monah SAVATIE
Introducerea religiei în şcolile cu directori ateişti
Odată cu răspîndirea zvonului despre reintroducerea orelor de religie în
şcoală, mulţi s-au revoltat. Ce are religia cu şcoala? Şi este bine că s-au
revoltat, înseamnă că în ei, chiar şi după ateizarea completă a multora, a
rămas sensibilă antena latentă a religiozităţii. Există, sau ar trebui saă
existe, un firesc al relaţiilor şi o armonie necesară, de care cunoscătorii
se bucură, iar cei ce nu cunosc o intuiesc. Între religia ortodoxă şi
actuala noastră programă şcolară e o mare prăpastie. În această situaţie,
introducerea orelor de religie (la clasele primare) ar însemna un gest de
gratuitate, poate chiar de profanare. Sau ar însemna revizuirea întregului
sistem de învăţămînt din unghiul de vedere al creştinismului.
Reacţia marii majorităţi este clară: de ce vreţi să ne tîmpiţi copiii, să
creştem o generaţie incultă! Primul clişeu de gîndire pe care vreau să-l
luăm în seamă: creştinism egal incultură. Acest clişeu s-a dezvoltat în
Apusul catolic mai ales în perioada Renaşterii. De menţionat faptul că el
nu ne-a venit pe calea filosofiei sau a politicii, ci din artă. Artiştii
renascentini (Michelangelo, Rafael, Leonardo) au fost primii care au elaborat
sistematic ideea că biserica este fabrică de răutate şi depozit de
primitivism. Totuşi, ei nu au fost nişte gavroşi şi gentil-mani, căci toţi
pînă la unul au lucrat pentru acest întîi duşman al lor, decorînd biserici
pînă la sfîrşitul vieţii. Cu părere de rău însă, fără să vrem a şmech
eriistoria, trebuie să zicem că acea "biserică" împotriva căreia s-au revoltat
celebrii artişti nici nu era altfel. Da, aşa era vestita biserică catolică
din evul mediu, cu şi mai vestitele sale destrăbălări şi inchiziţii, duşmană
a oricărei minţi care ar fi putut să o divulge!
Talentaţii oameni ai Renaşterii aveau toate motivele să se revolte. Trăind în
mediul bisericesc cel mai înalt (ca decoratori şi arhitecţi ai unor catedrale
prea însemnate şi chiar a locuinţelor papale), aceştia cunoşteau mizeria
cl
erului catolic nu din auzite. Cunoşteau şi incultura lor. Incultură pe care,în ce priveşte istoria şi sensul creştinismului, n-au putut s-o depăşească
nici revoluţionarii artişti. E suficient să luăm vestita Capelă Sixtină în
care Michelangelo a amesteca
t personajele biblice cu sivilele păgîne, ca săne dăm seama cît de multe ştiau despre creştinism, atît el, cît şi papa cu
tot clerul care i-au îngăduit această farsă. (Sub fiecare sivilă e scris şi
pînă astăzi: sivila cutare, aşa că nu putea fi vorba de o păcăleală). Ruperea
relaţiei dintre Răsărit şi Apus în 1054 a sfîrşit cu realitatea că credincioşii
catolici şi în primul rînd călugării nu ştiau nimic despre tradiţia
bisericească de pînă la ei. Lipsa literaturii ascetice care s-a păstrat doar
în Răsăritul Ortodox, a dus la catastrofele spirituale şi la fărîmiţarea
monahismului catolic în atîtea şi atîtea ordine care nu au nimic unele cu
altele, dar şi mai puţin au ele cu creştinismul. Rupţi de tradiţia de o mie
de ani, catolicii au fost nevoiţi să reinventeze creştinismul. Şi au inventat
mai multe creştinisme, fiecare potrivit cu patimile şi interesele sale. Iar
revolta acelor oameni împotriva "bisericii" catolice, din punctul nostru de
vedere, este o faptă de virtute, cum a fost, pînă la un punct, şi c
ea a luiLuther. În tradiţia Bisericii Răsăritene avem numeroşi Sfinţi care s-au
revoltat împotriva rătăcirilor doctrinare şi morale ale întregului Sinod
arhieresc, cum ar fi cazul Sf. Ioan Damaschinul (sec. VIII), anatematizat de
trei ori de un astfel d
e sinod. Ceea ce deosebeşte revolta celor mai suscitaţi de revolta Sfinţilor este că cei dintîi, revoltîndu-se, sfîrşeau prin
a-şi urma propriile interese, fără să corecteze prin nimic situaţia de care
se arătau nemulţumiţi.
Voltaire, Rousseau, Diderot
- toţi au încălecat aceeaşi atitudine. Ar fi fostanormal să fie altfel, în acest caz ei ar fi fost pur şi simplu amorali.
Ateiştii ştiinţifici au exploatat pînă peste poate autoritatea unor astfel
de nume. Ei au camuflat în mod abil faptul că există două feluri de a înţelege
şi trăi creştinismul: cel romano-catolic şi cel ortodox, între care există o
prăpastie irecuperabilă. Şi Michelangelo, şi Voltaire sau revoltat anume
împotriva catolicismului. Ateiştii au transferat ocările lor şi asupra
ortodoxiei, s
ub numele vag de "creştinism". De fapt ei puneau pe seamacreştinismului toate aberaţiile întîlnite în cele peste 3000 de secte pseudo-
creştine, fie că este vorba de secta castraţilor, sau de alţi bolnavi.
Astfel ei au reuşit să educe antipatia faţă de creştinism. Totuşi,
mai înainte de a se fi revoltat renascentiştii, iluminiştii sau romanticii,
împotriva aberaţiilor de tot felul s-au revoltat Sfinţii Părinţi. Pentru
a ne convinge e suficient să citim lucrările Sinoadelor Ecumenice şi a celor
locale.
Cu
această ocazie nu ne propunem să apărăm starea morală a unor reprezentanţiai Bisericii Ortodoxe în comparaţie cu catolicismul şi celelalte secte (ceea
ce ar fi greu), ci doar doctrina şi idealurile ei, deoarece şi numai pentru că
respectă nestrămutat învăţătura apostolică. Biserica nu este şi nu a fost
(vedem din epistolele Sfinţilor Apostoli) o adunare de sfinţi, sfinţii sînt în
cer, ci o adunare de păcătoşi care se pocăiesc. Sfinţenia poate fi numai
individuală, nu colectivă. Atunci cînd ne pronunţăm împotriva sectanţilor nu
le reproşăm starea lor morală, pentru care nu sîntem noi judecători, căci ea
ar putea fi ireproşabilă ca cea a fariseilor, ci împotriva strîmbării
Evangheliei, căci este păcat împotriva Duhului Sfînt şi împotriva "fraţilor
noştri
pentru care a murit Hristos" (Ap. Pavel).Toţi Sfinţii-învăţători ai Bisericii Ortodoxe au fost şi buni cunoscători ai
învăţăturilor laice: jurişti, filosofi, matematicieni, medici etc. Tradiţia
lor începe cu Moise care a studiat ştiinţa egiptenilor, Dani
il pe cea ahaldeilor, despre care Sf. Vasile cel Mare (el însuşi jurist şi filozof din
sec. IV) spunea că "abia apoi s-au apropiat de studiul Sfintelor Scripturi".
Însuşi Apostolul Pavel a folosit în predica sa din Areopag (Atena) citate
din poeţii greci, Menandr şi Epimenide, după cum se poate vedea din Faptele
Apostolilor cap. 17. Prin urmare, nu avea de unde să fie creştinismul duşman
al culturii şi al învăţăturii. În zilele noastre sînt cunoscute mănăstiri
întregi în care majoritatea călugărilor au cel puţin una-două facultăţi laice
şi chiar doctorate în cele mai diverse domenii. Iar atunci cînd noi, seduşi
de tehnicile de manipulare ateiste, afirmăm că ortodoxia este incultură,
trebuie să fim atenţi să nu devenim noi înşine inculţi, cunoscînd atît de
puţine despre un capitol, poate nu cel mai neînsemnat, din istoria umanităţii
şi a culturii noastre generale - creştinismul.
Numai un astfel de creştinism, în acord cu tradiţia patristică şi apostolică,
trebuie predat în şcoală. În cazul în care religia va fi predată de oameni
care au o altă părere despre creştinism, dauna adusă copiilor (dar în primul
rînd Bisericii) de introducerea acestor ore în şcoală va fi mai mare decît
lipsa lor de pînă acum. S-ar putea ca Biserica Ortodoxă din Moldova să nu
dis
pună la etapa actuală de suficienţi oameni care să poată realiza acestproiect. Ideea însă n-ar trebui neglijată pe viitor. Nu e nici o catastrofă
dacă învăţătorii (de ce nu, şi profesorii!) moldoveni şi-ar călca pe inimă şi
ar studia cîte ceva despre c
reştinism din scrierile Sfinţilor Părinţi dinprimele veacuri, pentru a nu părea părtinitori şi pentru a putea face faţă
prozelitismului abuziv ce se face de către sectanţi în şcolile din Moldova.
Cam de ce o directoare de şcoală din Moldova, trecînd prin centrul Chişinăului
poate spune propriului copil cu nonşalanţă şi chiar extaz: "aceşti doi băieţei
care papă lapte de la lupoaică sînt Remulus şi Romus, de la care a provenit
poporul roman, de la care am provenit noi...", iar despre Hristos nu-i spune
nimic, că-i prea multă mitologie şi se strică copilul. Cu cît entuziasm se duc
directorii de licee la dezvelirea unor astfel de monumente, dar cu cîtă ardoare
se împotrivesc ei ortodoxiei în şcoală. Prin rigoarea şi corectitudinea sa
dogmatică, gîndirea ortodoxă ar stabiliza benefic afirmaţiile, de multe ori
necontrolate, din manualele şcolare. Dacă va fi cazul, cu altă ocazie voi
înşirui cîteva mostre de incultură a alcătuitorilor de manuale de la noi şi
din România, după care se educă o generaţie de copii dezaxaţi moral şi
intelectual.