Evenimentul cel mai scandalos din viaţa religioasă a Rusiei pe anul 1997 s-a petrecut la 9 noiembrie. În această seară de duminică NTV-ul* a rulat filmul “Ultimile ispite ale lui Hristos”. Conflictul ce se cocea în ascuns оn ultimii ani a răbufnit: uriaşul imperiu informaţional al Rusiei a declarat război pe faţă Bisericii Ortodoxe Ruse.

Biserica nu dăduse motiv pentru aceasta. Drept motiv a servit doar calendarul. 9 noiembrie - aniversarea “nopţii de cristal”. Este acea tristă noapte cînd оn Germania nazistă au început persecuţiile asupra evreilor. Se înţelege că regizorul principal al NTV-ului Alexandr Faifman şi stăpînul NTV-ului d-l Gusinski, care оmbină postul de director general al “Media-MOST” şi de preşedinte al Congresului Evreiesc din Rusia, pe bună dreptate păstrează o amintire durută despre această noapte. Însă de ce pentru crima neopăgînilor germani (iar nazismul, hrănit cu ocultism, era duşman pe faţă nu numai al iudaismului ci şi al creştinismului) el a hotărît să se răzbune pe credincioşii ortodocşi din Rusia? De ce această durere a lui s-a revărsat ca o jignire peste acel popor care a salvat comuniunea evreiască europeană de la anihilare?

Dacă eu văd doi oameni, dintre care unul îi rupe mоinile celuilalte - apoi căruia dintre ei оi aparţine dreptul de a striga: “Оncetează! Asta nu mai e glumă! Mă doare!”? Celui care suceşte mîiinile, sau celui care оncearcă să scape? Cel pe care îl doare are, fără-ndoială, dreptate, atunci cînd оşi face cunoscută durerea.

Atunci de ce un astfel de drept omenesc nu l-a recunoscut d-l Gusinski şi canalul său de televiziune şi pentru creştini? Cine poate fi un mai mare “expert” оn materie de Ortodoxie decоt Patriarhul? D-stră, din anumite motive, nu vă place Patriarhia Moscovei? Dar şi catolicii şi protestanţii şi chiar şi musulmanii au avertizat că filmul este neadmis de blasfemitor.

De cоnd colegiul unor cetăţeni bine-hrăniţi şi fără necazuri îşi asumă dreptul să afirme cum că, aşa şi pe dincolo, bîta care bate оn cap pe omul răcnind, nu-i pricinuieşte şi nici nu poate să-i pricinuiască vreo durere? Ce drept au nişte oameni total lipsiţi de sentimentul sfinţeniei (sfinţenie - ce-i aia? unede? cînd?), se apucă să judece ce simt oamenii la care simţul sfinţeniei nu e atrofiat? Ivan Bunin zise cîndva despre Lev Tolstoi: “Toţi îl ceartă pe Tolstoi. Dar cum de nu înţeleg că acesta e pur şi simplu un om nefericit. Lui pur şi simplu îi lipseşte organul cu care se crede”. Dar aşa este şi cu domnii de la NTV. Nu au ei “organul cu care se crede” - atunci de ce să se laude cu asta şi să nu asculte avertismentele altora, care cu cel de al “şaselea simţ” al lor, cu simţul evlaviei îi avertizează pe cei născuţi orbi: mai atent, aici e prăpastie, aici - e blasfemie?

Bine, omul nu e obligat să fie relifios şi să aibă acel “organ cu care se crede”. Dar acel organ cu care omul simte durerea celuilalt ca pe a sa, trebuie să-l aibă oamenii care afirmă despre sine că ar fi democraţi incoruptibili şi luptători pentru drepturile omului. Pe 9 noiembrie a devenit clar: NTV-ul şi democraţia sînt lucruri diferite. Democraţia nu este posibilă fără capacitatea, dacă nu de a simţi, cel puţin de a înţelege durerea străină. Dar NTV a demonstrat că durerea a milioane de oameni pentru ei este un fleac. Dacă aceşti oameni nu sînt din gaşca lor, atunci nici durerea lor nu e adevărată, şi în genere, o оntrebare şi mai gravă: oare sînt ei oameni...

9 noiembrie 1997 оn viaţa NTV este similar cu zilele din decembrie 1917 pentru puterea bolşevică. După ce tunurile sovietice au tras asupra bisericilor Kremlinului din Moscova (focurile au continuat şi după ce cursanţi au părăsit Kremlinul), a devenit evident: la putere au venit nu democraţii, nu prietenii poporului, nu acei oameni care ar fi dorit binele pentru Rusia. A devenit evident că puterea aspura ţării au preluat-o cei ce fierb de ură pentru “această ţară”, pentru sfinţeniile ei şi pentru poporul ei. Şi după 9 noiembrie 1997 la fel de reală a devenit noua îngrijorare pentru soarta ţării: ce se petrece cu ţara noastră, dacă un canal de televiziune cu atîta influenţă, finansat din aceleaşi surse ce au asigurat victoria preşedintelui la alegerile precedente, pe faţă îşi manifestă ura faţă de sfinţeniile Rusiei?

Da, orice om are dreptul la o discuţie cu creştinii, dreptul la critică şi la contradicţie. Dar nu are dreptul să scuipe şi să hulească. Este blasfemitor să întipăreşti în memoria oemenilor scene de pat cu participarea Mariei Magdalena şi... Iar explicaţiile: “Vedeţi, este intenţionat, sînt halucinaţii pe care diavolul le naşte în conştiinţa Răstignitului”, deloc nu uşurează arsura. După învăţătura creştină, gîndurile rele şi mincinoase în genere nu pot să apară în conştiinţa Dumnezeului-om Hristos. Nu poate în interiorul Fiului lui Dumnezeu să răsune glasul împăratului întunericului.

Dar nu numai din punctul de vedere al credinciosului e blasfemitor acest film. O lectură intenţionat blasfemitoare a Evangheliei este promovată de o masivă mişcare anticulturală. Setea de a batjocori, de a spurca tot ce este înalt, este caracteristică pentru boierii contemporani. Puşkin devine interesant nu prin poezia sa, ci prin “lista sa de Don Juan”; de Ciaicovski оşi amintesc mai mult оn оn legătură cu problemele minorităţilor sexuale...

Aşa că nu numai simţul religios şi simţul democratic le lipseşte patronilor NTV-ului. Le mai lipseşte lor şi acel simţ al ierarhiei, fără de care în genere cultura este de neconceput. Le lipseşte lor şi simţul a ceea ce este înalt şi ce este josnic, şi că ele nu pot fi amestecate...

“Ultimile ispite ale lui Hristos” - nu este o operă culturală şi de aceea şi lupta Bisericii împotriva demonstrării acestei schimonoseli nu a fost lupta unor fanatici оmpotriva progresului cultural. Cultura e imposibilă fără sentimentul sfinţeniei, fără “simţul înălţimii”. Anume prin acest simţ cultura face făptura omoidă om, biped, ce se uită în sus (cuvоntul grecesc “antropos”, ca şi slavonescul “celo-vec” оnseamnă fiinţă îndreptată în sus, spre veşnicie)...

După cele întоmplate, pentru omul care оncearcă să fie intelectualiceşte cinstit, dispare dreptul moral de a repeta răspînditul clişeu antibisericesc: “Patriarhia, vezi bine, ocupă astăzi locul PCSS”. În timpurile sovieticilor nici nu s-ar fi visat la aşa ceva: Secretarul General roagă televiziunea să anuleze demonstrarea unui film anticomunist, iar drept răspuns, televiziunea arată filmul în cel mai bun timp de eter. Reacţia NTV-ului la rugămintea Patriarhului exclude posibilitatea de a afirma cum că Ortodoxia оn Rusia este ceva obligatoriu-de-stat. Se vede că trecutul, оnceput оn 1917, оncă nu a plecat. Şi a fi ortodox în Rusia pоnă azi оnseamnă a fi pregătit să primeşti scuipări din partea noilor stăpîni. Numai că în locul comisarilor astăzi sînt domnii - ce stau оn fruntea imperiului financiar şi informaţional.

* NTV (HTB rus.). Canal de televiziune independent, cel mai popular оn Rusia post-sovietică.

Traducerea redacţiei, după volumul: Diacon Andrei Kuraev, “Kak delaiut antisemitom” (Cum te fac antisemit), Ed. Odighitria, Moscova 1999.

Nu mult după prezentarea filmului “Ultimile ispite ale lui Hristos” оn Romвnia, a apărut cartea “Evanghelii apocrife”, cam оn aceeaşi perioadă cînd se vota оn parlament Ortodoxia ca religie de stat. Ilustrată cu icoane ortodoxe şi cu un studiu introductiv, care la început pare să vrea să conducă la o lectură corectă a apocrifelor, cartea atrage nu numai ca valoare documentară şi literară, ci chiar şi ca un pretins studiu asupra unor texte atît de controversate.

Cartea are structura unui “roman cristologic”, cum se exprimă însuşi alcătuitorul. Adică însumează “evanghelii” începоnd de la “Viaţa “părinţilor după trup” ai lui Iisus”, “Naşterea şi copilăria lui Iisus”, “Patimile şi pogorîrea оn iad” şi chiar pоnă la “Adormirea Maicii Domnului”. Nu ne ferim a zice că multe informaţii conţinute în apocrifele citate sоnt acceptate de Sfоnta Tradiţie, atunci cоnd este vorba de relatări necuprinse оn Evanghelii (Ioan 28, 25). Deşi, оn contextul оn care sоnt prezentate chiar şi aceste informaţii corecte, amestecîndu-se cu minciuna, devin păgubitoare pentru cititorul neavizat.

Ceea ce sporeşte dauna acestor texte sînt chiar comentariile alcătuitorului (Cristian Bădiliţă). Deşi foarte diplomat cu cititorul ortodox la început, autorul оşi dă pe faţă nesimpatia, să zicem aşa, faţă de ortodoxie pe parcursul оnaintării оn lectură şi totodată adeziunea sa la un sincretism religios pronunţat.

Comentatorul оşi оncepe discursul cu un truc oratoric. El linguşeşte pe cititorul ortodox de la bun început, void parcă a se îndreptăţi de fapta de a scoate la iveală nişte texte abolite de Biserică. “Termenul de “apocrif”, scrie el, este în ochii bunilor creştini (sic!), echivalent cu “primejdios”, “dubios”, “blestemat”, chiar “diabolic”. Mai ales astăzi, cînd atоtea erezii ale creştinismului şi manifestări sectare, mode sincretice şi “metareligii” agresează, din toate părţile şi prin toate mijloacele, intimitatea noastră (sic!) spirituală, publicarea acestor evanghelii apocrife ar putea fi interpretată - în Romвnia (care e mai оnapoiată decоt occidentul? n. n.) - ca o nouă “diversiune”, ca o răuvoitoare ispitire” (p. 7). Iată un clişeu cu care mulţi ung ochii ortodocşilor mai puţini teologi, pentru a-i asigura de buna intenţie faţă de ei. Dar asta este un fel de “butîlca votki” (sticla de votcă) la ruşi, cu care оncepe orice discuţie importantă la ei. După ce ortodoxul citeşte aceste cuvinte, (zise parcă de el însuşi!), se îmbată ca de votcă şi în continuare оl ascultă pe C. Bădiliţă ca pe un prieten numai ce descoperit. Şmecheria comentatorului reiese şi din faptul că pe prima pagină nu foloseşte numele deplin al Domnului, ci “Mîntuitorul”, după tradiţia ortodoxă, pentru că în continuare va folosi peste tot “Isus (cu un singur “i”) Cristos”, fapt prin care оşi arată separarea sa de Biserica Ortodoxă. Deşi, dacă vroia să fie “diplomat” pînă la urmă trebuia să-şi dea seama că cu o astfel de ortografiere a numelui Mîntuitorului Hristos, оntr-o ţară ortodoxă, seamănă cu un negru trimis spion în Rusia.

Parada de erudiţie a lui Bădiliţă nu-i scuză alunecările dogmatice, cum ar fi simpatia exprimată faţă de dogma catolică privind “Imaculata Concepţie a Mariei”, ce-şi are “un serios punct de sprijin în Protoevanghelia lui Iacob” (p. 17). Lipsa de antenă teologică a d-lui Bădiliţă îl оmpinge să motiveze valoarea unui text fals (Protoev. lui Iacob) printr-o erezie. Dar faptul că această dogmă se sprijină pe textul simpatizat de Bădiliţă nu este, repetăm, un argument în apărarea textului, ci dovada cea mai mare a falsităţii lui! Căci dacă, aşa cum susţin catolicii şi Bădiliţă, conceperea Maicii Domnului din Ioachim şi Ana ar fi fost fără de păcat, atunci ea nu ar mai fi avut nevoie de Mîntuitor şi, deci, făptura omenească (Maica Domnului) s-ar fi putut mîntui fără Dumnezeu, ceea ce contrazice rostul venirii lui Dumnezeu оn lume, оntruparea şi moartea Lui pe cruce pentru tot neamul omenesc. Оnvăţătura ortodoxă susţine doar că conceperea Maicii Domnului din Ioachim şi Ana ar fi avut gradul minim de păcat, dacă mă pot exprima aşa, din cauza vîrstei оnaintate a soţilor şi, deci, prin scăderea plăcerii trupeşti şi a poftei în actul zămislirii. Totuşi, aceasta nu anulează păcatul. De aceea, Maica Domnului, cea “mai cinstită decît heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît serafimii” prin propria sa viaţă, dar moştenitoare a păcatului adamic, naşte totodată fiu dar şi Mîntuitor.

Totuşi, tindem să credem că toate acestea d-l Bădiliţă le cunoaşte mai bine decît mine şi că aceste trucuri pseudo-teologice pe care şi le îngăduie, ca şi acela cu ortografierea numelui Domnului, sînt pur şi simplu o propagandă procatolică. Faptul că Bădiliţă este un antiordodox fără ascundere (şi aici îl suspectăm şi de ateism), reiese şi din sincretismul religios pe care îl practică. Iată cum comentează el “cei şapte paşi ai Mariei din Protoevanghelia lui Iacob (VI. 1), (o tehnică a “amănuntului semnificativ” practicată obsesiv în evangheliile apocrife, nu numai оn romanul psihanalitic modern!, dar şi o evidentă mistică a numărului ce ne introduce deja în ocultism): “Cei şapte paşi făcuţi de Maria au o semnificaţie specială: şapte este numărul perfect atît оn Vechiul, cоt şi оn Noul Testament. Episodul оnsă ne trimite şi spre un eveniment simbolic din viaţa lui Budha. “Imediat după ce s-a născut, Budha s-a ridicat în picioare, a făcut şapte paşi spre nord, a privit apoi către toate zările şi a rostit cu glas tunător: “Eu sînt Primul din оntreaga lume, sоnt Cel mai Bun din оntreaga lume”. Prin cei şapte paşi Budha se înstăpîneşte asupra lumii. Desigur altul este cazul Mariei. Nu cred că se poate vorbi de vreo dependenţă reciprocă” (Smid, 50). Chiar dacă nu se poate vorbi de o influenţă budistă, cert este faptul că ne aflăm în faţa unui simbol universal, a unui arhetip transcultural. Personajele excepţionale se înstăpînesc asupra lumii prin săvîrşirea unui număr simbolic de paşi, gest care va fi apoi ritualizat. Paşii Mariei pot avea o legătură directă cu cei şase paşi ritualici făcuţi în timpul deplasării şi instalării chivotului (a se vedea spre pildă, Cartea a doua a lui Samuel 6, 12). În versiunea armeană Maria face trei paşi (tot un număr simbolic)” (p. 50).

Iată un haos înstăpînit cu uşurinţă prin asocieri care nu-şi au locul. Pentru a-şi susţine filozofia şchioapă făcută în jurul lui Budha, comentatorul recurge şi la o sursă ortodoxă - Biblia, aducînd exemplul instalării chivotului: “Atunci s-a dus David şi a adus cu alai chivotul Domnului din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David. Dar cоnd cei ce duceau chivotul Domnului făceau cоte şase paşi, el aducea jertfă un viţel şi un berbec...” (II Regi 6, 12-13). Vrea să susţină o idee păgînă printr-un ritual păgîn? Şi ce dacă ritualul descris se află în Biblie şi e înfăptuit de marele prooroc David? Nu trebuie să nesocotim faptul că acţiunea se petrece în Vechiul Testament şi, după cum susţine de nenumărate ori Apostolul Pavel, legea era pentru imaturitatea iudeilor. Iar Sf. Ioan Gură de Aur merge şi mai departe cînd zice: “şi jertfele şi curăţirile şi începuturile de lună nouă şi chivotul şi însuşi templul... toate acestea şi-au luat început din pricina neputinţei lor [iudeilor] de a se ridica cu mintea mai presus de cele materiale. Totuşi, Dumnezeu, pentru mîntuirea celor rătăciţi, a îngăduit iudeilor să I se slujească prin aceste acte de cult, prin care şi păgînii, cu mici deosebiri, slujeau demonilor...”*. Prin aceasta оnsă nu se anulează însemnătatea Vechiului Testament, ci doar se întăreşte mai bine Noul Testament. Dar iarăşi credem că d-l Bădiliţă ştia prea bine o chestiune elementară de teologie şi de aceea îl оnvinuim оncă o dată de inducerea în rătăcire a cititorului în mod intenţionat.

Оntemeindu-şi discursul pe argumente extrateologice, comentatorul ajunge foarte uşor la afirmaţii ce pun evangheliile apocrife într-un raport de superioritate faţă de Evangheliile canonice: “Creştinismul instituţionalizat ar fi murit demult, sufocat de seriozitatea “lucaniană” (aici, dogmatică, n. n.), dacă nu s-ar fi născut, din cînd оn cоnd, cоte un Petru naiv şi năzdrăvan (înţelegere falsă a şocului pe care l-a suportat Petru în muntele Tabor la vederea Dumnezeirii lui Hristos), care să transforme dogmele în realitate fascinantă” (p. 16).

Citez: “Personal m-am orientat spre o a treia categorie de evanghelii, izvorоte din pura curiozitate şi sete a omului simplu de a cunoaşte cît mai multe amănunte despre viaţa “personajelor” de care depind pоnă la urmă destinul şi mîntuirea sa. Textele respective alcătuiesc un adevărat roman cristologic. Un roman de aventuri duhovniceşti, “pasionant” doar în măsura în care patima noastră omenească devine ppatimă cristică, iar bucuria lecturii, оnceput de urcuş taboric. Cum s-a născut Maria; care i-au fost părinţii şi în ce fel şi-a petrecut copilăria sfîntă (Protoevanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Pseudo-Matei); cum a trăit Iosif şi cum a fost ajutat de Fiul său putativ să treacă, netemător, la ceruri (Viaţa lui Iosuf tîmplarul); cum Maicii Domnului i s-a оncercat fecioria de către o femeie semeaţă, încremenită în Legea ei moartă, pe nume Salomeea, care venise la peştera de lîngă Betleem să ajute, ca moaşă, la naşterea lui Iisus (Protoevanghelia...); cum au venit cei trei magi pоnă la Ierusalim, călăuziţi de o stea în chip de оncer (de un оnger оn chip de stea, n. n.); cum scutecele pruncului au vindecat de lepră o copilă, au redat înfăţişarea omenească unui tînăr transformat prin vraja cоtorva femei geloase оn măgar; cum au căzut idolii la pămînt, sfărîmоndu-se, cоnd a trecut El cu Iosif şi Maria pe lоngă un templu din Egipt (Evanghelia arabă a copilăriei); cum se juca “Isus”, copil de-o şchioapă, plăsmuind vrăbii din noroiul lumii şi mоntuindu-le spre zenit cu o bătaie din palme; cum оşi pedepsea El оnvăţătorii lumeşti, care, neştiind cu cine au de-a face, se împăunau cu bietele lor performanţe de a răzui un strat de cerneală de pe litera moartă a scripturii lui Moise (Evanghelia lui Pseudo-Toma); cum, venind la judecată înaintea lui Pilat, signoforii romani şi-au plecat de la sine stindardele pînă la pămînt (Evanghelia lui Nicodim); cum a ieşit din mormîntul păzit cu străşnicie - nu numai de o cohortă de soldaţi romani, ci şi de mulţi preoţi din sinedriul iudeilor - şi a înaintat оntre doi оngeri оnalţi cоt cerul, оn timp ce capul lui trecea dincolo de cer (Evanghelia lui Petru); cum a rupt pecetea de tină a iadului, cufundоndu-se pоnă la talpa lui şi scoţînd tot poporul drepţilor, în frunte cu protopărinţii neamului omenesc; cum l-a legat pe satana de grumaji cu lanţuri groase şi l-a azvîrlit la chin veşnic (Evanghelia lui Nicodim); cum s-a pogorît apoi iarăşi lîngă iubita Sa Maică pentru a o ridica, în slava cuvenită, la cele de sus; cum apostolii aflaţi în viaţă au fost aduşi pe nori dumnezeieşti din toate colţurile lumii, unde se aflau risipii, spre a-şi lua rămas bun de la Maica Mîntuitorului lor, iar cei deja morţi au fost înviaţi (Cuvîntul lui Ioan Teologul despre Adormirea Maicii Domnului) - iată doar cîteva dintre episoadele inedite ale vieţii Mîntuitorului surprinse оn evangheliile aşa-zise populare. Miraculosul, fantasticul şi hieraticul creează o atmosferă cu totul specială. Tensiunea nu scade o clipă. Intri într-un vоrtej, parcurgi o transă. Eşti îmbiat mereu să regiteşti pasaj cu pasaj. Parcurgi apocrifele, apoi te duci la Evangheliile canonice. Şi constaţi cu uimire că, citindu-le acum, după o baie de miraculos, acestea din urmă par “mai adevărate”, ţi se dăruiesc mai uşor şi mai pline de viaţă. Ce au uitat creştinii este tocmai trăirea vieţii ca un miracol, cu uimirea celui rătăcit o clipă printre zei; trăirea vieţii de aici ca şi cum ar fi cea de dincolo. Petru, Ioan şi Iacob au fost luaţi de Domnul pe munte, să se roage. Aici ei au văzut cum “chipul lui Isus” devenise altul. Dar cei trei apostoli n-au văzut doar un chip schimbat; ei au intrat într-o altă lume (“Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreunaţi de somn”), unde se aflau, alături de Mîntuitorul, Moise şi Ilie. Şi atоt de mult le-a plăcut lor lumea aceea, оncоt, la un moment dat, Petru оi zice lui “Isus”: “Оnvăţătorule, este bine ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una ţie, una lui Moise şi una lui Ilie”. Atît de minunat se simţea Petru în lumea aceea, pe cоt de fantastică pe atоt de reală, de palpabilă, (cum poate fi palpabilă Dumnezeirea lui Iisus, căci asta au văzut atunci apostolii, ceea ce nu mai văzuseră pînă atunci?) încоt n-ar mai fi vrut să o părăsească niciodată. Luca însă, şcolitul, teologul şi puţin snobul evanghelist Luca, scrie, la sfîrşitul scenei de pe muntele Tabor, că “Petru nu ştia ce spune”. (Dar C. Bădiliţă e de altă părere). Adică vorbea prostii, lucruri vrednice de mintea unui copil naiv. Dar atît de omenească şi în acelaşi timp sublimă este naivitatea pescarului Petru (cum poate fi sublimă manifestarea brută a omenescului, a firii căzute, vătămate de moarte? n. n.), încоt comentariul lui Luca din final ne pare puţin răutăcios. (Dar cum îi pare d-lui Bădiliţă “comentariul” lui Hristos dat lui Petru, оntr-o situaţie similară de manifestare a “sublimului omenesc”, atunci cînd Petru оncearcă să-L oprească de la moartea pe cruce, cînd оi zice: “Piei оnapoia mea, satano!” (Mt. 16, 23). Şi asta după ce, chiar în acelaşi capitol, cu cîteva versete mai sus, Hristos оl fericeşte pe Petru, zicоndu-i: “Fericit eşti Simone, fiul lui Iona... că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea...” (Mt. 16, 17-18)?). Luca reprezintă autoritatea canonică, sobrietatea şi cumpănirea vîrstei mature; Petru este copilul care a gustat dintr-o lume fantastică şi a cărui bucurie, pură şi nevinovată, nu se poate drămui, raţionaliza. Ea se manifestă curat şi spontan. Acest dispreţuitor “nu ştia ce spune” poate fi aplicat oricărei evanghelii apocrife de sorginte populară. Da, Luca are dreptate; dar nu mai mult decît Petru (afirmaţie vidă!). Creştinismul instituţionalizat ar fi murit demult, sufocat de seriozitatea “lucaniană” dacă nu s-ar fi născut, din cînd оn cоnd, cоte un Petru naiv şi năzdrăvan care să transforme dogmele оn realitate fascinantă. Iar noi, trebuie s-o recunoaştem, ne simţim bine pe muntele acesta ascultînd poveşti din lumea de dincolo, chiar dacă povestitorii sîn “proşti” şi “nu ştiu ce spun” (p. 16).

Iar eu, trebuie să recunosc, nu mă simt deloc bine pe acest “munte” de smoală, ascultînd poveştile lui Bădiliţă. Căci mai scumpi îmi sоnt sfinţii evanghelişti, pe care d-l Bădiliţă îi nesocoteşte, şi glasul cel fără de ani al Bisericii, care mă atenţionează prin Apostolul Pavel: “Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă” (I Tim. 4, 7).

D-l Bădiliţă şi prietenii săi însetoşează după minunile Domnului? Dar aşa au făcut şi cei ce L-au răstignit. Nu le-au ajuns toate minunile pe care le-a săvîrşit Iisus; că a оnviat morţi şi a vindecat orbi din naştere! Ci îl ispiteau şi acum cînd era pe cruce: “Hristos, regele lui Israel, să se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem” (Mc. 15, 32). Că şi diavolul, pentru că era în nedumerire cu privire la natura lui Hristos, dacă este cu adevărat Dumnezeu, căci Îl văzuse flămînzind, оi cere o minune pentru a se convinge: “De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pîini” (Mt. 4, 3). “Noi, deci, n-avem nevoie de оnfăţişare văzută, deoarece credinţa noastră ţine loc de minuni. Că n-au nevoie de minuni credincioşii, ci necredincioşii”**.

Cоt priveşte autenticitatea minunilor copilului Iisus, despre aceasta ne explică mai bine decît Bădiliţă tot Ioan Gură de Aur: “Este evident dar că minunile care i se atribuie lui Iisus Hristos оn copilăria sa sоnt false, şi că ele au fost inventate şi închipuite. Dacă Iisus a făcut minuni din copilăria sa, Ioan ar fi cunoascut-o, şi tot poporul n-ar fi avut nevoie de un învăţător ca să-i înveţe. Ori, Ioan zice că el dacă a venit, era ca Iisus Hristos să fie cunoscut lui Israel...”*** “Mulţi socoteau că Ioan este mai mare decît Iisus, pe de o parte pentru că Ioan trăise tot timpul în pustie, pentru că era fiu de arhiereu, pentru că purta o îmbrăcăminte ca aceea, pentru că-i chema pe toţi la botez şi pentru că s-a născut dintr-o femeie stearpă, iar pe de altă parte, pentru că Iisus era născut de o fată sărmană - că nu era cunoscută încă de toţi naşterea din Fecioară -, pentru că locuise în casă, pentru că trăise la un loc cu toţi oamenii, pentru că purta haine la fel cu toţi ceilalţi. Îl socoteau mai mic decоt Ioan şi pentru că nu ştiau încă nimic de tainele mari ale lui Hristos” ****

Aşadar, se exclude ipoteza că Hristos ar fi săvîşit minuni pînă la Nunta din Cana. Din Evangheliile canonice, care nu-i plac d-lui Bădiliţă, vedem că Hristos era scump la minuni: “Atunci I-au răspuns unii dintre cărturari şi farisei, zicînd: Оnvăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El, răspunzînd, le-a zis: Neam viclean şi desfrînat cere semn, dar semn nu i se va da, decоt semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona оn pоntecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pămîntului trei zile şi trei nopţi” (Mt. 12, 38-40). Cum dar vom regăsi pe Hristosul adevărat în “isusul” de-a dreptul diabolic din apocrife, a cărui apologie încearcă să o facă Bădiliţă? Căci “isusul” apărat de Bădiliţă nu numai că făcea minuni la tot pasul, dar mai era şi ucigaş şi temut pentu toată lumea: “Împreună cu Isus era şi fiul învăţătorului Ana. Acesta începu să împrăştie cu o nueluşă de salcie apa adunată de Isus. Atunci Isus se mînie şi-i zise: “Copil nelegiuit, necredincios şi fără minte, cu ce ţi-au greşit zăgazurile mele şi apa aceasta? Uscate-ai ca un copac şi să nu ai nici frunze, nici fruct, nici rădăcină!” Şi chiar în clipa următoare copilul acela s-a uscat din cap pînă-n picioare” (Evan. lui Pseudo-Toma, III, 1-3). “Părinţii celui mort au venit la Iosif şi au început să-l învinuiască zicînd: “Cu un asemenea copil n-ar trebui să locuieşti în satul acesta. Măcar învaţă-l să binecuvînteze оn loc să distrugă! Iată, nu vezi că ne omoară copiii!?” (Idem, IV, 2). Oare această “evanghelie” îl fascinează pe Bădiliţă?

Avоnd оn vedere atоt sursele citate de alcătuitorul ediţiei de faţă, cît şi uşurimea cu care acesta se rătăceşte în afirmaţii îndrăzneţe (dar neghioabe), nonşalanţa cu care renunţă deseori la pista religios-dogmatică în favoarea unui estetism ateu, cоt şi ideile pe care le strecoară, a sincretismului religios, al omului nou “fără scrupule de ordin religios sau confesional” (p. 7), a unei reevaluări a învăţăturii creştine (şi, deci, a anulării valorii de adevăr a creştinismului tradiţional, a ortodoxiei), recunoaştem în această carte un truc New Age-ist, îndreptat оmpotriva Bisericii Ortodoxe şi al sensibilităţii creştine nealterate, alături de filmul “Ultimile patimi ale lui Hristos”, romanul “Evanghelia după Iisus” a lui Jose Saramago, (care a şi luat Nobel în 1997) şi altele din aceeaşi categorie, care, de altfel, sînt tot mai la modă.

Pentru cele arătate mai sus, cît şi pentru alte devieri de la adevăr ale comentatorului, considerăm lectura acestei cărţi ca fiind păgubitoare pentru cei ce nu au o instruire teologică suficientă, dublată de o teologie trăită, practică, prin оndeplinirea оn viaţă a poruncilor Domnului Iisus Hristos. Căci doar cunoaşterea exterioară a dogmelor nu e suficientă pentru a pătrunde tainele simple, (dar sfioase în faţa îngоmfării), ale creştinismului, aşa cum nici pe Cristian Bădiliţă, doar lectura dicţionarelor catolice, nu l-a făcut teolog.

*** Comentarii [omilii] la Evanghelia de la Ioan, Ed. “Pelerinul romвn”, M-rea “Portăriţa” Prilog, 1997, p. 84.