog, Nicolae Paulescu (1869-1931). De numele lui este legată descoperirea remediului contra diabetului, insulina, deşi nu lui i s-a decernat Premiul Nobel pentru această epocală descoperire. Doctor în medicină, doctor în ştiinţele naturale, colaborator al profesorului Lancereaux Nicolae Paulescu, numit profesor la Faculatea de Medicină din Bucureşti, a lăsat lucrări ştiinţifice unanim apreciate. Opera lui e sintetizată în două tratate cu mare răsunet în lumea medicală: Traite de Medicina şi Traite de Physiologie Medicale, primul în cinci volume, iar al doilea în trei volume. Deşi Facultatea de Medicină din Paris, după moartea profesorului Lancereaux, l-a chemat să ocupe catedra fostului său profesor, Paulescu a refuzat, preferând să fie de folos ţării sale.

Demn de remarcat că deschiderea cursurilor sale la Facultatea de Medicină din Bucureşti s-a făcut cu o severă, dar bine documentată, critică a darvinismului. Mai marii timpului s-au simţit clătinaţi, căci darvinismul şi materialismul erau piatra de temelie a vieţii universitare româneşti. S-a cerut chiar, în Parlamentul vremii, înlăturarea lui Paulescu de la catedra de Fiziologie a Facultăţii, întrucât nu convenea glasul său autentic ştiinţific, ce dărâma templul idolesc al scientismului materialist.

Trei mari teme au frământat lumea ştiinţifică românească la acel început de secol XX: finalitatea vieţii, critica generaţiei spontanee şi darvinismul. Savantul Paulescu s-a pronunţat de la bun început ca susţinător a teoriei finalităţii vieţii (anume că nimic în viaţa vieţuitoarelor nu este întâmplător, nu este rol al hazardului, ci totul recunoaşte o cauză iniţială, o Persoană raţională, care este Autorul întregii creaţii). În plus, Paulescu a fost un adversar declarat atât a teoriei apariţiei vieţii printr-o “generaţie spontanee”, cât şi al darvinismului. Disputa a fost chiar publicată în “Convorbiri literare”, aprilie - 1903 şi octombrie - 1908. Protagonişti au fost, pe de o parte, profesorul Paulescu şi, de cealaltă parte, D. Voinov (profesor de zoologie la Facultatea de Ştiinţe Naturale din Bucureşti) şi N. Leon (profesor de ştiinţe naturale la Facultatea de Medicină din Iaşi).

Ce se înţelege prin “finalitatea vieţii”? Profesorul Paulescu susţinea prin acest concept că nici un organ nu e fără utilitate, fără finalitatea fiinţelor vii şi că nici un fenomen nu se îndeplineşte fără un anume scop, util vieţuitoarelor. Profesorul D. Voinov, din contra, amintind parcă de “specialiştii în materialism” ştiinţific ai perioadei comuniste de mai târziu, care îndoctrinau elevii şi studenţii României Socialiste, Voinov, aşadar, aducea ca “dovezi” contra finalităţii morfofiziologice a fiinţei vii organele rudimentare. Cei avizaţi ştiu ce sunt acestea: anume – după spusele prof. Voinov – “părţi din corpul fătului sau copilului ivite temporar, şi care apoi dispar; sau dacă sunt păstrate şi la adult, dacă dăinuiesc toată viaţa, sunt puţin dezvoltate, ele sunt formaţiuni complet nefolositoare”. Dacă prof. Voinov ar fi avut dreptate, atunci ipoteza creaţionistă ar fi căzut, căci Dumnezeu n-ar fi putut crea ceva lipsit de utilitate, adică fără finalitate vitală. Acesta ar fi fost un argument pentru darvinişti, ei susţinând evoluţia, apariţia unei specii dintr-alta.

Ce răspunde savantul Paulescu la acestea? Desigur că există aceste “organe rudimentare”, dar că ele sunt lipsite de orice utilitate nu e tot atât de sigur. Funcţia lor există şi uneori o putem arăta, alteori rămâne de cercetat, şi Paulescu da ca exemplu glanda tymus – glanda endocrină situată la nivelul gâtului – care e funcţională şi existentă anatomic numai în perioada creşterii, la adultul de 20 de ani ea poate dispărea. Sau alte organe “mici şi slabe”, cum se credea la început – paratiroidele, suprarenalele, glanda pituitara – , s-au demonstrat în realitate a avea funcţii endocrine indispensabile vieţii. După Paulescu, existenţa acestor organe “de rezervă” şi “de prevedere”, cum le numeşte el, este uşor de explicat. Ele apar şi se dezvoltă din perioada embrionară, putând fi utile în anumite condiţii de mediu. De exemplu, glandele mamare, înainte de naştere, n-au nici o funcţie. Ele însă se hipertrofiază şi devin active când femeia este mamă. Organele de rezervă n-au dispărut fie pentru că îndeplinesc o funcţie necesară, fie pentru că ar putea avea o funcţiune în anumite solicitări. De exemplu: aripile păsărilor domestice le pot fi de folos, dacă ele revin la starea de sălbăticie, iar aripile struţului îi pot ajuta acestuia la mers.

A doua concepţie pseudoştiinţifică combătută cu succes de prof. Paulescu, este ceea ce s-ar putea numi a “generaţiei spontanee”. Partizanii acestei teorii porneau de la constatarea că aceleaşi elemente – carbon, hidrogen, azot ş. a. -, ce formează materia anorganică, stau la baza elementelor vii. Aşadar, prima celulă vie, susţin ei, ar fi apărut în chip spontan în humusul terestru sau, cum vor spune şi în anii 50-60 oamenii de ştiinţă sovietici şi nu numai, dintr-o “supă oceanică primitivă”. Un susţinător al “generaţiei spontanee” de la începutul secolului XX, T. Huxley, descoperă pe fundul oceanului o substanţă amorfă mucoidă, aşa numita “monera” (sau ştiinţific Bathybius Haeckeli) din care, iată, se confirmă generaţia spontanee care ia naştere în natură şi în zilele noastre, recunoscând ca punct de pornire această “monera”. După aproape un deceniu, acelaşi T. Huxley recunoaşte că “monera” lui nu este altceva decît o excreţie a zoofitelor marine, ruşinându-i astfel pe partizanii generaţiei spontanee.

- are loc apariţia hibrizilor prin apariţia variaţiilor specifice (de specie).

Iată, aşadar, greşeala darvinismului: a mutat hotarul dintre specie şi rasă, văzând oriunde numai mişcare şi scăpând din vedere permanenţa. În biologie, specia constituie acest hotar peste care nu pot trece nici variabilitatea şi nici ereditatea.

c) Dar despre adaptarea la mediu? Răspunsul e simplu. Când mediul formează fiinţa vie prin modificarea caracterelor specifice, aceasta este moarte, reprezintă dispariţia speciei. Darwin a făcut astfel un salt nepermis de la factorii de influenţare a raselor, extinzându-i şi asupra speciilor. Aşadar, după spusele savantului Paulescu, lupta pentru existenţă devine “lupta contra cauzelor de degenerare şi de degradare a speciilor, contra cauzelor de alterare a tipului specific (…), încât un individ este cu atât mai dezvoltat cu cît este mai aproape de imaginea plenară a speciei sale şi e cu atât mai slab, cu cât se depărtează de stâlpii de susţinere ai speciei”. “Selecţia sexuală de care s-a făcut atâta vâlvă, spune prof. Paulescu, are drept scop şi drept efect conservarea purităţii tipului specific, iar nu transformarea speciilor, cum pretinde Darwin.”

- Darwin credea ca suficiente pentru transformarea unei specii 1000-10.000 de generaţii. Paulescu răspunde că fiinţele unicelulare cu rata de înmulţire foarte rapidă (de ex. Bacillus Ramosus), care pot avea o rată de înmulţire de 1000 de generaţii în 41 de zile şi 10.000 de generaţii în 417 zile, aceste specii unicelulare, deci nu reprezintă nici o modificare nici după ani de experienţă. Transformismul darvinist nu se verifică la ele nici după zeci de mii de generaţii.

Aşa-numitele organe atavice - fie organe multiplicate, fie cu dezvoltare incompletă, fie ele lipsesc cu totul (de ex. microcefalia sau mulţimea glandelor mamare) – sunt şi azi un argument “forte” al darviniştilor, dar Paulescu şi mai ales embriologia şi genetica modernă au arătat că explicaţia lor nu e în transformism, ci “rezultă din acţiunea asupra embrionului a unor agenţi morbifici.” Sau, cum se vede în zilele noastre, monstruozităţile apărute la făt ca urmare a acţiunilor teratogene (mutagene) a unor substanţe chimice toxice (de ex. thalidomida) sau a radiaţiilor nucleare (vezi efectele teratogene apărute post Hiroshima sau post Cernobâl).

Ce frumos ar fi ca şi astăzi savanţii noştri să devină convinşi de existenţa propriilor lor suflete, de faptul că omul nu este numai sânge şi trup, ci şi suflet care suspină după cunoaşterea unor adevăruri mai înalte. Iată ce spune savantul Paulescu, care nu era, desigur, un teolog de formaţie, dar care a înţeles existenţa sufletului omenesc, precum şi a Creatorului său, privind în zidire, în univers şi, mai ales, a manifestării permanente a grijii lui Dumnezeu faţă de lumea creată: “A demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii – cauza imaterială, unică şi infinit înţeleaptă – iată sfârşitul sublim la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu poate deci să se mulţumească a spune “Credo in Deum”, el trebuie să afirme “SCIO DEUM ESSE” (…) Viaţa este efectul a două cauze: una, cauza secundă sau SUFLETUL – unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare, cealaltă, cauza primă sau DUMNEZEU – unica pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare.”

Desigur că putem extinde foarte mult analiza concepţiei lui Paulescu despre om, despre suflet şi despre Dumnezeu. Menţionăm doar interesul lui deosebit şi existenţa unor introspecţii dintre cele mai fine asupra instinctelor (sau afectelor, cum am spune noi în limbaj teologic), patimilor şi conştiinţei omului. Afirmaţiile lui se apropie, uneori, chiar de cele ale Părinţilor luminaţi de Dumnezeu. Iată cuvintele lui: “Căci ce sunt patimile? Sunt alteraţii calitative ale instinctelor. Prin firea lor, instinctele sunt legi divine puse de Dumnezeu în fiinţele vieţuitoare. Funcţia lor esenţială este cea a conservării şi a reproducerii. Ele funcţionează cu o preciziune uimitoare. Sunt adevărate minuni. Împlinindu-se fără conştiinţa scopului, actele instinctive sunt în afara criteriilor binelui şi răului. Numai la om funcţiunea instinctelor devine conştientă, şi numai omul înlocuieşte, uneori, scopul firesc al instinctului prin plăcerea produsă de funcţionarea lui. Această intervertire de scopuri, această deviere a instinctelor de la scopul lor firesc se cheamă patimă”.

Patima este căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unor trebuinţe instinctive al căror scop nu este cunoscut sau este contrariat. Vorbind despre doctrinele moral-religioase ale altor popoare de dinainte de creştinism, Paulescu afirma că aceste credinţe anticreştine nu conţin remediile cele mai potrivite pentru suprimarea patimilor, ba, uneori, chiar împing funcţionarea firească a instinctelor către alunecarea lor în patimi. În schimb, morala creştină este singura în stare să ne mântuie de patimi. Creştinismul nu este o doctrină ca oricare alta apărută pe firmamentul filozofiilor sau religiilor omenirii, pentru că în nici o altă religie Dumnezeu nu iubeşte creaţia Sa atât de mult ca în creştinism. Numai în creştinism Dumnezeu S-a smerit pe Sineşi atât de mult, că a luat trupul omenesc pentru a-l curăţa de patimi, a murit şi a înviat, restaurând prin aceasta întreaga creaţie.

Şi iată cum încheie tot Nicolae Mladin magistrala sa monografie închinată savantului creştin Nicolae Paulescu: “Savant în cel mai autentic sens al cuvântului, ctitor de ştiinţă românească (…), Paulescu era convins că ştiinţa nu poate fi nici atee, nici materialistă, nici anticreştină; ştiinţa pentru el, ca şi pentru toţi marii creatori ai veacurilor, este treapta pe care se urcă mintea umană, spre a se pleca, senină şi fericită, în pulberea veşniciei, în pragul de azur al veşniciei. Dumnezeirea treimică pe care o măresc îngerii: Dumnezeu Tatăl, “Creatorul şi scopul suprem al universului”; Iisus Hristos, Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om şi a deschis omenirii căile mântuirii; Duhul Sfânt, Duhul adevărului, Care sfinţeşte toate şi luminează cărările mântuirii. Dumnezeu – mărturie a ştiinţei umane; Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, temelie şi ideal al civilizaţiei umane; Sfântul Duh, principiu dinamic al desăvârşirii noastre în Hristos, sub cupola de har şi lumină a Bisericii Lui Sfinte. Nicolae Paulescu, gândul tău ca o boltă de azur se arcuieşte peste zbuciumul neamului şi-i luminează zările; el este frânt din inima de aur a istoriei româneşti – Hristos, Domnul şi stăpânul vieţii noastre, în viforniţele şi în liniştile veşniciei…”

NOTE

1 Mitropolit Nicolae Mladin – Doctrina despre viaţa Profesorului Nicolae Paulescu, Ed. Periscop, 1997.

2 Emilian Vasilescu – Apologeţi creştini, români şi străini, Ed. Cugetarea- Georgescu-Delafras, Bucureşti, 1942.

3 Nicolae Paulescu – Fiziologia filosofică, vol. I, Bucureşti, 1910.

4 Nicolae Paulescu – Traite de Physiologie medicale, vol. I,II,III, Bucureşti, 1919-1922.