Oricine va privi contemporaneitatea noastră din perspectiva unei vieţi normale, pe care au dus-o oamenii în vremurile dinainte, nu poate să nu rămînă mirat de cît de departe de normă a devenit viaţa acum. Noţiuni ca autoritate şi ascultare, bunăcuviinţă şi amabilitate, comportare în societate şi în viaţa particulară – toate s-au schimbat brusc, s-au întors cu capul în jos. Această viaţă nenormală poate fi caracterizată ca stricată, alintată. Din pruncie cu copilul se poartă ca şi cu un zeişor de familie: poftele lui sînt satisfăcute, dorinţele îndeplinite, el e înconjurat de jucării, distracţii, comodităţi, el nu este învăţat şi educat în conformitate cu regulile stricte de purtare creştină, ci i se creează condiţii să se dezvolte în acea direcţie în care îl poartă pornirile sale… Poate că aceasta se petrece nu în toate familiile şi nu întotdeauna, însă aşa se întîmplă suficient de des pentru a deveni o regulă a educaţiei contemporane a copiilor şi pînă şi părinţii care au cele mai bune intenţii nu pot evita aceasta cu desăvîrşire. Chiar şi cînd părinţii încearcă să-şi crească copilul în severitate, rudele şi vecinii se vor strădui să facă invers. Aceasta trebuie luat în consideraţie în educaţia copilului.

Devenind matur, un astfel de om e firesc că se va înconjura pe sine cu ceea spre ce a fost deprins de mic: comodităţi, distracţii, jucării pentru mari. Viaţa se umple de o continuă goană după distracţii, care sînt atît de lipsite de orice importanţă, încît un vizitator din secolul XIX, privind emisiunile noastre televizate cele mai populare, lunaparcurile, reclama, filmele, muzica – aproape sub orice aspect al culturii contemporane – s-ar gîndi că a nimerit într-o societate de nebuni, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană.

În zilele noastre, dacă încercăm să ducem o viaţă creştină, noi trebuie să conştientizăm că lumea din jur încearcă să supună sufletul nostru ei – şi în religie (aceasta se poate observa uşor în răspînditele culte care schilodesc sufletele, impunînd supunere faţă de un “sfînt” parvenit) şi în viaţa lumească omul se confruntă azi nu cu ispite separate, ci cu o stare de ispită permanentă, ba în chipul omniprezentei muzici de fundal, ba în chipul indicatoarelor şi a reclamelor pe străzile oraşelor. Chiar şi în familie televizorul deseori devine un conducător tainic al casei, care dictează valorile contemporane, opiniile, gusturile.

De peste tot se aude chemarea: trăieşte cu ziua de azi, desfătează-te, relaxează-te, simte-te bine. Iar subtextul este altul, mult mai întunecat: uită de Dumnezeu şi orice altă viaţă înafară de aceasta, alungă din suflet orice teamă de Dumnezeu şi cinstire a sfinţeniei.

Dar ce pot face părinţii pentru a-i ajuta pe copii să înfrunte ispitele lumii?… Zilnic noi trebuie să fim gata să înfruntăm influenţa lumii printr-o educaţie creştină sănătoasă. Tot ce cunoaşte copilul la şcoală trebuie să fie controlat şi corectat acasă. Nu trebuie să gîndim că ceea ce îi dau copilului învăţătorii este pur şi simplu folositor sau neutru: căci chiar dacă el îşi însuşeşte cunoştinţe şi îndemînări folositoare (iar cea mai mare parte a şcolilor contemporane eşuiază ruşinos chiar şi în aceasta), lui i se vor preda şi multe păreri şi idei greşite. Aprecierea de către copil a muzicii, istoriei, artei, filozofiei, ştiinţei şi, desigur, a vieţii şi religiei trebuie să vină în primul rînd din familie şi Biserică, altminteri copilul va căpăta o educaţie greşită. Părinţii trebuie să supravegheze ce învaţă copiii lor şi să repare aceasta acasă, menţinîndu-se pe o poziţie sinceră şi relevînd numaidecît aspectul moral, care lipseşte cu desăvîrşire în instruirea laică.

Cultul personalităţii ce ni se impune, relaxarea, indiferentismul, desfătarea, refuzul celui mai neînsemnat gînd despre lumea de dincolo – sînt diverse forme ale implantării ateismului. Cunoscînd ce anume vrea lumea să facă cu noi, noi trebuie să ne împotrivim. Dar vai, dacă urmăreşti viaţa familiilor ortodoxe în lumea de azi şi pe urmă cum perpetuiază ei Ortodoxia lor, se creează impresia că această luptă cu lumea mult mai des este pierdută, decît cîştigată…

Copilul care de mic este deprins cu muzica clasică, care s-a dezvoltat sub influenţa ei, nu este supus ispitei ritmului brutal al rockului, pseudomuzicii contemporane, în măsura în care sînt supuşi cei care au crescut fără nici o educaţie muzicală. O bună educaţie muzicală, după cuvintele stareţilor de la mănăstirea Optina, curăţă sufletul şi-l pregătesc pentru primirea impresiilor duhovniceşti.

Copilul care s-a învăţat să vadă frumuseţea picturii şi sculpturii clasice, nu se ademeneşte uşor de pervertita artă contemporană, nu va fi atras de producţiile dezgustătoare ale reclamei şi cu atît mai mult ale pornografiei.

Una din problemele care stau astăzi în faţa instruirii şcolare constă în faptul că copiilor nu li se mai cultivă simţul istoriei. Acesta este un lucru periculos şi fatal – a-l lipsi pe copil de memoria istorică. Aceasta înseamnă că el devine lipsit de posibilitatea de a lua pildă de la oamenii care au trăit în trecut. Dar istoria, în esenţă, se repetă continuu. Atunci cînd dumneavoastră observaţi aceasta doriţi să aflaţi cum îşi rezolvau oamenii problemele lor, ce s-a întîmplat cu cei care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu şi cu cei care îşi schimbau viaţa lor, oferindu-ne nouă o pildă strălucită.