Încă din momentul creaţiei, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu libertate, putînd să-şi manifeste dragostea sa faţă de Creator în mod liber. Însă el, omul, crezînd că are tot ce vrea şi că poate face orice şi fără Dumnezeu şi-a luat partea cu care fusese înzestrat şi a plecat în ţara îndepărtată, ţara păcatului, prin călcarea poruncii şi refuzul de a conlucra cu dragostea Tatălui (Lc. 15, 11-32).

Biserica este locul de întîlnire al omului cu Dumnezeu, treapta de pe care şi prin care îşi începe zborul său spre înălţimile cereşti. Ea este cea care ne oferă tot ceea ce ne este necesar pentru a ne realiza condiţia de oameni.

Unicitatea lui Dumnezeu presupune principiul singularităţii Bisericii, în sensul că El oferă puterea desăvîrşită şi nu are nevoie de o corectare în actele Sale. Lucrarea Lui nu se repetă, ceea ce zideşte El nu are nevoie de o întărire din partea altcuiva, căci este întărită din fire. Biserica cea zidită de Dumnezeu este una, iar celelalte aşa-zise “biserici” sînt zidite de oameni, care, crezîndu-se dumnezei încearcă să-L corecteze pe Dumnezeu, potrivit concepţiei lor demonice. “Biserica cea una este moştenitoarea Celui Care prin fire este Unul; şi pe această Biserică se silesc ereziile să o împartă în multe biserici”1.

Adevărata Biserică este zidită pe “Piatra cea din capul unghiului” (Ps. 117, 22: Is. 28, 16; Mt. 21, 42; Mc. 12, 10-11), Care are vîrful în Dumnezeu şi Care este Dumnezeu. Originea ei este divină şi nu are la bază principii umane.

Romano-catolicii susţin că ei sînt cei care constituie Biserica adevărată, deoarece mărturisesc “integral şi autentic adevărul universal şi ortodox, pe întreg globul”2.Vorbe goale pe care nici ei nu le cred, căci istoria creştină arată şi demonstrează netemeinicia lor. Nu poţi să fii cu Dumnezeu atîta timp cît nu păstrezi cuvîntul Său, ci încerci să-l modifici după bunul tău plac. Ori cîte dogme noi nu au intrat în biserica lor, dogme care nu au nici măcar un principiu logic, dar altminteri scripturistic? Sf. Ap. Pavel ne învaţă că Scriptura nu poate fi modificată: “Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Gal. 1, 8).

Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit, prin Sfîntul Duh Cel dărător de viaţă (In. 3, 16). Este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au “om care să-i arunce în apă” (In. 5, 1-15). Totul este aici “adevărul care ne face liberi” (In. 8, 32) şi “dragostea care nu cade niciodată” (I Cor. 13, 8). Aici este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, avînd drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (In. 8, 12), căci: “... în afara Ortodoxiei celei adevărate întunericul creşte cu repeziciune”3.

Ea este plinătatea, în sensul că nu are ce primi de la nimeni, ci numai poate să ofere pentru a îmbogăţi sufleteşte şi pentru a apropia de Dumnezeu. “În afară de Biserica Ortodoxă nu este adevăr. Ea este singura păstrătoare credincioasă a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfinţii Apostoli şi este, ca atare, adevărata Biserică Apostolică”4. Puterea ei este puterea lui Hristos, care permanent este prezent în ea (Mt. 28, 20) pentru a o ocroti şi a o hrăni cu Trupul şi Sîngele Său.

Ortodoxia este Cina cea de Taină la care sînt chemate toate popoarele (Ierem. 31, 31) să se împărtăşească cu Domnul Hristos, nu cu simboluri, ci cu Însuşi Trupul şi Sîngele Lui. Toţi participă la aceeaşi rugăciune, împărţind fiecare după harul şi darul său. Aici este familia cea mare unde cu toţi ne sîntem fraţi prin iubire, iar Dumnezeu ne este Tată5.

Iuda Iscarioteanul reprezintă omul eretic, care fuge de la masa euharistică, de la unitatea Bisericii, găsindu-şi “liniştea” în concepţiile sale şi nu în Dumnezeu. Istoria ne arată că lumea a fost plină de astfel de oameni. Sînt mulţi de Iuda care se cred apostoli (I Cor. 12, 29). Însă nădejdea nu trebuie să ne-o punem în “infailibilitatea” noastră, ci în puterea şi dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie ca Dumnezeu să urmeze drumul nostru, potrivit regulilor impuse de noi, ci noi trebuie să urmăm drumul Său, drumul Crucii, prin dragoste şi smerenie, drumul Ortodoxiei.

Ortodoxia este izvorul nesecat şi dătător de viaţă care izvorăşte din coasta Mîntuitorului Hristos şi care răcoreşte prin această “apă vie” (In. 4, 10) pe tot omul care aleargă la ea. Ea nu-şi rezervă aceste daruri numai pentru sine, ci se lasă deschisă către toţi oamenii: “Ortodoxia nu este proprietatea tradiţiei soborniceşti, a cărei păstrătoare se ştie a fi... Ortodoxia nu poate decît să privească cu bunăvoinţă, să înlesnească, să întărească orice întoarcere la izvoare”6.

Ea este cea care propune şi care a propus încă de la întemeierea ei, din vremea Apostolilor, un alt fel de viaţă, o viaţă trăită în comuniune cu Dumnezeu. Cu toată teologia şi practica ei liturgică reprezintă o relaţie mistică, o relaţie în care omul şi Dumnezeu îşi vorbesc reciproc, în care omul devine liber şi protejat de Dumnezeu.

În încheiere, aş vrea să spun că Biserica Ortodoxă este oaza din mijlocul deşertului acestei lumi, unde toţi cei care aleargă se vor mîntui de arşiţa disperării şi nesiguranţei; unde toţi se vor răcori şi hrăni cu bunurile dumnezeieşti. Este soarele cel mare care luminează cu puterea şi cu harul lui Dumnezeu pe tot cel ce doreşte revenirea la casa părintească (Lc. 15, 11-32).

1 Clement Alexandrinul, Stromata a VII-a, în Scrieri, Partea a doua, PSB 5, trad. Pr. D. Fecioru, EIBM, Bucureşti 1982, pg. 544.

2 Tertulian Longa, Credo - Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, colecţia “Homo Religiosus”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pg. 184.

3 Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, trad. Mihaela Grosu, FEP - Tipografia Centrală Cartea Moldovei, Chişinău 1995, pg. 228.

4 Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Tîlcuiri din Sfînta Scriptură pentru fiecare zi din an, trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Colecţia “Părinţi ruşi”, Ed. Sofia, Bucureşti 1999, pg. 10.

5 Mica Dogmatică vorbită, de Pr. M. A. Costa de Beauregard şi Părintele Dumitru Stăniloae, trad. Maria Cornelia-Oros, Ed. Deisis, Sibiu 1995, pg. 61.