Să ne întrebăm, de la ce vâr-stă începe educaţia creş-tină a copiilor? Intuiţia ne sugerează: de la cea mai fragedă. Ba şi mai mult, mitropolitul Anto-nie de Suroj ne spune că: “Mie mi se pare că educaţia şi creşterea duhovnicească a copiilor începe în pântecele mamei. Şi dacă mama trăieşte întru Hristos, dacă trăieşte o viaţă curată, o viaţă în rugăciune, dacă primeşte Sfintele Taine ale Bisericii, atunci şi copilul participă la acestea toate. De aceea, pe parcursul tuturor lunilor până la naştere, copilul este una cu mama şi nu e posibil nici într-un chip să-i desparţi”.

În prima perioadă a vieţii copilului (0-3 ani), pe care Piage a numit-o “stadiu sensomotor”, din pruncul mic de tot creşte un om mic, care merge, fuge şi vorbeşte, îşi exprimă gândul, gustul, recunoaşte şi iubeşte unele persoane, se teme de alţii, poate fi vesel, bucuros, curios, trist, mâhnit. La trei ani, copilul începe să cunoască lumea casei sale şi pe cea înconjurătoare, acumulează o sumedenie de impresii. În această perioadă este momentul cel mai activ al educaţiei de către mediul înconjurător. De aceea e bine când la mediul casnic se adaugă în chip armonios şi mediul bisericesc, dar nu se recomandă ca în sufletul copilului ele să se contopească.

Biserica Ortodoxă, mai mult decât celelalte confesii, înţelege importanţa acestei vârste. Pe parcursul primelor săptămâni de viaţă, pruncul “face cunoştinţă” cu trei Taine Bisericeşti - Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania. Pentru dânsul se săvârşesc slujbe bisericeşti speciale, în timpul cărora copilului i se dă nume şi i se face îmbisericirea. Biserica îl înzestrează pe copil cu harul Duhului Sfânt şi îl apără pe el cu mult înainte de a se trezi în el raţiunea şi conştiinţa. Prin aceasta, Biserica recunoaşte existenţa subconştiinţei în adâncul “eului” conştient, şi din această cauză este necesar a-l lumina pe el.

Educaţia copilului în această perioadă are loc acasă. Unicii educatori pe care îi ştie copilul sunt părinţii ori cei ce îi înlocuiesc. Despre procesul educaţional al pruncilor, se poate vorbi ca de o dezvoltare totală în atmosfera relaţiilor familiare strânse. În acest proces, nu se poate vorbi despre “învăţarea” copilului, cu toate că el află pe parcursul primilor trei ani ai vieţii foarte multe informaţii.

Într-o oarecare măsură se poate vorbi de o “slujire preoţească” a părinţilor creştini. După cum spune pedagogul Sofia Culumzina: “Părinţii parcă săvârşesc taina, deoarece îl introduc pe Dumnezeu în viaţa copiilor săi, iar viaţa copiilor o dedică Domnului”. Tot ceea ce face mama pentru copil, capătă un conţinut religios, dacă ea trăieşte cu dragoste şi cu purtare de grijă. Calitatea dragostei pe care o are mama depinde şi de cât de strâns legată este ea de Dumnezeu. Dragostea mamei poate să se transforme într-o asuprire, ea poate fi umplută de frică şi, uneori, mama poate fi nenorocită, egoistă, astfel încât ea nu mai are posibilitatea să-şi iubească copilul. Pruncul în asemenea situaţii rămâne un nenorocit religios. Dar dragostea responsabilă, neschimbabilă, până la semijertfire, îl educă pe copil, indiferent de firea religioasă sau nu a mamei. Copilul care nu ştie de frică şi nenorocire, care cu bucurie intră în lumea aceasta, devine religios.

În Evanghelie este un loc unde Hristos “s-a mâniat” când ucenicii cu înfocare începeau să tâlcuiască învăţătura (pildele) Lui cu prea mult zel şi nu dădeau voie copiilor şi mamelor să se apropie de El. Mântuitorul le-a spus că împărăţia lui Dumnezeu aparţine unora ca aceştia, şi cel care nu va primi învăţătura Lui ca aceşti copii, nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu. (Marcu X, 13 - 16). El le-a arătat atitudinea lui Dumnezeu faţă de copii: i-a cuprins şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei. Dragostea lui Hristos nu s-a exprimat prin predici, nici prin pilde, ci pur şi simplu prin atingere fizică. El le-a dat posibilitate copiilor să-L simtă fizic, şi această percepţie a lui Dumnezeu de către copii, această simţire a harului divin nu este întâmplătoare, ci plină de un conţinut religios: “Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” (Marcu X, 15).

Viaţa Bisericii noastre ne oferă posibilitatea de a simţi valorile religioase pur fizic. Lasă copilul să ţină cruciuliţa la piept, să atingă şi să sărute icoanele, să simtă mirosul tămâiei, buzele să primească Împărtăşania şi să simtă gustul ei, să simtă picături de apă sfinţită pe faţă, să asculte cântări, să-şi facă semnul sfintei cruci, chiar dacă acestea îi par lui o joacă. Toate aceste simţiri, retrăiri în Biserica noastră nu sunt nişte lucruri neînsemnate, mărunte, care mai târziu, la vârstă matură, se înlătură.

Tot ceea ce un creştin ortodox a încorporat pe parcursul întregii sale vieţi, nu se pierde, fie că este o acţiune, un gest ori o retrăire. Copilul, întâlnindu-se cu ele, capătă o adevărată experienţă a participării sale la viaţa Bisericii. Dar, tot odată, nu trebuie să uităm de un lucru important în viaţa copilului. Biserica pentru copil permanent trebuie să fie un “loc înalt”, sfânt, unde puţin “îi este frică”, unde nu se joacă. La trei ani, copiii sunt capabili să perceapă atmosfera praznicală a sărbătorilor ca: Naşterea Domnului, Sfintele Paşti, zilele de naştere şi altele.

Dar mai presus de toate cele spuse mai sus, în privinţa dezvoltării religioase a pruncului, rămâne lucrarea sfântă, tainică a harului Sfântului Duh, care-l hrăneşte pe el. Nimeni nu poate să spună şi să măsoare cu precizie în ce măsură Tainele Bisericeşti acţionează asupra pruncului. Noi numai cu credinţă şi cu evlavie putem să ne străduim ca această cale a lucrării Sfântului Duh să se deschidă copiilor noştri.

Copiii de vârstă preşcolară pot să asculte poveşti cu durata nu mai mult de cinci minute, copiii mai mari - nu mai mult de zece. Povestirile trebuie să fie însoţite de gesturi şi sunete, copiii putând să repete unele sunete, să imite mişcări, să arate mărimea obiectelor care au fost amintite de către povestitor, să privească cu atenţie ilustraţii mari şi strălucite, să se atingă de ele. Subiectul trebuie să fie clar şi simplu, cu o dezvoltare treptată, fără adâncirea în timp şi spaţiu. Dacă se vorbeşte despre trecut, atunci cel mai bine este să se folosească expresii ca “demult - demult”, “ieri” sau, pentru cei mai mari “când eram eu mic”. Dacă se vorbeşte despre o distanţă, e destul de spus: “aproape”, “nu departe de aici”, “departe - departe”. Percepţia copiilor este lipsită de noţiuni ca: “adevăr”, “naţiune”, “credinţă”, “dreptate”, chiar şi “dragoste”, cu toate că ei pot să înţeleagă ce înseamnă “bun” sau “rău”(despre om). Unui copil nu i se vorbeşte despre emoţiile care îi sunt necunoscute.

Vârsta de la 3 până la 5-6 ani e o vârstă a dezvoltării fizice, când dominanta în partea exterioară a activităţii psihice a copilului este joaca, dar în partea lăuntrică, el capătă sensul matur al vieţii. La patru ani, capacităţile îşi încep activitatea. Nu în zadar anume la această vârstă copiii încep să se joace imitându-i pe maturi. De exemplu, jocuri ca: “copiii şi mama”, “vânzători şi cumpărători” ş. a. Ei se deprind cu aceea cu ce trăiesc maturii. În grădiniţele de copii, astăzi se descoperă jocuri neaşteptate, spre exemplu: o educatoare povesteşte despre un joc pe care ea l-a observat la copiii din grupa sa. Jocul se numeşte: “Noi ne-am certat în timp ce am stat la rând”. Pentru acest joc, copiii aleg un vânzător, un director al magazinului, pe cei care stau la rând şi pe unul care a întârziat, şi-l pun în urma rândului. În timpul acesta, începe o sfadă între vânzător şi cei ce stau la rând. Jocul se termină în momentul în care vine directorul magazinului şi face ordine. Acest joc, copiii îl jucau cu o aprindere şi patimă deosebită. Analizând acest joc, s-a constatat că între copii se stabileşte un statut ierarhic. S-a dovedit că directorul permanent era ales numai din unii şi aceiaşi doi-trei copii. Alţi trei, apropiaţi ai lui, pe rând erau aleşi vânzători, iar ceilalţi copii erau cumpărători. Întotdeauna copiii care erau asupriţi şi înjosiţi erau dintre cei care întârziau. Sensurile percepute la această vârstă constituie fundamentul memoriei pentru toată viaţa.

În “fiicele şi mamele”, acestea din urmă bat copiii, băieţii (taţii) iau cureaua, pentru a-şi pedepsi copiii. S-a descoperit că copiii, jucându-se deseori, pricinuiesc isterii ori se sfădesc, chiar se şi bat. Copiii întruchipează chipurile deşertăciunilor orăşeneşti. Probabil, astăzi copiii simt o necesitate de a schimba stările violente din jocurile lor. Aceasta nu înseamnă că educatorii, părinţii sau supraveghetorii trebuie să participe la joc, ci copiii trebuie îndemnaţi să se joace singuri, să fie învăţaţi să trăiască lăuntric jocul.

Dorinţa de a obţine laude şi recunoştinţe este destul de puternică la orice vârstă. Copilul poate avea un comportament normal înaintea semenilor şi a maturilor, preaia uşor instrucţiunile care îl învaţă cum să se comporte în biserică şi alte locuri. La această vârstă, el nu este capabil să deosebească realul de fantastic, iar adeseori, când povesteşte despre o întâmplare adevărată, încetul cu încetul începe să alunece pe o pantă a vorbelor incredibile. Dacă pedagogii ar fi avut posibilitatea să audă ceea ce copiii relatează acasă din lucrurile întâlnite la şcoală, ar fi rămas miraţi.

Dezvoltarea morală a copiilor mici este foarte primitivă. Cuvinte precum: “băieţel rău”, “fetiţă frumoasă”, “neascultător” nu se folosesc în prezenţa copiilor, deoarece aceştia nu trebuie să audă astfel de cuvinte. El nu este capabil să înţeleagă, nu este capabil să distingă ceea ce este bun de ceea ce este rău, ceea ce este acţiune de ceea ce este iscodire şi curiozitate. În unele cazuri se admit şi astfel de afirmaţii, dar, de obicei, ele nu se recomandă.

Fiind prunc, el îşi cunoaşte propriile capacităţi, dar acum se trezeşte în el sentimentul mândriei, dorindu-şi laude şi merite, iar mai apoi va delimita cele două noţiuni: bun şi rău (comportamentul lui fiind chiar influenţat de acestea). Copilul la cinci ani ştie că Dumnezeu vrea ca noi să fim buni doar pentru faptul că aşa trebuie să fim, dar cele două concepte apar vag conturate. De aceea preşcolarului îi sunt inaccesibile înţelesurile unor cuvinte precum: păcat, pocăinţă, răscumpărare, moarte, înviere, viaţă după moarte, şi asta în ciuda faptului că el ştie despre moartea unor apropiaţi sau despre naşterea unui copil, aceste formulări îi sunt primitive şi superficiale.

Această vârstă este caracterizată de dinamism, ceea ce-l determină să nu şadă prea mult într-un loc, şi are tot timpul înclinaţia de a meşteri ceva. Chiar dacă lucrul mărunt încă nu-i dă puteri, totuşi el cu plăcere foloseşte în joaca lui acuarele, creioane, plastelină, nisip. Orice lucru trebuie să se desfăşoare pe o perioadă scurtă de timp, iar roadele să fie vizibile. Materialele şi instrumentele preţioase nu-i sunt de nici un folos, dar în schimb are nevoie de spaţiu pentru lucru şi mişcare. În zilele noastre, lumea înconjurătoare a preşcolarului nu se limitează doar la casa sa, dar totuşi părinţii rămân “atotputernici”. Orice pericol care apare poate fi cu uşurinţă înlăturat de către mama, asta contrar celor pe care copilul le crede. Un asemenea sentiment de “atotputernicie dreptjudecătoare şi iubitoare” poate să-i fie de folos, conturându-i-se astfel primele “imagini” despre Dumnezeu.

La vârsta de cinci ani, copiii sunt predispuşi să-şi însuşească o expunere simplă a povestirilor biblice despre facerea lumii. Copilul poate fi îndemnat să participe la această povestire, spre exemplu, rugându-l să-şi închidă ochii, pentru a-şi putea “închipui” întunericul care a fost până ce Dumnezeu a făcut lumea, iar pe urmă să şi-i deschidă, pentru a-şi închipui lumina.

Trebuie, de asemenea, să-şi dezvolte şi simţul tactil prin atingerea diferitor lucruri precum: frunze, flori, seminţe, copilul având totodată înclinaţie să imite diverse animale, zborul păsărilor. Istorisirile biblice au o mare însemnătate, de aceea i se pot spune diverse povestioare despre grija lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, despre corabia lui Noe, despre salvarea lui, a familiei lui şi a animalelor, despre porumbelul care, zburând după terminarea potopului, s-a întors cu o rămurică verde. Aceste informaţii teoretice, combinate cu joaca, îi oferă copilului o imagine de ansamblu a lumii create. Povestirile care relatează minuni se însuşesc foarte repede, dar cel mai bine este ca aceste minuni să nu fie aprofundate, deoarece copilului îi sunt neînţelese. Grija Mântuitorului faţă de oameni, Adam şi Eva în grădina raiului, numirea de către Adam a animalelor, izgonirea din rai, promisiunile lui Dumnezeu - iată câteva povestiri care pot constitui baza preînchipuirii Creatorului. Copilul nu va înţelege noţiuni precum “cădere”, “păcat”, “mântuire” dar îi plac istorioarele care au aşezate în centrul lor imaginea Mântuitorului şi iubirea lui faţă de copii. Dacă copiii participă activ la aceste jocuri, este bine ca unele şi aceleaşi povestiri să-i fie repetate, asta şi din motiv că jocurile le sunt dragi, putând chiar să le joace în fiecare zi.

Copilul de cinci ani, care trăieşte într-o familie ortodoxă şi care participă la viaţa bisericească, acumulează anumite rezerve religioase ale închipuirii dumnezeieşti. În el se naşte imaginea unui Dumnezeu care a făcut totul, care este bun şi atotputernic. Copilul atribuie unele calităţi proprii lui Dumnezeu părinţilor, precum: puterea, dragostea, atotcunoaşterea. Caracterul părinţilor influenţează conştiinţa religioasă a copilului, iar cu ajutorul povestirilor şi imaginilor, copilul îşi formează o anumită imagine despre Iisus Hristos ca persoană, neştiind că Dumnezeu şi Hristos sunt una. Nevoia de concretizare a acestui fapt, copilul nu o simte, dar el trebuie învăţat să-şi facă semnul crucii şi să pronunţe cuvintele: “În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. Aceste cuvinte nu sunt legate de obişnuitele povestiri despre Dumnezeu, ceea ce înseamnă că el trebuie introdus în taina Sfintei Treimi. Există şi un pericol în pedagogia creştină preşcolară, şi anume: istorisirile despre Sfânta Scriptură, despre Iisus Hristos se transformă în ceva frumos, dar care s-au petrecut demult. Imaginea bisericii apare la copil sub forma unei clădiri, şi cu cât este mai cunoscut aranjamentul, cu atât mai confortabil se simte. El trebuie să ştie cum să se comporte, cum să-şi facă corect semnul crucii, cum să sărute icoanele, cum să se comporte la împărtăşanie, cum să primească binecuvântarea. Desigur, acestea ţin de partea exterioară şi sunt mecanice, dar ele dăruiesc copilului sentimentul apartenenţei la biserică, biserica devenind a doua lui casă.

Un lucru important în viaţa bisericească a copilului este participarea la Sfintele Taine. Prin Sfânta Taină a Euharistiei, în viaţa copilului intră harul lui Dumnezeu, care reprezintă ese nţa vieţii creştine. Deşi eficientă, această lumină nu poate fi cuprinsă raţional, el putând doar să înţeleagă că se petrece ceva important, deosebit, sfânt. El percepe astfel această taină, deoarece părinţii şi toţi cei care iau parte la ea se comportă faţă de ea cu sfinţenie şi respect. Dacă ar fi să-i explici copilului Taina Euharistiei, se poate menţiona că ea este hrana sfântă care ne-a dat-o Dumnezeu şi că Iisus Hristos a descoperit-o ucenicilor săi atunci când a cinat ultima dată cu ei. Totodată, se mai poate specifica că El singur ne-o dă când noi ne împărtăşim, neştiind nimeni exact cum se petrece această mare Taină. Încercările de a explica copiilor micuţi cuvinte precum “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu” sunt inutile şi uneori au chiar consecinţe grave. De pildă, un pedagog nu prea abil, explicând nereuşit semnificaţia Împărtăşaniei, i-a speriat pe copii, aşa că aceştia, duminică, au refuzat să se împărtăşească. Copilului de trei ani, care se apropie de împărtăşanie, i se va povesti despre Cina cea de Taină ca de un eveniment făcut în amintirea lui Hristos şi care a fost descoperit prima dată ucenicilor Săi. Afirmaţiile teoretice pot fi suplinite de icoana “Cina cea de Taină”, situată deasupra uşilor împărăteşti. Copilul de cinci ani care trăieşte într-o familie creştină acumulează diverse cunoştinţe despre atitudinea creştină faţă de viaţă, despre sărbători şi evenimente ca: Naşterea Domnului, Sfintele Paşti, Cununia, Botezul, sfinţirea caselor, înmormântarea ş. a.