Poate aveţi deja pe lîngă casă o pisică sau un căţeluş. Sau doar visaţi ca părinţii să vă dăruiască într-o bună zi nişte peştişori sau un papagal. Cît de plăcut e să citeşti o carte, cînd alături, în fotoliu, sforăie încolăcit un pisoi!

Din cele mai străvechi timpuri alături de oameni vieţuiesc animale ca vacile, caprele, iepurii şi gîştele. Noi le iubim, avem grijă de ele şi sîntem în schimb răsplătiţi. Nu în zadar le numim cu drag animale domestice.

- Păcat, - veţi spune, - că nu ne putem împrieteni cu o fiară sălbatică! Cît de interesant ar fi să ieşi la plimbare cu un leu sau cu un tigru! De ce oare aceste animale nu se împri-etenesc cu oamenii?

Aşa este, dar nu întotdeauna a fost la fel. Cîndva, demult, Dumnezeu i-a creat pe primii oameni – Adam şi Eva, care îşi duceau traiul în mijlocul unei grădini cu pomi şi ierburi minunate. Alături de ei vieţuiau animalele. Oamenii şi animalele trăiau în prietenie, înţelegeau graiul unul altuia. Dar primii oameni au încălcat porunca lui Dumnezeu şi toate s-au schimbat. A dispărut pacea din sufletul omului şi animalele au încetat să-l mai iubească şi să-l asculte. Toate l-au părăsit: fiarele puternice au început să-l duşmănească, iar cele slabe – să se ascundă de el. Numai animalele domestice continuau să i se mai supună omului.

- Dar la circ? – veţi spune. Doar la circ animalele sălbatice îl ascultă pe dresor. Ursul dansează şi leul sare prin inel!

Da, aşa este. Dar toate acestea fiarele nu le fac de voia lor. Au fost dresate mult timp, de aceea par atît de obosite. De altfel, ele ar fi fugit cu bucurie pe la vizuinele şi bîrloagele lor şi nu s-ar fi întors niciodată la circ.

- Dar oare n-au existat asemenea oameni, la care fiarele ar fi venit de bună voie şi cu care ar fi trăit în mod paşnic?

Asemenea oameni au existat. Aceştia sînt Sfinţii creştini care au trăit cu multe secole în urmă şi care mai trăiesc şi pînă astăzi ascunşi prin pustiu şi munţi sau prin unele mănăstiri îndepărtate. Sfinţii răspîndeau dragoste şi bunătate – de aceea ei erau iubiţi nu numai de oameni, ci şi de animalele cele mai fioroase. De la această dra-goste şi linişte dumnezeiască animalele sălbatice deveneau paşnice şi blînde.

Creştinii primelor veacuri adesea plecau în pustiu, mai departe de forfota lumească, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Unul din ei – Cuviosul Simeon, care a vieţuit în sec V, şi-a făcut lăcaş pe un stîlp şi a vieţuit mulţi ani în post şi rugăciune, pentru aceasta fiind numit Stîlpnicul.

Oamenii ve-neau la el cu rugăminţi şi Sfîntul nimă-nui nu-i refu-za ajutorul său, pen-tru toţi se ruga lui Dum-nezeu.

Dar iată că odată lîngă poarta stîlpului şi-a făcut culcuş un şarpe uriaş şi fioros şi oamenilor le era frică să vină la Cuvios. Şarpele însă se simţea bine lîngă Sfînt – de ce ar fi plecat?

Odată şarpelui i-a nimerit un ţepuş în ochi. El se zvîrcolea, se încolăcea de durere, apoi s-a tîrît pînă la stîlp şi îi arăta Sfîntului prin întreaga sa înfăţişare că suferă şi are nevoie de ajutor.

Sfîntului Simeon i s-a făcut milă de acest şarpe nenorocit. În privirea Cuviosului era atîta bunătate şi dragoste, încît ţepuşul a căzut ca prin minune din ochiul animalului. Şarpele recunoscător s-a aşezat lîngă poarta stîlpului şi trei zile a stat smerit ca un miel. Iar cînd ochiul s-a vindecat de tot, şarpele s-a retras în culcuşul său de mai înainte. Oamenii au început să vină iarăşi la cuviosul Simeon, slăvindu-L pe Dumne-zeu pentru o asemenea minune.

Un alt Sfînt din secolul al V-lea, cuviosul Gherasim, îşi ducea zilele într-o mănăstire din pustiul Iorda-niei. Într-o bună zi Cuviosul îşi făcea rugăciunea în pustiu. Deodată, auzi un urlet înfiorător şi văzu un leu. Fiara se apropie şchiopătînd de Sfîntul Gherasim şi-i întinse o labă pe care avea o rană puroiată. Sfîntul văzu că în labă intrase un spin. Leul îl privea pe Cuvios cu ochi plini de suferinţă.

- Prietene, te doare tare? - îl întrebă Cuviosul Gherasim pe leu. Ai răbdare, acuş te ajut.

Sfîntul scoase spinul, curăţi rana şi o bandajă cu o fîşie de pînză. Mîngîind cu blîndeţe coama aspră a leului, stareţul îl lăsă să plece. Dar leul nu pleca. Din ziua aceea el începu să-l însoţească pretutindeni pe călugărul Sfînt, asemeni unui elev după învăţător şi îi dădea ascultare în toate.

La mănăstirea unde-şi ducea zilele cuviosul Gherasim apa era adusă din rîul Iordan cu un măgăruş. Călugărul îl trimetea pe leu să păzească măgăruşul, cînd acela păştea pe mal. Leul înde-plinea cu sîrguinţă această ascul-tare. Dar într-o zi el a adormit la umbra unui palmier. Iar în acest timp prin preajmă trecea o caravană de cămile. Stăpînul caravanei, văzînd că măgăruşul paşte nepăzit de nimeni şi crezînd că acesta s-o fi rătăcit, l-a luat cu el.

Cînd s-a întors leul fără măgăruş, Sfîntul Gherasim i-a zis:

- Tu l-ai mîncat? Dacă-i aşa, va trebui să faci tu lucrul lui de acum înainte. Din ziua aceea începu leul o nouă ascultare, cărînd apă la mănăstire.

După o vreme, aceeaşi caravană facea cale întoarsă. De pe malul înalt al rîului leul îşi văzu măgă-ruşul şi se repezi bucuros spre el. Negustorul, înspăimîntat de leu, îşi lăsă caravana şi-o luă la sănătoasa. Iar leul, luînd în gură frîul, cum făcea şi mai înainte, aduse măgă-ruşul la mănăstire.

Cînd se apropie cu măgăruşul de stareţ, Sfîntul Gherasim mîngîie leul şi îi zise zîmbind:

- Degeaba te-am certat. Eşti un leu cinstit şi de azi înainte te vei numi Iordan.

Mult timp a mai trăit la mănăs-tire leul Iordan. Cînd Cuviosul Gherasim îmbătrîni de tot şi muri, leul fu cuprins de tristeţe şi încetă să mai mănînce. Apoi se culcă pe mormîntul Sfîntului, scoase un urlet de se cutremură văzduhul şi îşi dădu sufletul.

Pe Sfîntul Antonie, care a trăit în secolul al IV-lea, leii l-au ajutat ca nişte prieteni credincioşi. Într-o noapte Dumnezeu i-a descoperit că în alt capăt al pustiului egiptean vieţuieşte un sihastru, pe care trebuie să-l viziteze. Şi Sfîntul Antonie, bătrîn de 90 de ani, porni la drum.

Grea fu calea prin pustiu: soarele ardea fără milă, apă nu era, doar vîntul spulbera nisipul înfierbîntat. Pe Cuvios îl călăuzea o hienă, care alerga înaintea lui. Această fiară l-a adus în faţa unei peşteri. Intrarea în peşteră era umbrită de un palmier.

Sfîntul Antonie a intrat în peşteră şi în semiîntuneric abia de a putut întrezări silueta unui om care se ruga. Era Sfîntul Pavel Tebaitul. Cînd s-au văzut, bătrînii s-au îmbrăţişat. Atunci s-a întîmplat ceva minunat – la picioare li se lăsă un corb cu o pîine în cioc.

- Ce-i asta? Întrebă Sfîntul Anto-nie, mirat de minunea pe care o vedea.

- Domnul ne-a trimis acest ospăţ, - a spus Sfîntul Pavel. – În fiecare zi îmi trimite cîte o jumătate de pîine, iar azi, pentru că am un oas-pete, mi-a trimis o pîine întreagă.

După masă Sfîntul Pavel i-a spus prietenului că el a fost trimis de Însuşi Dumnezeu ca să-i aducă o haină din Alexandria. Haina aceea o vroia Sfîntul pentru moartea sa, despre care Antonie nu ştia.

Cînd a ajuns în oraşul înde-părtat, Sfîntul Antonie într-adevăr găsi acea haină după care l-a trimis Sfîntul Pavel. Sfîntul Pavel avea atunci 135 de ani şi nu a mai fost în oraş din tinereţile sale, căci toată viaţa a trăit în peşteră fără să vadă pe nimeni. Atunci Sfîntul Antonie a înţeles că bătrînul pe care l-a găsit în peşteră era un Sfînt de-al lui Dumnezeu şi că avea darul de a vedea de departe în orice loc al lumii.

Întorcîndu-se la peştera bătrî-nului, Sfîntul Antonie a început să plîngă şi să se roage Domnului ca să nu-i ia prietenul. Căci a avut pe cale o viziune: o lumină neobişnuit de puternică, îngeri cîntînd, chipu-rile Proorocilor, ale Apostolilor şi… Cuviosul Pavel în mijlocul lor. Cînd s-a întors în peşteră Sfîntul Antonie a văzut că Sfîntul Pavel adormise…

Toată noaptea a plîns şi s-a rugat Antonie deasupra corpului neînsufleţit al prietenului. Dimi-neaţa a vrut să-i sape un mormînt, dar a văzut că nu are cu ce. Pe dea-supra, Sfîntul Antonie era şi el bă-trîn şi sleit de puteri, iar pămîntul pietros era uscat de arşiţă. Deodată în faţa lui au apărut doi lei. Aceste fiare legaseră de mulţi ani priete-nie cu Sfîntul Pavel. Ei şi-au aplecat capetele în faţa celui răposat şi au început să-i sape groapa cu labele. Sfîntul Antonie i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru asemenea ajutor.

Încă din cele mai străvechi timpuri Sfîntul Vlasie era considerat ocrotitorul animalelor domestice. Creştinii se rugau lui cînd li se îmbolnăvea un cal sau cînd se pierdea un viţel. De ce anume îl chemau ţăranii în ajutor?

Iată de ce. În secolul IV, cînd împăratul Liciniu îi persecuta pe creştini, locuitorii oraşului Sevastia l-au convins pe episcopul lor, Sfîntul Vlasie, să plece din oraş, pentru a nu fi prins şi supus chinurilor. Sfîntul Vlasie i-a ascultat pe oamenii care-l iubeau şi s-a aşezat cu tariul pe muntele Argeos. Muntele era înconjurat de păduri, în care trăiau multe animale.

Animalele veneau deseori la peştera Sfîntului. Ele aşteptau cu răbdare pînă-şi termina Cuviosul Vlasie rugăciunea. După aceea el ieşea din peşteră şi binecuvînta animalele, iar ele începeau să aler-ge, să sară, să se gudure de bucurie. Pe cele bolnave Sfîntul le vindeca, punîndu-le mîna pe creştet.

Dar iată că odată slugile împă-ratului vînau pe muntele Argeos şi văzură o mulţime de animale care se zbenguiau. Mult se minunară ei că leii nu-i atingeau pe cerbi, iar urşii pe căprioare.

Sfîntul Vlasie i-a observat pe vînători de departe. El a bine-cuvîntat animalele şi le-a spus încet:

- Fugiţi mai repede să nu vă omoare vînătorii!

Cînd s-au apropiat, vînătorii n-au mai văzut nici urmă de fiară, în faţa lor se afla doar un bătrîn cărunt.

- Eşti un vrăjitor! – i-au zis vînătorii, - cum ai fermecat aceste animale ca să te asculte?

- Nu sunt vrăjitor. Eu sunt creştin din tinereţe. Duşmanii credinţei m-au alungat din oraş. Mai bine trăiesc cu fiarele sălbatice, decît cu oamenii cei răi, duşmanii lui Hristos…

Mulţi ani a sihăstrit Sfîntul Vlasie şi în toţi anii aceştia s-a rugat pentru oameni şi pentru prigonitorii săi de asemenea. În tot răstimpul acesta animalele sălba-tice veneau la el după bunătate, mîngîiere şi dragoste.

Toate acestea s-au întîmplat în sec. IV. Sfîntul Neofit era tînăr de tot cînd a primit chemarea de a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. El şi-a luat rămas bun de la părinţi şi s-a pornit în munţii care înconjurau Niceea. În munţi a găsit o peşteră, unde a hotărît să-şi facă locaş. Dar în peşteră trăia un leu. El i-a ieşit în întîmpinare tînărului, cu un urlet fioros. Atunci Neofit i-a spus fiarei blînd şi liniştit:

- Domnul m-a adus încoace şi mi-a poruncit să-mi duc viaţa în această peşteră. Te rog, caută-ţi alt adăpost!

Şi leul a plecat. Iar Sfîntul s-a aşezat cu traiul în peşteră şi un înger îi aducea de mîncare.

Dar păgînii, duşmanii credinţei în Hristos, au aflat unde îşi are lăcaşul Sfîntul Neofit. Ei l-au prins şi au hotărît să-l dea fiarelor spre sfîşiere.

Mucenicul a fost adus pe arena circului. Dar să ştiţi că circul în lumea antică nu era tot aşa cum e circul de azi. Acolo nu admirau dibăcia gimnaştilor şi nu rîdeau de clovnii neîndemînatici. Acolo păgînii se distrau cu suferinţele celor executaţi şi cu luptele cumplite ale gladiatorilor. Le plăcea priveliştea suferinţei şi a morţii.

În arenă Sfîntul Neofit a fost legat de un stîlp. Apoi păgînii le-au dat drumul urşilor sălbatici. Fiarele s-au năpustit cu urlete la Sfînt, dar deodată parcă i-a oprit o putere minunată. Animalele şi-au plecat capetele la picioarele Mucenicului şi s-au retras în tăcere. Atunci călăii au deschis cuşca unui leu.

- Această fiară flămîndă îl va sfîşia în bucăţi! – se gîndeau cu plăcere păgînii.

Leul s-a năpus-tit cu un răget sălbatic la Sfînt, dar brusc s-a oprit şi a încremenit, apoi a început să-i lingă Mucenicului picioarele. Era acel leu care-i cedase Sfîntului peştera!

- Ce mai faci, prietene, i-a spus Sfîntul Neofit, – M-ai recunoscut! Acum poţi să te duci în peştera noastră şi să trăieşti în ea. Eu nu voi mai reveni acolo.

- Du-te prietene! Şi să nu faci vreun rău acestor oameni, - a zis Sfîntul privindu-i cu bunătate pe călăii săi. Leul a început să alerge înfuriat în arenă, dar ascultîndu-l pe Sfîntul Mucenic nu s-a atins de nimeni. Apoi a sfărîmat porţile circului şi a fugit în pustiu.

Călăii înfuriaţi s-au aruncat asupra Sfîntului Neofit şi l-au străpuns cu o suliţă. Ei n-au mai înţeles de ce au devenit atît de blînde fiarele sălbatice şi ce putere le-a schimbat firea.

Sînt multe exemple în vieţile Sfinţilor care ne învaţă că un cuvînt spus cu credinţă îl înţeleg pînă şi animalele şi păsările.

Odată Sfîn-tul Acachie, episcopul Mili-tinului, care a trăit la începu-tul secolului V, ţinea o predică în templu. Iar sub tavanul tem-plului îşi fă-ceau cuiburi rîndunelele. Ele ciripeau zgomo-tos şi zburau deasupra episcopului şi oamenii nu puteau asculta pre-dica sa. Atunci Sfîntul Acachie s-a adresat păsărilor: Dragi rîndunele! În numele Creatorului, vă rog, nu mă încurcaţi să predic!

Şi, spre marea mirare a tuturor celor adunaţi în templu, imediat s-a lăsat liniştea.

Rîndunelele ascultătoare au zburat din templu. Ele s-au întors la cuiburile lor doar atunci cînd Sfîntul Acachie şi-a dus la bun sfîrşit predica.

Sfîntului Vina i-a dat ascultare un animal uriaş – un hipopotam.

Pe malul rîului unde trăia în singurătate avva (părintele) Vina se aflau lanurile oamenilor din loca-litate. Iată că cineva a început să le distrugă semănăturile.

Agricultorii îngrijoraţi au venit la Sfîntul Vina cerîndu-i ajutor.

Avva Vina, ascultîndu-le păsul, a venit pe malul rîului şi a zis încetişor:

- În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să nu mai strici cîmpurile acestor oameni. Atunci din apele rîului s-a arătat un hipopotam uriaş. Uitîndu-se la Sfînt, el a dat din cap de parcă ar fi în-ţeles şi a plutit la vale, purtat de ape. Nimeni n-a mai auzit de el prin părţile acelea.

Această întîmplare a avut loc în sec. III. Pe un munte, în apro-pierea oraşului Cezareea Capado-chiei, locuia Sfîntul Mamant.

Zi şi noapte se ruga pentru oameni, îl implora pe Dumnezeu să le dea păgînilor credinţă în Hristos. Hrana lui obişnuită era laptele de capră sălbatică, din care mai făcea şi brînză.

Uneori cobora de pe munte şi le împărţea brînză celor săraci.

Guvernatorul oraşului îi ura pe creştini şi îi persecuta crîncen. El i-a trimis pe ostaşi să-l găsească pe Sfîntul Mamant şi să-l aducă în oraş. Ostaşii au găsit cu uşurinţă coliba Sfîntului.

- Poftiţi, fiii mei, treceţi şi serviţi - i-a întîmpinat cu blîndeţe bătrînul. El i-a hrănit cu brînză şi lapte. De odată în colibă au început să intre animale. Mai întîi au intrat ciutele şi caprele, apoi hienele şi leii. Ostaşii s-au speriat.

- Nu vă fie frică, aceştia sînt prietenii mei, i-a liniştit avva Mamant.

Ostaşii au rămas miraţi de o asemenea prietenie şi li s-a făcut milă să-l ducă pe bătrîn la moarte sigură. Dar dacă nu îndeplineau ordinul, guvernatorul avea să-i omoare. Sfîntul parcă le auzi gîndurile şi le zise:

Şi ostaşii l-au condus pe Sfînt pînă în oraş. Tot drumul, pe Cuvi-osul Mamant l-a însoţit cel mai bun prieten al său - un leu.

Conducătorul Cezareii a încer-cat să-l facă pe Cuvios să se dezică de Hristos şi să se închine zeilor păgîni. Dar Sfîntul nu l-a trădat pe Dumnezeul său şi a primit moartea de mucenic.

În secolul IV, în pustiul egiptean trăia un Sfînt pe nume Elie. El îşi ducea traiul într-o peşteră, chinu-indu-şi trupul, dar întărindu-şi duhul prin post şi rugăciune.

Dumnezeu îi trimitea hrană în chip miraculos - Sfîntul o găsea lîngă peştera sa. Gustînd puţin din ea, Cuviosul ducea restul la mănăstirea din vecinătate.

Odată, aflîndu-se în drum spre locaşul sfînt, Elie a văzut o turmă de măgari. Fiind obosit de povara sa, Elie i-a poruncit în numele Dom-nului unuia dintre animale să se apropie de el. Măgarul, ascul-tător, a venit şi şi-a potrivit spinarea pentru povară. Împreună şi-au ur-mat calea pînă au ajuns la un rîu mare. Elie n-a găsit barca la locul obişnuit şi a căzut pe gînduri, căci nu ştia cum va putea ajunge pe malul celălalt.

Atunci din apă îşi făcu apariţia un crocodil uriaş. Acest animal în-spăimîntător a sfîşiat mulţi oa-meni. Dar în faţa Sfîntului, care cu o voce blîndă a chemat numele lui Iisus Hristos, crocodilul parcă şi-a uitat firea cea rea. El s-a apropiat de Sfînt şi l-a lăsat să i se urce pe spinare.

Astfel, pe spinarea crocodilului, Cuviosul Elie a trecut rîul. Cei de la mănăstire s-au mirat de o asemenea minune:

- Cum ai ajuns? Doar în rîu a apărut un crocodil înfiorător?

- Dumnezeu mi-a trimis o barcă - le-a răspuns zîmbind Sfîntul Elie.

Atunci cînd voiau să scape de forfota lumească, creştinii din Egipt şi Palestina îşi găseau liniştea în pustiu. Iar Sfinţii ruşi îşi făceau chiliile în păduri de nestrăbătut. Şi ospeţi le veneau nu leii şi crocodilii, ci lupii şi urşii.

În secolul XIV a trăit cuviosul Serghie de la Radonej - un Sfînt care a întemeiat călugăria în Rusia. Mult timp şi-a purtat zilele însin-gurat, într-o chilie din mijlocul pă-durii. Prin acele locuri erau foarte multe animale şi păsări. Toate îl iubeau pe Sfînt şi îi veneau adesea pe ospeţe. În timp ce lucra în gră-dină îl vizita ba un lup, ba o turmă de mistreţi.

Odată, chiar în faţa colibei, sfîntul Serghie a întîlnit un urs uriaş, care era flămînd. Cuviosului i s-a făcut milă de fiară şi i-a adus prînzul său - o bucată de pîine. De atunci ursul se împrietenise cu Sfîntul Serghie. În fiecare zi venea la chilia lui şi se ospăta din pîinea pe care Sfîntul i-o lăsa pe un trunchi. Cuviosul îşi împărţea hrana cu ursul chiar şi atunci cînd avea puţină pîine. Dacă Sfîntul Serghie se ruga, ursul aştepta cu răbdare pînă va sfîrşi rugăciunea, abia apoi se ducea după bucata sa de pîine.

Alt Sfînt rus, Serafim de la Sarov, a vieţuit de asemenea mult timp în pădure. Poieniţa unde-şi făcuse el chilia o numea, în memoria asceţilor care au locuit în pus-tiu, “pustioară”.

Sfîntul Serafim, făcătorul de minuni, îşi împărtăşea dragostea cu orice fiinţă, fie om sau fiară. “Bucuria mea” - astfel se adresa oricărui om care-l vizita.

Adesea în “pustioara” sa poftea un urs. Fiara lua hrana cu care era servit, întinzîndu-şi capul uriaş pentru a fi mîngîiat. Apoi, mulţu-mit, se aşeza la picioarele bătrî-nului pustnic ca un cîine devotat.

- Mi-a trimis Domnul drept mîngîiere această fiară - zicea sfîntul Serafim, mîngîind blana miţoasă a ursului.