Atunci cînd sînt întrebaţi: ce e mai important în viaţa unui creştin ortodox, ce este important în procesul de educaţie al unui copil, mulţi părinţi răspund: participarea la serviciul divin, îndeplinirea poruncilor, ascultarea de părinţi ş. a.

La început copilul trebuie să se roage împreună cu părinţii, formîndu-şi deprinderea de a se ruga zilnic. Iar mai apoi rugăciunea se poate transforma într-o experienţă vie, mai întîi copilărească, dar mai tîrziu pe deplin matură.

Cel mai bun mijloc de a atrage pe copil în experienţa rugăciunii este rugăciunea săvîrşită împreună cu el. Totul începe de la rugăciunea pe care o rosteşte mama deasupra copilului nou-născut; pentru mamă această experienţă este de cea mai mare importanţă. Din acea clipă se pune temelia pentru participarea zilnică a copilului la rugăciune.

Un exemplu despre rugăciunea mamei pentru copii e descris în “Fraţii Karamazov” de Dostoevski. În familia Karamazov trăia un copil minunat – Alioşa. El a fost educat de către mama sa, iar mai tîrziu de către străini. Şi unicile lui amintiri copilăreşti au fost acelea cum mama îl întinde spre icoana Maicii Domnului şi se roagă pentru el, cerînd ca Maica Domnului să-l ea pe copil sub ocrotirea sa. Iată acea temelie care trebuie să fie pusă de către mamă la începutul vieţii conştiente a copilului.

Unele explicaţii ale rugăciunii se însuşesc uşor de către copii, atunci cînd ele sînt însoţite de imagini. În viaţa Fer. Augustin se povesteşte cum odată Fericitul contemplînd la taina Sfintei Treimi, a văzut pe ţărmul mării un băieţel, care săpa o groapă în nisip. “Ce faci?” – l-a întrebat Fericitul. Băieţelul a răspuns: “Eu vreau să torn toată marea în această gropiţă”. Atunci Fericitul a înţeles că nu este cu putinţă minţii noastre limitate să cuprindă pe deplin taina Sfintei Treimi.

La începutul drumului vieţii copilului părinţii trebuie să se roage împreună cu el, dar ei trebuie să grăbească ziua în care copilul va începe să se roage de sine stătător. Mulţi din enoriaşi îi impun pe copii ca să se roage împreună cu ei acasă, dar cînd vin la biserică, în loc de o rugăciune comună, se despart de copil, postîndu-se într-un ungher, iar copilul face ce doreşte.

Ar trebui să fie invers. Acasă copilul trebuie ajutat să deprindă rugăciunea individuală, ca relaţia lui cu Dumnezeu să devină una personală. Dar cînd ajungi cu copilul la biserică, neapărat trebuie de explicat copilului că aici se săvîrşeşte o rugăciune comună. În timpul slujbei, copilul să stea alături de părinţi. Părinţii ar trebui să-i explice lui unele momente din serviciul divin, se poate pune împreună cu el o lumînare, arătîndu-i cum se face aceasta şi sărutînd împreună icoana. Să-i arătăm cînd să se pună în genunchi, cînd se cîntă “Crezul”, “Tatăl nostru”. Să-i şoptim: “Iată, acum părintele se roagă pentru cei bolnavi. Şi tu poţi să te rogi pentru bunicuţa noastră care este bolnavă”.