În esenţă, fan-cluburile au o istorie lungă. Să ne amintim doar de biata nevastă a mitologicului Odiseu, care, ani la rîndul n-a avut hodină de neruşinaţii ei peţitori, vreo patruzeci la număr, care, cu răbdare şi tupeu, au cristalizat în conştiinţa elină acea imagine incipientă a fan-clubului, ce putea fi arătată cu modestele unelte homeriene. Sau, aceeaşi Cleopatră, vedeta notorie a Egiptului, despre care ne dezvăluie chiar marele Puşkin precum că şi-ar fi omorît fanii după bunul ei plac, aceştia mergînd sub topor cu voioşie şi cu numele iubit pe buze. Şi se pare că poetul n-a prea exagerat, istoria sesizîndu-ne nu o singură dată prezenţa unor apucături bizare (să le zicem, pro, ca variantă de lucru) ale pătimaşilor păgîni, care, respectîndu-şi în timpul liber tabuurile, părinţii şi zeităţile, le acordau în asemenea încurcături delicate o importanţă nu mai mare decît durduliile rockeriţe ce ne întretaie astăzi, neînţelese şi obraznice, privirea, şi care ar merge şi ele, la rîndul lor, dacă nu la moarte, atunci cel puţin la o chelfăneală zdravănă, numai pentru a-l putea trage puţin de pleată pe răposatul Kurt Cobain.

Ce este, aşadar, un Fan-club? O adunare (cel mai des — o adunătură) de oameni, majoritatea pierde-vară, care se regăsesc în adorarea comună a unor persoane, obiecte, pofte şi mofturi şi organizează pe chestia asta diverse scandaluri, întruniri, simpozioane, înmormîntări şi comemorări (spiritul de echipă nu este o invenţie a “crocodililor” financiari contemporani, care folosesc entuziasmul de grup în scopuri netradiţionale, ci dimpotrivă, aceştia îl împrumută dibaci din însăşi economia acestui grup-echipă-club, ce îşi are drept ţel dobîndirea unei dovezi personale de existenţă, interne şi plauzibile, desfăşurată după reţeta standard a unei relaţii nemărturisite cu proiecţia propriei împliniri şi extrasă din acelaşi corn al abundenţei ce stă veşnic şi nestingherit, la fel de cincinal ca în perioada comunistă, la răscrucea omului cu secolul său).

Fan-clubul se deosebeşte de clubul simplu, tradiţional, unde englezii beau ceai iar moldovenii îşi frîng coastele. Fan-clubul este un mod de viaţă (cam searbăd, părerea noastră). Se desfăşoară, ca fenomen social, mai cu seamă începînd de prin anii ‘50, odată cu perfecţionarea mijloacelor de comunicare în masă, şi în varianta sa pură este de origine britano-americană. După intensitatea năzbîtiilor se poate vorbi despre mai multe feluri de fan-cluburi. Există, spre exemplu, fanatism masculin, feroce, cu aromă politică şi cu pretenţii serioase. Asemenea nerozii nu prea răspund, însă, la numele de “fan-club” şi se declară, de obicei, mişcări de eliberare sau religioase, în funcţie de domeniul abordat. Sunt extrem de periculoase atît pentru cei din afară, cît şi pentru militanţii propriu-zişi. Se materializează prin dictaturi (în caz de succes), mişcări paramilitare şi secte religioase totalitare şi sunt mult mai hotărîte decît peţitorii Penelopei. Cultul personalităţii este unul dintre componentele cele mai ilustrative ale acestor mişcări. Însă, după cum am mai spus, această categorie nu se vrea încadrată în masa pestriţă a fan-cluburilor de duzină, cu toate că ar avea la bază trăsături comune, cu accent pe cele de tendinţă violentă, de răsturnare a valorilor existente şi aliniere necondiţionată a întregii lumi la principiile lor. Pe cît de imposibil este rezultatul scontat, pe atît de periculoasă le este şi încăpăţînarea oarbă, o altă trăsătură importantă a acestor flăcăi.

Există, însă, şi altfel de fan-cluburi, mai modeste în pretenţii, deşi, la fel de inutile. Anul trecut, toată planeta a trecut prin şocul Leonardo DiCaprio. La noi, cel puţin, încă nu s-a stins ecoul poveştii celui mai brav dintre naufragiaţii Titanicului, iar pe tarabele bussinesmanilor băştinaşi mai poţi găsi încă cel puţin cîteva zeci de modele de tricouri, salopete, gume de mestecat cu abţibilduri, încălţăminte, şepci ş.a. cu figura bine pieptănată a junelui Leo, care ba plînge, ba rîde, ba se uită cu subînţeles. Pe acest exemplu, ne putem da seama despre amploarea fenomenului pe la noi şi mai tragem din mers careva concluzii despre rezonanţa sa în celelalte domenii de activitate S.R.L.-istă. Spre exemplu, orice politician de treabă recunoaşte că în campania electorală un zîmbet a la Jack Nicolson poate aduce mai multe voturi decît orice discurs atlantidic.

Fan-clubul are şi un aspect dinamic, creativ, poate fi vorba aici şi despre o luptă, o neîmpăcare şi, de ce nu, o datorie. Caracterul asumativ al fan-clubului îi oferă vitalitate, credit competiţional şi mai serveşte ca şi surogat de fatalitate. Fan-clubul este o afacere, sau, mai degrabă, un pariu cu propria identitate, unde se mizează totul pe un bilet în experienţa proprie a cunoaşterii binelui şi răului — aici este atît libertatea deplină în alegerea frontierelor “Eului” (ocupaţie înlesnită la propriu de către telecomandă), cît şi potolirea dorinţei de investire rapidă şi irecuperabilă a propriei decizii. În sfîrşit, fan-clubul este un mod de răzbunare asupra incapacităţii de a te sustrage eternităţii.

Este, însă, fan-clubul o nebunie în înţelesul clinic al cuvîntului?

Însuşi faptul, că cineva poate să dorească să-şi vadă agăţată la el în dormitor, de pildă, o perucă folosită de Brigitte Bardot la unul dintre frecventele ei congrese de vindecare a cîinilor, lasă mult de cugetat despre sănătatea omului. Nu-i o noutate nici faptul, că în lumea “starurilor” se practică un soi de licitaţii, unde vedeta scoate, cam pe la sfîrşit de an, rufele învechite, iar suporterii le cumpără cu însetoşare. Bani la afaceri din astea nu ies deloc puţini.

Există fan-cluburi care au un deosebit respect faţă de mîncătorii de varză, faţă de brichetele Zippo, maşinile Bugatti, pantalonii de piele, oamenii graşi, maniacii sexuali, OZN-urile, condamnaţii la muncă silnică pe viaţă şi faţă de tot felul de alte curiozităţi asemănătoare. Acest soi de oameni depun un efort considerabil pentru a ajunge, de exemplu, la întrunirea anuală a celor profund răniţi de arestarea boxerului Mike Tyson, sau, mai simplu, se adună cu vecinii seara, pe malul unei ape şi analizează ultimele aventuri amoroase din serialul preferat. Plîng, alături de vreun prosper îndrăgostit Laureano-Jose-Ignacio (Julio) cînd tipul ratează trenul şi nu mai pot de bucurie cînd această nedreptate a fost înlăturată. Se poate de continuat, dar se face seară...

Uneori, însă, lucrurile iau o întorsătură cu adevărat tragică. Aşa, la începutul deceniului curent, zeci de tineri au urmat calea mai sus pomenitului răposat, recurgînd la cea mai crudă modalitate de a pune punct “problemelor existenţiale”— sinuciderea. Cu părere de rău, asemenea fani devotaţi mai zguduie şi astăzi ziarele, iar conţinutul bileţelelor lăsate de către aceştia “posterităţii” ar trebui să fie motiv cel puţin pentru demisia vreunui ministru al ţării respective, şi aici nu exagerăm, ci pur şi simplu, reamintim că prima funcţie pe care o are statul este ocrotirea cetăţenilor săi, fie măcar şi de stelele de cinema. Nu mai puţin periculoase sunt şi “starurile” care prin comportamentul şi, mai ales, prin activitatea lor cheamă, şi nu fără succes, inocentele firi poetice de pînă la şaişpe ani la savurarea deplină a vieţii cu ajutorul alcoolului, drogurilor, violenţei şi prostituţiei, ca să nu mai vorbim de unele manifestări din lumea contemporană a muzicii, de inspiraţie vădit satanistă, care cer (şi obţin!) de la fani cel mai de preţ lucru — sufletul. Fan-cluburi sataniste de factură “muzicală” sunt o puzderie, şi nu numai la occidentali.

Părerea noastră este, în primul rînd, că totul are o cauză. Şi dacă cineva sărbătoreşte în sînul prietenilor ziua naşterii “regelui” Pele, nefiindu-i acestuia nici nepot, nici ginere, atunci, cu siguranţă că are alt motiv. Ar fi prea usturător dacă am spune că băiatul se complace în relaţii de genul idol-închinător, stăpîn-rob, tiran-slugă şi alte tot felul de relaţii din astea periculoase, pe care pînă şi bătrînul Marx ne sfătuieşte să le ocolim, dar, totuşi, buba e undeva pe aproape. Omul are nevoie de a se raporta pe sine unui alt fenomen (sau grup de fenomene) pentru a-şi determina locul său şi, într-un fel, cauza sa. Din interiorul acestui raport fiecare îşi militează alegerea, acţiune definitorie a “Eului”, un fel de palpare a ecoului propriului răspuns dat existenţei la întrebarea “Cine eşti?” Deci, individul are nevoie de o încadrare într-un sistem din cel puţin două elemente, două fiind obligatorii şi esenţiale. La credincioşi aceste două elemente sunt “Eul” şi Dumnezeu. La ceilalţi, mă rog... La Schopenhauer, de pildă, al doilea element era tot Schopenhauer. La Făt-Frumos — Ileana Cosînzeana, la Pavel Corceaghin — Uniunea Sovietică. De, fiecare cum poate. În romanul lui M. Bulgakov “Maestrul şi Margareta” găsim pe undeva şi următoarea frază: “Doar nu-ţi poţi ataşa viaţa doar de un cîine. Viaţa ta este săracă...”

Săracă sau nu, de gustibus non disputandum , e democraţie. Ceea ce spunem noi, e că un asemenea mod de viaţă este, la sigur, periculos. Unde mai pui, că uneori îţi pierzi controlul şi găseşti într-o simplă afecţiune ceva, ştiu eu, mai “adînc”. Ca urmare a astfel de “revelaţii” se umplu atît ospiciile, cît şi iadul.

Desigur, nu pe toţi fanii îi paşte balamucul, sunt şi căi de întoarcere. Dar pentru aceasta este nevoie de a conştientiza cîte ceva. Obiectul aspiraţiilor, afară numai de faptul cînd aspiraţia e spre Dumnezeu, este, în primul rînd o funcţie delimitatoare, de reducere, ceva mai mic decît o unitate de măsură. Prin el se trasează hotarele pretenţiilor la calitate, el indică mărginirea noastră. Nimeni nu este mai mare decît reflecţia sa în obiectul aspiraţiilor sale, nimeni nu este mai împlinit decît tinde să devină. Aceasta ar însemna că ne este practic imposibil de a ne ridica deasupra propriei alegeri (desigur, pînă nu schimbăm această alegere), fiind mereu la cheremul ei. Se poate face trimitere la o relaţie de apartenenţă, de subordonare, chiar şi de-a lui Marx. Şi aici nu mai contează gradul de rudenie cu “aleasa inimii”, pentru că, la urma urmei, în cazul unui narcoman, de exemplu, a fi “frate” cu drogurile, a fi “camarad” sau a fi “partener” cu ele înseamnă neschimbat a fi robul lor. Ce înseamnă, aşadar, a fi “fanul” cuiva? (întrebare ajutătoare: ce înseamnă a fi posedat?)

Mai simplu despre aceste lucruri a vorbit acum ceva mai bine de trei mii de ani proorocul David: “Idolii neamurilor sînt argint şi aur, lucruri făcute de mîini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce fac ca dînşii şi toţi cei ce se încred în ei” (Psalmul 134, 15-18). “Nu vă nădăjduiţi în boieri în fiii oamenilor, întru care nu este mîntuire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pămînt. În ziua aceea vor pieri toate gîndurile lor” (Ps. 145, 3-4).