Chipul, faţa – obrazul, cum spuneau cei de demult – reprezintă proiecţia exterioară a interiorului.

Frumuseţea chipului este un opus al urâţeniei şi urâciunii păcatului. Se vede această frumuseţe mai ales la copii (în inocenţa lor copilărească) şi la bătrâni; la bătrânii satelor, curăţiţi timp de o viaţă în greutăţi, necazuri, credinţă simplă şi nealambicată. Dar mai ales se vede la alţi “bătrâni frumoşi”: călugării (kalos-gheros, bătrân frumos – gr.). Se întâmplă să vezi această frumuseţe pe chipul unui Părinte Arsenie Papacioc sau a unui Părinte Teofil. Este o evoluţie, pe măsura despătimirii şi a unirii fiinţei cu Hristos, de la chipul urât şi duplicitar, la chipul frumos şi, mai sus, la chipul strălucitor, la chipul lui Hristos (pe care, mărturiseşte cuviosul Siluan Athonitul că l-a văzut pe faţa unui mare duhovnic athonit) sau la chipul străluminat de lumina dumnezeiască (mărturiile despre sfântul Grigorie Palama sau mărturiile din Pateric: Arsenie 27, Pamvo 2, Sisoe 14, Siluan 12).

Monahii, călugării sunt “chipul îngeresc” şi [chemaţi a fi] “împreună-locuitori cu îngerii”. Viaţa lor neîmpărţită, lupta cu patimile şi duhurile, alegerea definitivă a pustiului ca şi loc al comunităţii, hrănirea (nutrirea) mai mult din cuvântul lui Dumnezeu decât din pâine, adăparea mai mult din izvorul lacrimilor decât din “apa aceasta”, toate acestea fac din ei cinul îngeresc.

Pe de altă parte, dacă acceptăm ideea unei înaintări a îngerilor în bine şi a demonilor în rău (şi, în fapt, înspre nefiinţă, asimptotic, pe care nefericiţii nu o vor atinge niciodată), reiese şi o anumită transformare, specifică, a chipurilor lor. Rămânând esenţial aceleaşi, chipurile lor se luminează sau se întunecă după cum aparţin unor fiinţe aflate în evoluţie sau, respectiv, în involuţie spirituală.

Chipul îngerilor este legat direct de fiinţa lor şi nu suferă din cauza vreunei tensiuni între idem şi ipse, ca în cazul omului. Omul, supus (cât se lasă supus) curgerii timpului punctual (tic-tac, hronos), se află în puterea acestui paradox, al identităţii. Tensiunea aceasta, tratată astăzi filosofic şi psihiatric, îşi găseşte însă “ieşirea” în credinţa creştină.

Dar şi în viziunea creştină introducem uneori paradoxuri, antinomii sau antiteze nepotrivite: eshatologie-istorie, ciclu liturgic săptămânal-ciclu liturgic duminical, kairos-hronos sau “trăim între deja şi nu încă” (Oscar Cullmann). Această din urmă expresie introduce o disociere şi apoi o tensiune raţională între timp şi veşnicie, între eshatologie şi istorie, între hronos şi kairos. Or, o dată cu Întruparea Unuia din Sfânta Treime, o dată cu venirea Veşniciei în timp, schema teologică raţionalistă “teză-antiteză ce aşteaptă o sinteză” nu mai este valabilă. Pentru că antinomia teologică creştină nu aşteaptă soluţia unei sinteze raţionale, ci rezolvă antinomia prin credinţă, în logica credinţei, care se află la cu totul alt nivel, cel duhovnicesc, care nu poate fi decât foarte imperfect “făcut vorbit” în afara antinomiei înseşi (şi care, de obicei, se cinsteşte mai mult prin tăcere decât prin cuvinte).

Întruparea lui Hristos înseamnă fecundarea timpului de către Veşnicie. Veşnicia stă acolo (aici: “Iată, Eu stau şi bat la uşă”), în timp, şi aşteaptă ca noi să “răscumpăram clipa” (kairos – Ef. 5, 16). De noi depinde ca în fiecare clipă să fim cu Veşnicia, ca din clipa noastră să irumpă – pentru noi şi pentru cei din jurul nostru – lumina şi frumuseţea.