Astfel, propaganda ateistă postula: dauna religiei constă în faptul că ea îndepărtează oamenii de la activitatea socială, îi duce în cine ştie ce miraje şi inerţii. Chiar şi astăzi multor propagandişti le face plăcere să scrie că religia încurcă omului să participe activ la lupta politică (avînd în vedere – de partea lor). Respectiv, viciul de prim-ordin al Ortodoxiei este următorul: Biserica nu are o doctrină social-politică clară, ea s-a “închis între pereţii locaşurilor de cult” etc.

În universităţile pedagogice şi în cadrul seminariilor didactice pînă acum continuă să se mizeze pe acelaşi truc ideologic bine pus în scenă. Orice curs de ateism ştiinţific începea cu afirmaţia: religia este produsul copilăriei umanităţii. Aşa, un fel de gîndire primitivă, mitică, înapoiată. Ulterior, omenirea a crescut din ea, s-a dezvoltat filozofia, gîndirea ştiinţifică raţională şi omenirea a ieşit la drumul mare al progresului. Aşadar, teza iniţială este: “religia – gîndire copilărească”.

Avem de-a face cu un veritabil salt peste cap.

Nu pun în cazul de faţă întrebarea dacă este sau nu “corectă” perceperea religioasă a lumii. Pur şi simplu îmi pare că chiar şi “ateismul şrtiinţific”, o atare mitologie, trebuie să fie politicoasă cu normele logicii. Iar logica spune: dacă afirmi că religia este tipul gîndirii copilăreşti a omenirii şi consideri că fiecare copil parcurge în dezvoltarea sa individuală toată filogeneza, toată istoria omenirii, înseamnă că eşti nevoit să recunoşti, logic, că în viaţa copilului trebuie să existe neapărat o perioadă a recepţiei mitologice a lumii. Înseamnă că însuşi copilul aspiră la Lumea de Sus.

Argumentele de tipul “cînd va creşte se va descurca şi singur” pot distruge orice educaţie a copilului. Este ca şi cum ai afirma: deoarece în lume sunt multe limbi, haideţi să nu vorbim cu puştiul nostru în nici o limbă, cînd va împlini 16 ani şi va primi buletinul va hotărî singur care limbă să-i fie maternă (rusa, engleza sau japoneza).

Negreşit că orice educaţie impune adolescentului un anumit mod de acţiune şi receptare a lumii, fie din partea părinţilor, a profesorilor sau a prietenilor mai mari. În acest sens, educaţia lingvistică şi religioasă sînt absolut identice. “Va creşte şi va decide singur” nu este o formulă ce denotă grijă pentru copil, ci mai degrabă iresponsabilitate pentru educaţia lui. De vreme ce copilul pune întrebarea, el aşteaptă răspunsul. Şi dacă cei maturi nu-i vor oferi un răspuns, el şi-l va crea singur, folosindu-se de ceea ce-i este accesibil. Problema este dacă acest răspuns nu va fi periculos. Nu mai sîntem în timpurile brejneviste ale mutismului general cu privire la religie. Mass-media mereu glisează pe lama “tainelor religioase”. Această pasiune pentru ocult a televiziunii ruse puţin cîte puţin dezvoltă şi la copii receptarea magico-ocultistă a lumii. Vii la prima lecţie la cei din clasa I-a, încerci să le explici ce este sufletul şi drept răspuns auzi: “Eu ştiu ce este! Acesta se numeşte “corp astral”… Şi cine garantează că peste cîţiva ani această fragedă făptură, încă din faşă cunoscînd cuvintele “karma” şi “astral”, auzite de la vreun “Învăţător al Adevărului” nu va nimeri într-o sectă?

În conştiinţa lui nu există separarea lumii în sfera naturală şi supranaturală. În general, orice simţ al religiozităţii nu receptează minunea ca pe ceva ce ar distruge ordinea lucrurilor, dimpotrivă, sesizează că “nu poate fi lume fără minune”, că minunea este absorbită de lume. Este firească prezenţa miracolului şi nefirească viaţa condusă numai de legile fizicii. Conştiinţa religioasă este chiar realistă, ea nu admite fanteziile. Pur şi simplu realitatea ei presupune minunea, nu se limitează doar la lumea obiectelor neînsufleţite.

Copiii de la patru la şase ani, întîlnind în stradă un preot, înştiinţează răsunător părinţii şi prietenii că “iată merge Dumnezeu!” De altfel, aşa fac copiii din familii necredincioase (ateiste). Micuţul din Biserică, începînd a se împărtăşi şi a se întîlni cu părintele, încă fiind înăuntrul mamei sale, desigur în acest răstimp poate avea faţă de preot o atitudine caldă şi plină de încredere. Dar copiii care aud numai din cînd în cînd cîte ceva din sfera duhovnicească, prind orice semn din acel domeniu, pe care deja îl consideră principal. Pentru copil întîlnirea cu Dumnezeu e absolut firească. Cu o oră în urmă el a întîlnit un pisoi adorabil şi, iată, acum – pe Hristos. Oare ar fi ceva straniu aici? Dar voi, maturii, Îl întîlniţi mai rar?

Într-o zi după slujire, cînd stăteam în curtea bisericii, s-a apropiat de mine un om. El s-a uitat lung la mine, apoi a întrebat: “tu locuieşti aici?” Explicaţiilor mele că eu nu locuiesc aici, ci slujesc, nu prea le-a dat crezare. Cînd însă am continuat discuţia noastră, s-a clarificat că în toţi cei cinci ani de viaţă acest om nu a fost în biserică niciodată. Dacă-i aşa, am intrat în lăcaş. Evident, nu i-am putut povesti nimic despre biserică. Doar nu-i voi spune că “acesta-i iconostasul”, iar “acesta-i altarul”, “aceasta-i cădelniţa” şi alte cuvinte stranii, străine. Oricum el în biserică vede mai multe decît mine. A umblat el cît a umblat prin biserică, apoi se întoarce spre mine şi-mi spune: “dar eu am văzut unde te-au omorît”. Şi arată spre răstignire.

O întîmplare foarte asemănătoare a avut loc în viaţa a doi oameni şi de la ei, în parte, am auzit despre ea. Persoanele acestea sînt un băieţel de şase ani, Serioja şi mama lui. Odată s-au nimerit într-un oraş ce a crescut în jurul unei staţii atomo-electrice. Cînd a venit timpul de plecare, lui Serioja a început să-i curgă sînge din nas. Trec orele, dar hemoragia nu încetează. Analizele demonstrează că nivelul leucocitelor este mărit de trei ori. Copilul este spitalizat. Maică-sa stă la căpătîiul lui şi plînge. Această familie nu poate fi numită tradiţional-religioasă. Fiul cel mai mare a venit în biserică în anii de universitate şi, treptat, i-a adus la credinţă pe ai săi. Dar mezinul, Serioja, se poate spune, deja a primit o educaţie în spirit ortodox.

Şi iată că mama plînge deasupra pătuţului copilului, care se duce tot mai departe… La un moment dat Serioja deschide ochii, priveşte la maică-sa şi, destul de supărat, spune: “mamă, ei ce tot plîngi? Mai bine te-ai ruga.” Mama începe a se ruga, dar lacrimile iarăşi o împiedică să-I vorbească Domnului. Serioja stăruie din nou: “Nu, mamă, nu-ţi abate atenţia, tu roagă-te”. Curînd hemoragia încetează şi către dimineaţă structura sîngelui se normalizează. (Pentru întregirea tabloului e bine să menţionez că în această călătorie ei au luat iconiţa Cuviosului Serghie de la Radonej, dăruită în Lavra Sfintei Treimi de către stareţul Chiril)…

Iată încă un caz, martorul căruia am fost. În luna iunie a anului trecut (poate 1998), am fost invitat să ţin cîteva prelegeri la Tambov. Nu-i greu să vă imaginaţi personalul care merge din Moscova la începutul verii. Vagoanele sînt pline de copii care pleacă la bunici, la ţară, escortaţi de părinţi. În compartimentul meu călătoreşte o familie tipic moscovită. Mama şi tata îi duc la bunica la ţară pe doi băieţei. Cel mai mare are nouă ani, mezinul vreo şase. Bineînţeles, ei văd că eu sînt slujitor al Bisericii şi mama povesteşte că ei tot cred în ceva. Că tatăl e constructor, odată chiar nişte ţevi a tras la biserică. Copilaşii, cică, tot nu cresc fără Dumnezeu. Mezinul, Saşenica, ştie chiar “Tatăl nostru”, se laudă mama. Tot acum îl ridică pe băieţel: “Saşenica, ia arată cum ştii tu tatăl nostru”. De obicei, copilului nu-i place deloc să recite, orice ar fi, în faţa maturilor: fie poezie, fie rugăciune. Şi iată că Saşa, fără prea mult chef, a spus rugăciunea (numai daţi-mi pace, chipurile).

S-au culcat. Trebuiau să ajungă la gara lor la şase dimineaţă. Cu o oră înainte copilaşii sînt treziţi. Se pregătesc. Cam pe la ora şase fără un sfert, cînd pînă la gară au mai rămas vreo cîţiva kilometri, trenul se opreşte brusc. Stă o oră, două. Mai apoi sa constatat că în trenul care mergea înaintea noastră a explodat o cisternă. Copilaşii se agită, părinţii tot se neliniştesc: trebuia să-i întîlnească o maşină din colhoz. Şi pe neaşteptate mama spune nervoasă: “ei, Saşa, zi vreo rugăciune!” Ea probabil nici nu l-a rugat la modul serios. Dar Saşenica a înţeles totul corect. Se ridică: “Tatăl nostru care eşti în ceruri…” Scăpînd cîteva fraze, încurcînd cuvintele… Şi cînd a zis “Amin” trenul a pornit. Parcurgînd cei cîţiva kilometri pînă la gara la care trebuia să coboare tînărul rugător, trenul s-a oprit, de acum pe mult timp. Rugăciunile mele Domnul nu le primea.

Dar în caz că năzuinţa firească a copilului spre cunoaşterea complexă, mitică a lumii, nu va fi îndreptată către formele culturale ale conştiinţei religioase, va urma inevitabil o mitologizare proprie şi plăzmuire a Divinităţii. Tabuizarea convorbirilor despre cele mai importante subiecte se va solda cu deformarea lumii lăuntrice a lui. Dacă mediul în care trăieşte copilul nu-i va oferi o înţelegere complexă, mitologică , sinceră şi vie a lucrurilor, atunci universul acestuia va fi mărginit. Prin anii 20 în pedagogia sovietică a existat o încercare de a interzice predarea poveştilor pentru copii fiind argumentată în modul următor: “Noi pregătim ingineri ai sufletelor omeneşti. Avem nevoie de raţionalişti şi aceşti lauri-balauri şi zmei nu ne folosesc deloc”.

Însă destul de repede s-a constatat că raţionalizarea uniformă şi plată a lumii copilului îi mutilează universul psihic; el pierde receptarea complexă a lucrurilor. Copilul fără educaţie religioasă riscă să fie accidentat nu numai psihic. Nu este vorba numai de un deficit sufletesc şi emoţional. La începutul anilor 80 a apărut o carte, “Combaterea fricii la copii”. Cu părere de rău cartea nu am păstrat-o şi nici numele autorilor nu le-am reţinut. În această carte se relata despre teama de noapte şi întuneric a copiilor şi despre singurătate. Autorul a propus o metodă psihanalitică destul de justificată. Copiii au fost rugaţi să-şi deseneze coşmarurile. Copilul însuşi ilustra cauzele spaimei sale şi se temea mai puţin. Aceste lucrări ale copiilor au fost anexate la carte. Ce monştri oare speriau copii sovietici în societatea unde socialismul a obţinut o victorie sigură? Extratereştrii? Dinozaurii? Laurii-balaurii? Majoritatea copiilor au desenat demoni. De unde provenea groaza de draci la copiii sovietici? Pe atunci drăcuşorul în filmele cu desene animate şi pe bibelouri, în cărticele de tipul “Povestea despre popa şi argatul său Balda” era o fiinţă simpatică şi hazlie, cu care pedagogii sovietici îi propuneau copilului să se identifice. Căci şi pe acela ori toată lumea îl jigneşte, ori este un ştrengar de care ţi-i milă uneori. Oricum, nu are în el nimic rău şi agresiv. Şi deodată aceşti copii (din familii ateiste) nu desenează nişte extratereştri, monştri ş. a., ci anume demoni.

Aici nu este vorba de povestirile bunicii: mai întîi pentru că băbuţe credincioase pe atunci erau cu mult mai puţine decît copii înfricoşaţi, apoi nici bunicuţa credincioasă la sigur că nu-i va relata nepotului despre cel viclean mai înainte de a-i da o apărare duhovnicească împotriva lui. Atunci apare întrebarea: dacă această percepţie există, n-ar fi bine să-i oferim copilului experienţa comunicării cu acest univers, acumulată de poporul lui, de omenire? Adică să-i preschimbăm experienţa duhovnicească, poate încă neînsemnată şi destul de echivocă, din prisma experienţei religioase bisericeşti general-umane.

Dacă nu vor vorbi cu el despre aceste lucruri, şi le va inventa singur, ceea ce poate căpăta urmări triste. Întîi de toate, pentru că lumea duhovnicească este complexă, cu multe nuanţe. Cu adevărat că este un război nevăzut, cum scria Dostoevski: “Aici Diavolul se luptă cu Dumnezeu, iar cîmpul de luptă sînt inimile oamenilor”. Noi maturii putem să ne înţelegem: haideţi pînă la 16 ani să nu le spunem copiilor nimic, nici de credinţă, nici de religie. Dar vom reuşi oare să obţinem acordul “Cneazului întunericului” referitor la această “convenţie jovială”? Ne va promite el oare: “Da, da, pînă la 16 ani nu vă ating copilaşul. Nu îi voi insufla nici un gînd, nici rău şi nici întunecat”?

Accesele de ură se dezlănţuie în sufletul oricărui om. Acestea sînt vădite şi la copii. Chiar şi cei educaţi conform metodelor ştiinţifice avansate sînt copleşiţi de o furie nespus de mare, fără motiv. Cine nu a văzut accesele acestea de posedare adevărată? Ori nu a observat un lucru şi mai rău – copilul, care o clipă în urmă părea un adevărat înger în trup se transformă dintr-o dată în Kai cel cu inima îngheţată, care nici nu vrea să audă de durerea cuiva? Iată că e un îngeraş drăguţ şi frumuşel şi imediat îl răpeşte accesul de furie. Şi în starea aceasta îi vine să distrugă totul în jur.

Într-adevăr, omul nu trebuie silit. Dar avem noi oare motive să considerăm că micuţii se opun lui Hristos? De ce să-i luăm drept demoni?

Nu numai curiozitatea şi bucuria de noutate, dar şi bucuria anulării unui tabu, a intredicţiei. Era un moment din viaţă oprit de maturi. Copiii cunosc acest domeniu şi nu pricep din ce motive maturii nu le vorbesc despre el. Copilul nu percepe convorbirea duhovnicească ca pe o forţare (dacă ne referim la cei mai mici). Sfera duhovnicească e lumea lui.

Nu vom înţelege copiii dacă nu vom cunoaşte atitudinea lor faţă de ortodoxie. Dacă va dori cineva, în numele copiilor, să spună că religia este plictisitoare şi dăunătoare, îi voi recomanda (înaintea de scrierea unei lucrări academice referitor la subiectul dat) să vină totuşi la Sfînta Liturghie de duminică în biserică şi să vadă – cine se înghesuie mai tare decît toţi spre altar? dar şi mai bine este să meargă în săptămîna Paştilor în Lavra Cuviosului Serghie şi să stea la utrenia pascală în catedrala Maicii Domnului cînd preoţii “cu picioare vesele” (o expresie din Canonul Pascal) “aleargă” prin biserică să cădească, copiii se astupă unul pe altul strigînd drept răspuns la exclamaţiile monahilor: “Adevărat a înviat!!!”.

Întrebaţi-i pe micuţi ce ar prefera: ca locurile de adunări pentru rugăciune să se asemene sălilor de festivităţi din casele de rugăciuni ale baptiştilor, sau cu lumile misterioase ale icoanelor-aurite din bisericile ortodoxe? Ar vrea copiii să le vorbească despre “Doamne-Doamne” un om bine bărbierit, la cotum şi cravată, ori le-ar părea mai atractiv (în aceleaşi condiţii) dialogul cu un bărbos care uneori apare într-o rasă neagră neobişnuită, alteori în odăjdii strălucitoare şi mai neobişnuite?

Mulţi ani seminarul ortodox din New-York a fost condus de către remarcabilul teolog rus Alexandr Shmeman. Bineînţeles că adeseori trebuia să dea răspuns protestanţilor americani, ei fiind nedumeriţi de complexitatea serviciului divin ortodox. Dar într-o bună zi a răspuns foarte simplu: “Eu pot să vă explic mult şi bine de ce în Biserica noastră aici e aşa, dincolo altfel. Vă pot da explicaţii ore întregi despre semnificaţia fiecărui semn şi cuvînt liturgic. Însă atît vă spun: copiilor le place!”. Şi a mai completat că strălucirea mitrelor şi a icoanelor, a cădelniţei şi a vaselor liturgice este răsfrîngerea luminii nemaivăzute a raiului.

Ivan Bunin, păstrînd în memorie frămîntările sale copilăreşti, aşa prezintă starea duhovnicească a băiatului în lucrarea “Viaţa lui Arseniev”: “Odată Nicolai (fratele mai mare) a încercat să schiţeze viitorul meu – aşa deci, a spus el, tachinîndu-mă, şi tu te vei înscrie la vreo facultate cînd te vei mai ridica, vei avea serviciu, te vei căsători, vei avea copii, ceva vei economisi, ve cumpăra o căsuţă – şi eu deodată am înţeles, am simţit atît de clar oroarea şi ticăloşia unui astfel de viitor, încît am izbucnit în plîns…”

Cum să nu ne amintim aici de paginile asemănătoare din lucrările “Băieţii” şi “Adolescentul” de Dostoevski? Oare se poate uita că Dostoevski descrie elanul ce l-a adus pe Alioşa Karamazov în mănăstire cu aceleaşi cuvinte ca Sfîntul Atanasie al Alexandriei (în povestirea despre apariţia în Biserică a primului monah Antonie)? Şi Alioşa, şi Antonie au auzit în biserică citirea Evangheliei:

Multe se pot spune despre pericolele avînturilor tinereşti. Însă omul care nu a trecut prin ele, ori nu şi-a îndreptat vigoarea acestui ieroism adolescentin spre Hristos, practic nu mai poate cunoaşte ce rezultă din dăruirea deplină slujirii lui Dumnezeu.

Odată un episcop anglican mi-a spus: ştiţi, părinte Andrei, Anglia probabil niciodată nu va fi ţară creştină… Noi, englezii, sîntem prea conservatori pentru a deveni creştini. Căci pentru aceasta trebuie să-ţi răstorni totul în suflet. Cunoştea oare acest teolog protestant cuvintele lui avva Alonie: “Dacă nu aş fi răsturnat totul, nu mi-ar fi fost cu putinţă să ridic locaşu sufletului meu”? Cred că nu…Însă din cuvintele lui rezultă clar distingerea a două tipuri de conservatism: este conservatismul păcatului, cînd omul în viaţa lui stătută, nu-şi lasă existenţa să se îndepărteze dincolo de prag. Dar este şi conservatismul sfinţeniei: cînd în predania bisericească se păstrează şi în fiecare generaţie se repetă în inima fiecăruia: ca să-L cunoşti pe Dumnezeu trebuie să-ţi schimbi totul în suflet. Atunci “conservatismul” Ortodoxiei, ocărît de lumea întreagă, în faptă nu este oare cutezanţa tinerească a Apostolului Ioan, păstrată de mii de ani? Rigoarea Ortodoxiei, refuzul ei de a se limita în viaţa duhovnicească la jumătăţi de măsură, chemarea la o viaţă nelumească nu este oare suflul credinţei tinere, îndrăzneala credinţei păstrată neschimbată de la primii creştini? Ori nu se dovedeşte a fi că Ortodoxia, “cea mai conservatoare” confesie a lumii creştine este cea mai tînără?

Nu demult un filozof a spus că fiii lui de şaisprezece-şaptesprezece ani îi par bătrîni, cînd poartă discuţii nesfîrşite despre motociclete şi discuri, în timp ce el retrăieşte bucuria tinereţii, venind din CC al partidului la credinţă. Şi a explicat: “Tinereţea omului se măsoară reieşind din hotărîrea de a lăsa totul în urmă şi a începe din nou. Adevăratul păcat este refuzul de a fi mai mult decît eşti”. Şi cît de fals şi straniu sună discuţiile despre “renaşterea bisericească”, “refacere”, “revenire”, “regăsire” ş. a. Într-un fel poate fi adevărat că viaţa noastră se întoarce spre ceva de altă dată. Dar omul care a cunoscut schimbarea duhovnicească, ştie că el nu s-a întors deloc. El s-a avîntat acolo pe unde nu a mai fost. El a cîştigat experienţa noutăţii. Dacă astfel a văzut ceea ce vedea creştinii din veacurile trecute, nu este de mirare pentru că “Iisus Hristos ieri astăzi şi în veci este Acelaşi” (Evrei 13, 8).

Presupunem că eu am venit în şcoală şi timp de trei săptămîni am conversat cu copiii. Drept rezultat, un ascultător a voit să fie botezat. Ne-am dus şi l-am botezat. În ziua următoare, cînd voi veni în clasă, pentru mine vor fi posibile două tipuri de comportament. În primul caz voi spune: “Masoni blestemaţi ce sînteţi! Trei săptămîni în şir vă spun despre Ortodoxie, însă numai unul dintre voi s-a smuls din mrejele rok-ului hidos şi ale pornografiei!” În al doilea caz: “Ia priviţi ce faţă fericită are Vanica. Pentru că ieri s-a botezat. Apropo, bucuria aceasta poate fi şi a voastră”. Eu voi alege al doilea caz. Editorii broşurii “Antihrist în Moscova” – primul. “Noi sîntem ieroii fortăreţii Brest. Ne-au înconjurat forţele duşmane, din geamuri ne otrăvesc cu gaze, ne fac săpături pe de desubt, de sus ne bombardează. În concluzie, a fi ortodox e grozav, veniţi toţi la cazemata noastră, la noi e foarte fain”.

Însă chiar şi această predică conţine mai mult dinamism şi mai mult adevăr decît ceea ce se spune acum în paginile publicaţiilor ortodoxe şi în emisiunile televizate. Totuşi, simbolica militară este apropiată sufletului băieţilor. Astfel, ei vor înţelege că este vorba de o realitate care aşteaptă decizie şi participare. Cu părere de rău, nici o astfel de predică nu se aude adeseori. În majoritatea cazurilor limbajul predicii noastre este şi mai anemic. “Păstraţi credinţa strămoşilor” şi “aveţi inimă înfrîntă”, în aceste chemări se va recunoaşte prea puţin un om tînăr.

Cuvîntul “război” îl sperie pe un bătrîn, dar îl bucură pe un băieţandru. Dacă mai sperăm ca ţara noastră să fie şi pe viitor ortodoxă, ca tinerii să găsească drumul spre Biserică, n-ar trebui oare să trecem de la predicile “pacifiste” spre cele duhovniceşte mai aproape de realitate, spunînd clar şi răspicat: “Noi, creştinii, sîntem în război (nu cu oameni desigur, ci cu gîndurile şi duhurile răului) şi-i chemăm sub steagurile noastre pe cei care înţeleg deosebirea dintre a lucra şi a sluji. Nu promitem victorie. Noi înşine am obosit timp de două mii de ani în luptă. Noi avertizăm că vor fi răni, capturări şi înfrîngeri. Fie, pentru că datoria de astăzi şi chemarea inimii nu tolerează calculele şi cumpănirea sorţilor de izbîndă. Mergînd înainte riscăm trupul, rămînînd locului riscăm sufletul”.

Mitropolitul Antonie al Surojului povestea că drumul spre credinţă şi l-a început la o lecţie nespus de plictisitoare a unui foarte renumit teolog ortodox. Indignîndu-se de acest mod de prezentare a creştinismului, a hotărît să confrunte relatarea cu însăşi Evanghelia. Evanghelia i-a cutremurat sufletul doborît la pămînt de predica preotului. Acum, la bătrîneţe, mitropolitul Antonie este întru totul de acord cu ceea ce spunea cîndva preotul cel bătrîn. Chiar dacă totul a fost adevărat în predica de atunci, ea nu conţinea ceea ce l-ar fi înflăcărat pe băieţandrul de cinsprezece ani…

Îmi amintesc de o tînără care s-a apropiat de o enoriaşă zeloasă şi a întrebat pe un ton aproape evanghelic: “Ce să fac să vin la Dumnezeu?” Drept răspuns a auzit: “Tu, drăguţă, du-te iute acolo, cumpără trei lumînărele, cruciuliţă, lănţişor şi înscrie-te la botez”. De atîtea ori omul vine în biserică, aspirînd să-L găsească pe Dumnezeu, iar lui i se explică cum trebuie să pui lumînarea…

De fapt, înţelegerea Evangheliei ca un copil ori ca un tînăr este foarte apropiată de cea a vechilor slavi. Pentru Rusia de la începuturi era specifică receptarea estetic liturgică a vieţii religioase, astfel deosebindu-se de caracterul filozofic al credinţei la greci. Primul Letopiseţ rusesc ne spune că opţiunea pentru ortodoxie a Rusiei a fost determinată de admiraţia estetic-liturgică a frumuseţii serviciului divin în Biserica Sfînta Sofia din Constantinopol. De remarcat că însuşi cuvîntul prin care se traduce din greacă “Ortodoxia” în slavona bisericească nu este “Drept cugetare”, ori “Drept credinţă”, ci “Drept-slăvire (mărire)”. Lauda este punctul de vîrf al rugăciunii, împlinirea ei, cînd omul nu mai cere de la Dumnezeu, ci văzîndu-L în sufletul său Îl slăveşte din toată inima. Acest dar al Drept-măririi, darul laudei, este în sufletul tînăr. Oare nu este Drept-măritoare receptarea de copil a Liturghiei? Precum sufletele solilor cneazului Vladimir, sufletul copilului vede în Liturghie ceea ce au văzut din înălţimea duhului Sfinţii Părinţi: cerul pe pămînt.

…”Veniţi să ne închinăm şi să cădem…”; “Binecuvîntează, suflete al meu, pre Domnul...”, - aud eu, în timp ce preotul, păşind liniştit prin biserică, o umple în tăcere cu clăbuci de mireasmă din cădelniţă, închinîndu-se la icoane, şi ochii mi se înceţoşează de lacrimi, pentru că eu ştiu bine acum, că ceva mai frumos şi mai înălţător decît aceasta nu poate fi nimic pe pămînt, că chiar dacă Glebocica, care susţine, după cuvintele unor elevi prost bărbieriţi din clasele mai mari, că nu există Dumnezeu, oricum nu există în lume nimic mai bun decît ceea ce simt eu acum, ascultînd aceste vozglasuri şi cîntări şi privind la foculeţele roşii din faţa iconostasului de un auriu mat …” Aşa îşi aminteşte Bunin şi de acum din emigraţie, din bătrîneţe privind înapoi, recunoaşte: “Nu, niciodată nu am plîns eu într-o catedrală gotică aşa ca în bisericuţa Înălţării Crucii în aceste seri întunecoase şi tihnite”.

Păcatele chiar dacă rănesc, totuşi încă nu îngrelează sufletul tînăr. Şi rugăciunea de pocăinţă aici se transformă atît de uşor şi de firesc în laudă. Şi iată acea rugăciune – ruguciunea drept-măritoare – înspre care e atît de greu să te îndrepţi în anii bătrîneţii, care ca un dar suprem se dă nevoitorilor maturi – această rugăciune nu ştiu cum ţîşneaşte firesc din pieptul copilăresc şi adolescentin. Nu în zadar cuviosul Macarie Egipteanul spune că înainte ca omul să păşească pe calea nevoinţei, Domnul îi oferă un fel de “amanet al bunurilor viitoare”, ca el să ştie de ce şi pentru ce luptă, nu după cuvinte, ci după înştiinţarea inimii să ştie de ce Domnul şi Biserica îl îndeamnă ca iarăşi şi iarăşi să se ridice şi să meargă înainte.

“Odată, după împărtăşanie, au venit la mine doi tineri, de vreo 16-17 ani. Curaţi, frumoşi. Au bătut la uşă. Le-am deschis. – De ce-aţi venit?, îi întreb. Aşa-a!. – S-au aşezat. Tăcem. Ei stau liniştiţi. – Ei, cum vă simţiţi?, îi întreb. – Bi-i-ne!, răspund. – Celălalt a adăugat: “Ca la Paşte”. Au mai tăcut încă. Şi pentru mine era o bucurie să stau cu ei. Pe urmă ei zic îngînduraţi: pentru ce ne-a dat Dumnezeu această bucurie!... Numai pentru aceea că ne-am mărturisit... Au stat puţin şi s-au dus, iar mie mi-a rămas impresia că la mine au fost nişte îngeri adevăraţi”. Aceasta e din amintirile mitropolitului Veniamin (Fedcenco).

Dacă această bucurie ne-a ajuns tîrziu pe noi – lasă ca ea să se arate mai devreme măcar copiilor noştri. Iar pentru noi cu dumneavoastră există o altă bucurie, chiar dacă nu prima, dar nu mai puţin autentică. Aceasta e “Bucuria cunoscută celor ce s-au izbăvit de moarte şi la care s-a întors dragostea, şi ale celor ale căror fărădelegi au fost iertate”.*