Realismul de care оnsetoşa Renaşterea, surprinderea vieţii în maximum de amănunte, poate că este un început a ceea ce astăzi este televizorul. Nebunia pictorilor renascentişti de a folosi pentru pictarea chipurilor cereşti modele omeneşti, chiar de provenienţă joasă din punct de vedere al moralităţii, culminează în zilele noastre cu folosirea aceloraşi modele în filmele cu subiect religios.

Lăsînd la o parte culmile interioare ale actorilor - care, dacă ar fi înalte, s-ar manifesta prin smerenia de a refuza astfel de roluri –, ar trebui pus оn discuţie chiar exteriorul lor.

Despre оnfăţişearea istorică a lui Hristos am discutat deja în capitolul “Chipul Mоntuitorului...”, iar despre calităţile Sale morale, chiar despre comportamentul Său “aristocratic” cunoaştem din Evanghelii, discuţie care pentru un ortodox se învecinează cu blasfemia. Dar deseori sîntem puşi în situaţia de a depista şi combate tocmai astfel de subiecte neplăcute.

“Cu totul altfel rezolvă problema înfăţişării lui Hristos regizorul Martin Scorsese în filmul “Ultimele ispite ale lui Hristos” (după cartea lui Nikos Kazandzakis [1]). Pentru el, Iisus Hristos nu este un Ales, nu este Altfel, El nu numai că este la fel cu toţi, ci chiar e mult mai obişnuit [banal] decît toţi oamenii obişnuiţi. Faţa lui nu numai că nu este plină de Duh, ci este respingătoare fizic, în figura lui e multă platitudine, la fel ca şi în viaţa Lui. Şi revenirea lui la conştientizarea misiunii sale şi a necesităţii jertfei, cînd el оn discuţia cu Iuda afirmă că principalul e să-ţi eliberezi sufletul, deoarece altfel lanţul răului nu va fi rupt niciodată, că principalul nu e eliberarea de sub puterea romană, nu salvarea trupului, cum susţine Iuda, ci salvarea sufletului; toate acestea nu-l conving pe privitor prin dezlegările metaforice ce se dau evenimentelor şi mai cu seamă răstignirea, plină de amănunte pur fiziologice şi suferinţa lui Iisus pe cruce. El moare fizic pe cruce, şi nu-ţi vine a crede că duhul lui se va оntoarce la Dumnezeu-Tatăl”[2].

Dar ceea ce rămîne din filmul lui Scorsese nu este nici măcar această filozofie joasă, ci ceva mult mai înfricoşător. Ideea că Hristos n-a fost Dumnezeu o găsim încă în Evanghelii la iudeii ucigaşi de Dumnezeu, fapt pentru care L-au şi răstignit: “Pe acesta l-am găsit răzvrătind neamul nostru şi zicînd că el este Hristos” (Luca 23, 2). Că Hristos ar fi fost născut din desfrînare şi că avea demon - şi asta găsim în Evanghelii, susţinute de aceiaşi iudeii (Marcu 3, 22; Ioan 8, 41), după cum cred şi pînă astăzi. Scorsese însă merge mult mai departe, el ecranizează bîrfele spurcate create оn jurul Mоntuitorului şi al Mariei Magdalena.

De altfel, acest subiect n-a preocupat doar pe Scorsese. Scriitorul spaniol Jose Saramago publică un roman cu acelaşi subiect, “Evanghelia după Iisus” (tradus imediat în ruseşte), pentru care obţine şi premiul Nobel pe anul literar 1997. Iar sfîntul Ignatie Briancianinov aminteşte în scrierile sale de romanul inspirat din Evanghelie cunoscut sub numele “Passion douleureuse de notre Seigneur Jesus-Christ” de Ecaterine d’Emerich, scris оn aceeaşi manieră.

Subiectul l-am auzit discutat şi de yoghinii din România, care cred că şi-au importat argumentul de la colegii din Occident. Prin analogii sincretiste, yoghinii, mai ales cei occidentalizaţi, caută să-şi motiveze orgiile nu numai prin zeităţile lor, cum ar fi Krişna (care avea 16800 de ciobăniţe-gopi), ci şi prin atribuirea în chip mincinos a astfel de “оnsuşiri” sfinţilor şi chiar Mîntuitorului Hristos [3].

Yoghinii chiar au găsit şi citatul evanghelic în care Hristos “laudă” desfrînarea: “Iertate sоnt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7, 47). După mintea lor, “căci mult a iubit” s-ar referi la faptul că a iubit mulţi bărbaţi. Dar să lăsăm [4].

Ceea ce supără la acest film nu este atît subiectul, căci e făcut de un necredincios, ci faptul că el a fost arătat într-o ţară preponderent ortodoxă. Nicăieri în lume nu se mai poate arăta astăzi un film antisemit, fără urmările de rigoare, cu atоt mai mult оn Israel. Niciodată televiziunea din Istanbul nu va arăta un film în care este batjocorit mahomed. Iar оn India nici măcar o vacă nu îndrăzneşte nimeni să o alunge de pe autostradă, pentru că este sfîntă!

Acelaşi film a fost arătat şi în Rusia оn 1997. Iată ce scrie despre asta reputatul teolog, doctor оn filozofie, cel mai vestit apologet al Rusiei contemporane, diaconul Andrei Kuraev: “Evenimentul cel mai scandalos din viaţa religioasă a Rusiei pe anul 1997 s-a petrecut la 9 noiembrie. Оn această seară de duminică, NTV-ul [5] a rulat filmul “Ultimele ispite ale lui Hristos”. Conflictul ce se cocea în ascuns оn ultimii ani a răbufnit: uriaşul imperiu informaţional al Rusiei a declarat război pe faţă Bisericii Ortodoxe Ruse.

Biserica nu dăduse motiv pentru aceasta. Drept motiv a servit doar calendarul. 9 noiembrie - aniversarea “nopţii de cristal”. Este acea tristă noapte cînd оn Germania nazistă au оnceput persecuţiile asupra evreilor. Se оnţelege că regizorul principal al NTV-ului, Alexandr Faifman, şi stăpînul NTV-ului, d-l Gusinski, care оmbină postul de director general al “Media-MOST” şi de preşedinte al Congresului Evreiesc din Rusia, pe bună dreptate păstrează o amintire durută despre această noapte. Însă de ce pentru crima neopăgînilor germani (iar nazismul, hrănit de ocultism, era duşman pe faţă nu numai al iudaismului, ci şi al creştinismului), el a hotărît să se răzbune pe credincioşii ortodocşi din Rusia? De ce această durere a lui s-a revărsat ca o jignire peste acel popor care a salvat comunitatea evreiască europeană de la anihilare?

N-au fost jigniri? A fost doar dreptul fiecărui om de a-şi exprima liber opinia? Da, un astfel de drept există. Dar există şi limitele lui fireşti. Mişcarea liberă a mîinii mele se termină acolo unde оncepe faţa altui om. Durerea celuilalt - iată graniţa peste care nu trebuie să treacă nici cele mai legitime sentimente ale mele. Nici bucuria mea, nici durerea mea personală nu trebuie să provoace durerea altor oameni (...)

Da, orice om are dreptul la o discuţie cu creştinii, dreptul la critică şi la contradicţie. Dar nu are dreptul să scuipe şi să hulească. Este blasfemiator să întipăreşti în memoria oamenilor scene de pat cu participarea Mariei Magdalena şi... Iar explicaţiile: “Vedeţi, este intenţionat, sînt halucinaţii pe care diavolul le naşte în conştiinţa Răstignitului”, deloc nu uşurează arsura. După învăţătura creştină, gîndurile rele şi mincinoase în genere nu pot să apară în conştiinţa Dumnezeului-om Hristos. Nu poate în interiorul Fiului lui Dumnezeu să răsune glasul împăratului întunericului.

Dar nu numai din punctul de vedere al credinciosului e blasfemiator acest film. O lectură intenţionat blasfemiatoare a Evangheliei este promovată de o masivă mişcare anticulturală. Setea de a batjocori, de a spurca tot ce este оnalt, este caracteristică pentru boierii contemporani. Puşkin devine interesant nu prin poezia sa, ci prin “lista sa de Don Juan”; de Ciaikovski îşi amintesc mai mult în legătură cu problemele minorităţilor sexuale...” [6].

Lupta Bisericii оmpotriva unor astfel de subproducţii nu este lupta unor fanatici оmpotriva progresului cultural, ci un оndemn de a ne оndrepta spre adevărata cultură. Un îndemn de a descoperi şi de a face cunoscute anume acele adîncimi ale spiritului uman pe care nu le au dobitoacele, adică conştientizarea veşniciei sufletului nostru omenesc, conştientizarea înaltei filozofii la care sоntem chemaţi.

Aici nu avem de a face doar cu o simplă violare a intimităţii religioase a creştinilor, ci asistăm la o deformare a realităţii şi înstrăinare patologică de echilibrul minim intelectual, necesar fiecărui om. Filmul “Ultimele ispite ale lui Hristos” a fost respins nu numai de credincioşi, ci chiar şi de oamenii străini de religie, anume pentru că acest film e plin de un naturalism nelalocul lui, şi nu de realism, în cel mai larg оnţeles al cuvоntului.

Оn teologia ortodoxă există un concept ca “realismul mistic religios” (Pavel Florenski, Leonid Uspenski ş. a.), esenţa căruia se conţine în aceea că iconografia, creоnd “chipul de neоnchipuit” (sau “asemănarea de neasemănat”), reflectă suprema, dumnezeiasca realitate. Şi de aceea simbolul religios e mult mai realist decît iluzoria imitaţie a vieţii din pictura realistă. Simbolul nu se opune realismului, mai mult decît atоt, simbolul nu se opune realismului, ci imaginaţiei abstracte care refuză orice relaţie cu realitatea, în afară de cea cu sine însăşi [7].

De aceea reprezentarea canonică a lui Hristos în iconografia ortodoxă este şi cea mai apropiată de realitatea istorică şi mistică a Lui, şi numai imaturitatea spirituală a unora a dus la decăderea icoanei pînă la varianta ei renascentină, romano-catolică. În acest sens e foarte uşor să urmărim starea spirituală a unui popor şi a epocii în funcţie de modul de a gîndi icoana - chipul văzut al celor nevăzute, “rugăciunea materializată”.

Cu filmul “Ultimele ispite ale lui Hristos”, omenirea atinge apogeul regresului moral şi spiritual. Ceea ce Dumnezeu a făcut la început “după chipul şi asemănarea Sa”, nu mai există. Acum omul Оl “face” pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa stricăcioasă (Romani 1, 23).

Iar dacă prin cea de “a şaptea artă” - filmul, pictura s-a întrecut pe sine şi, pe bună dreptate, putem numi filmul o pictură vie, mai mult decît оncercarea anticilor de a opri timpul оn loc, acel neputincios suspin al lui Goethe: “O, mai opreşte-ţi pasul, secundă care treci”, atunci filmul “Ultimele ispite ale lui Hristos” e urmarea inevitabilă a nerespectării unui atît de neоnsemnat, părea, canon iconografic de la 692 [8]. Neascultarea romano-catolicilor şi practica unei picturi religioase catalizate de sentimentele firii căzute a evoluat, o dată cu prelungirea picturii în arta cinematografică, nu vom greşi cînd spunem, оn formele grave pe care le desprindem din acest film.