Prin educaţie omenirea durează şi dăinuie. Umanitatea se proiectează spre veşnicie datorită educaţiei. Pedagogia ca discurs asupra fenomenului educaţional se află în căutare a noi fundamente. Pe măsură ce studiezi operele pedagogilor contemporani simţi un amestec de confuzie, precauţie, pedagogii trec de la un sistem de educaţie la altul. Evident, Învăţămîntul singur, fără un suport moral, nu poate salva omenirea.

În pofida faptului că veacuri de-a rîndul s-a încercat să se înăbuşe Adevărul divin, astăzi orice cugetător e convins că religia e o putere enormă, ce nu poate fi nici înlăturată nici ignorată. S-a încercat făurirea “omului nou” fără Dumnezeu şi tragedia umană a acestui secol ne este mărturie a erorii. Istoria a demonstrat că nimic nu poate înlocui religia ca factor fundamental la reconstruirea morală şi spirituală a societăţii.

Cei mai renumiţi pedagogi, în sistemele lor de educaţie, acordă religiei rolul cel mai important. Principiile pedagogice concepute astăzi au la bază idei anterioare. Experienţa pedagogică a trecutului trebuie să ne inspire prudenţă şi rezervă faţă de teoriile noi, doar astfel vom putea evita haosul pedagogic al timpului nostru: “Acest haos există de vreme ce pe de o parte se cere educaţie liberă, pe de alta disciplină severă, unii au tendinţe utilitariste, alţii tendinţe umaniste; o parte a corpului didactic susţine clasicismul, iar alta realismul, unii sînt pentru educaţia formativă, alţii pentru cea materialistă” [2].

Divergenţele pedagogice se explică prin faptul că nici una din ele nu posedă deplin ştiinţa despre om. Acum, cînd demnitatea umană şi valoarea veşnică a persoanei sînt subminate de obsesia profitului şi a plăcerii imediate, cînd antropologia creştină e abrogată, iar rolul ei e preluat de psihologie şi sociologie – o pedagogie creştină va putea soluţiona educarea omului căci Dumnezeu a devenit tocmai ceea ce iubea: Om. De aceea taina creştinităţii este taina înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului, după har. Atunci cînd sensul mişcării lumii nu este orientat spre Dumnezeu, e o inversare a funcţiilor naturale create de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, e dezorientare existenţială cu consecinţe ontologice nefericite pentru întreaga natură umană. De aceea, după cum menţionează pedagogul Epoebel, educaţia trebuie să călăuzească pe om spre claritate asupra sa, spre pace şi unire cu Dumnezeu. Ea trebuie să-l ridice pe om la cunoaşterea sa proprie, la cunoaşterea divinităţii şi a naturii, la contemplarea unei vieţi curate şi sfinte [3].

Educaţia religioasă e în legătură cu educaţia intelectuală, morală, estetică, fizică. Eşecul educaţiei integrale constă tocmai în abrogarea religiei din sistemul de învăţămînt.

În lucrarea celebră “Le labyrinthe du monde”, Comenius a descris multiplicitatea tulburătoare a eforturilor omeneşti. Se înţelegea că un pedagog bun e un organizator adevărat al sufletului şi are misiunea de a salva omul de ruina internă. În acest context, pedagogul F. W. Foerster, menţionează: “Vorbim despre progres, tehnică, - dar n-am rămas noi oare în stagnare în ce priveşte stăpînirea instinctelor naturale? Sufletul nostru cu toată ştiinţa lui se destramă, se diminuează. Se uită izbînda omului interior, stăpînirea de sine, iubirea, altruismul, Cea dintîi sarcină a educaţiei generale este neapărat o întoarcere la viaţa interioară” [4]. Ideea lui Foerster îşi are temeinicia în Sfînta Scriptură: “ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură, stăruie în aceasta, căci te vei mîntui pe tine şi pe cei care te ascultă” (I Tim. 4, 16). Educaţia creştină conţine toate elementele perfecţiunii umane. A educa un creştin înseamnă a forma un om de suflet, om de sacrificiu şi devotament, un om care a părăsit egoismul şi a îmbrăcat haina altruismului. Omul n-are respect faţă de sine, dacă nu simte prezenţa lui Dumnezeu în sufletul său. Puterea credinţei deschide inimile, făcîndu-le mai simţitoare şi mai pline de avînt viguros, sînt şi liber: “Cine va şti să se ridice pe Golgota credinţei, va şti să urce şi culmile eroismului. Cine va fi gata să moară pentru Evanghelie, va şti să moară şi pentru Patrie. Credinciosul sincer este un soldat viteaz al Patriei şi un ostaş fidel al Împăratului Ceresc, Hristos” [5].

Religia creştină e realitatea complet şi suprem realizată, avînd ca guvernator pe Dumnezeu care pătrunde universul cu prezenţa sa. Ea este chipul spiritual al existenţei generale. După cum menţionează şi V. Băncilă, trebuie soluţionată cît mai curînd problema congruenţei dintre spiritul şi structura pedagogiei moderne şi spiritul religiei ca atare. Să vedem dacă idealul fixat de pedagogia modernă se încadrează în ritmica devenirii şi trăirii religioase [6]. E necesar de a găsi procedee, metode, care ar explica cum pot fi pătrunse de spirit moral diferite ramuri ale învăţămîntului. Un educator chibzuit ştie să evidenţieze în orice informaţie parabole relative despre destinaţia sufletului omenesc, realizînd astfel chiar şi în învăţămîntul laic prezenţa lui Dumnezeu, va şti cum să subordoneze ceea ce este temporar la ceea ce este etern. Ideal ar fi ca şi la lecţiile de biologie, chimie, fizică, astronomie profesorul să găsească tangenţe cu conţinutul religios. Pentru omul de ştiinţă disciplinele sînt multiple, dar realitatea e redusă doar la materie. Pe cînd omul religios pune în centrul tuturor ideilor pe Dumnezeu, de aceea religia e categoria universală de explicare a tuturor fenomenelor.

1. Strijev Alexandr “Opîtî pravoslavnoi pedagoghiki”, Moscova 1993, p. 7.
2. 2. Antonescu G. G. “Istoria pedagogiei. Doctrine fundamentale ale pedagogiei moderne”, Ediţia III, Bucureşti 1937, pg. 10-17.
3. Felea Ilarion “Religia Culturii” Arad, 1994, pg. 251.
4. Foersters F. W. “Şcoala şi caracterul”, trad. De Stelian I. Constantinescu, ed. II, Bucureşti, 1930, pg. 6.
5. Bondariu, protos Gheorghe “Misiunea Bisericii în Şcoală”, Bucureşti, 1994, pg. 45.