Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, a venit în lume în chip de om şi a mîntuit neamul omenesc de păcat, blestem şi moarte prin patimile, moartea de cruce şi învierea Sa.

Cea dintîi taină bisericească sau lucrare sfîntă, prin care se încreştinează omul, este sfîntul botez.

Prin botez omul se alăturează la obştea creştinească, adică la Biserica lui Hristos.

După cum intrăm în curte prin poartă şi în casă prin uşă, tot aşa omul intră în împărăţia lui Dumnezeu prin sfîntul botez. De aceea, părinţii bisericeşti din vechime, în scrierile lor, au numit taina botezului: “uşa mîntuirii”.

In lumea aceasta văzută şi simţită omul vine prin naştere firească din părinţi trupeşti, iar pentru împărăţia lui Dumnezeu omul se naşte prin sfîntul botez - “din apă şi din Duh”. De aceea, în Sfînta Scriptură botezul creştinesc se numeşte încă “naşterea cea de a doua” sau “baia naşterii celei de a doua”.

Din părinţi trupeşti se naşte pentru o viaţă vremelnică, pămîntească, se naşte pentru lumea aceasta trecătoare şi înşelătoare. Iar prin botez omul se naşte pentru o viaţă veşnică, duhovnicească, făcîndu-se cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu celei slăvite, care este gătită tuturor credincioşilor prin jertfa de cruce a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

Pentru ce, dar, ne botezăm?

Mai întîi - pentru că însuşi Domnul a zis: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Iată o întrebare de cea mai mare însemnătate.

Să nu răspundă cineva la această întrebare: “eu am fost botezat pentru că aşa au vrut părinţii mei”.

Sau: “eu botez pe copiii mei pentru că aşa fac şi alţii”.

Se întîmplă că cineva se botează fiind vîrstnic (de pildă, cînd un necreştin trece la legea noastră creştinească).

Nici acesta n-are drept să zică: “m-am botezat, pentru că oamenii în mijlocul cărora trăiesc sînt botezaţi”; sau “pentru că alţii m-au învăţat să fac aşa”; sau “am căutat anumite foloase curat pămînteşti”.

Cei ce ar răspunde aşa, de bună seamă s-ar dovedi că sînt oameni încă neluminaţi pe deplin şi neînţelegători ai acestui mare dar dumnezeiesc, care este sfîntul botez.

Un astfel de om, care nu cunoaşte însemnătatea adîncă a sfîntului botez şi nu preţuieşte, după cuviinţă, această temelie neclintită a legii noastre creştine, este ca o trestie bătută de vînt. Unul ca acesta uşor poate să piardă credinţa sau să cadă în rătăciri, pierzătoare de suflet.

Dumnezeu a făgăduit încă în legea veche, prin proorocii Săi, că toţi oamenii se vor mîntui. Acum, prin sfîntul botez, El ne cheamă spre mîntuirea veşnică şi pe noi, cei de faţă, şi pe copiii şi pe urmaşii noştri.

Aşa dar prin taina botezului dobîndim: “iertarea păcatelor” şi “darul Sfîntului Duh” - două lucruri mari, prin care se pune începutul mîntuirii omului. Apoi, la botez se cere şi mărturisirea credinţei. Dar despre aceasta vom spune mai departe. Acum însă în cîteva cuvinte să lămurim despre:

Dacă omul se botează la vîrsta prunciei, i se iartă păcatul strămoşesc, ce se trage ca o pecete a blestemului de la strămoşii noştri, Adam şi Eva, care de la început au călcat porunca dumnezeiască.

Acest păcat apasă asupra întregului neam omenesc şi se moşteneşte de la părinţi la fii.

Nimeni nu este slobod de această moştenire tristă, căci, zice Scriptura, “în Adam toţi am păcătuit” (Romani 5, 12).

După cum dintr-un izvor amar curge apă amară, aşa toţi oamenii se nasc cu păcatul strămoşesc.

Amărăciunea acestui păcat se îndulceşte însă în fiinţa fiecărui om, care vine în lume prin sfîntul botez.

Din părinţi botezaţi se nasc iarăşi copii supuşi poverii păcatului strămoşesc.

Acest lucru vedem şi în natură. Dacă iei sîmburele de la măr altoit şi-l pui în pămînt, creşte un puiete sălbatec, ce la rîndul său trebuieşte altoit.

Să mulţumim lui Dumnezeu că, prin trimiterea Fiului Său în lume şi prin jertfa adusă de El pe cruce, s-a dat tuturor oamenilor acest mijloc minunat pentru spălarea păcatului strămoşesc - sfîntul botez.

Dacă se întîmplă că se botează un om vîrstnic, adică atunci cînd trece la sfînta noastră lege creştină vreun necreştin, pe lîngă păcatul strămoşesc i se iartă şi toate păcatele personale, adică păcatele pe care le-a săvîrşit el însuşi din pruncie şi pînă atunci. De aceea celui ce iese din apa botezului i se dă cămaşă albă şi se cîntă: “haină luminoasă dă-mi mie, Cela ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru”.

După cum omul numai odată se naşte pe lume din părinţi trupeşti, tot aşa numai odată primeşte botezul. Nimeni nu poate să se boteze de două ori, căci această taină nu se repetă. Sfînta Scriptură spune limpede: “Un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4, 5).

Acum putem înţelege şi mai lămurit cuvintele spuse de către Domnul Iisus Hristos: “de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3).

Dacă cel botezat, în lipsa preotului, nu moare îndată după botez, atunci se cade să fie adus cît mai curînd la preotul locului, spre a fi şi miruit, adică uns cu sfîntul mir, după rînduiala Bisericii noastre, ceea ce poate face numai arhiereul sau preotul.

Dacă un copil moare nebotezat, nu poate fi înmormîntat cu preot, ci fără nici o rînduială creştinească, într-un colţ aparte a cimitirului.

Însă dacă acest lucru se întîmplă din pricina nepăsării părinţilor sau a celor care trebuie să se îngrijească ca pruncul să fie botezat la vreme, atunci vina mare cade asupra lor şi trebuie îndată să se mărturisească şi să împlinească canonul ce li va rîndui preotul.

Şi aceasta pentru că Hristos cheamă mai întîi pe copilaşii să intre în împărăţia lui Dumnezeu, zicînd: “Lăsaţi pruncii să vie la Mine şi nu-i împiedecaţi, căci a unora ca acestora este împărăţia lui Dumnezeu” (Luc. 18,16).

Cel ce se botează trebuie să aibă unul sau mai mulţi naşi (după obiceiul locului).

Naşii sunt în acelaşi timp şi martorii, şi chezaşii (garanţii). Martori — pentru că vor putea adeveri la nevoie oricînd şi înaintea oricui că au fost de faţă la botezul finului (sau finei) lor şi chezaşii sau garanţii, pentru că pe temeiul credinţei lor, pe care o mărturisesc în locul copilului ce se botează, se săvîrşeşte sfîntul botez.

Dacă se botează un om vîrstnic, atunci el singur mărturiseşte credinţa, citind “Crezul” sau repetînd cuvintele “Crezului” după preot sau dascăl.

De aceea naşii, fiind de faţă la botez, mărturisesc credinţa în locul pruncului. Ei se leagă că se vor îngriji ca pruncul, pe măsură ce va creşte, va încălzi în inima sa credinţa şi va trăi după poruncile lui Hristos, păzind darul botezului şi arvona Duhului Sfînt, care i s-a dat.

Părinţii copilului trebuie să aleagă deci naşi vrednici, ca să fie martori şi chezaşi destoinici, şi mai tîrziu să dea pildă şi îndrumări frumoase finului sau finei lor.

Căci altmintrele, ce chezăşie vor da pentru pruncul ce se botează? ŞI cum vor da seama înaintea Dreptului Judecător pentru îndatoririle ce au luat asupra lor?

Este bine ca naşii să ştie, pe de rost — “Crezul” nostru creştinesc şi alte rugăciuni mai însemnate.

După ce finul sau fina lor va creşte, naşii sunt datori, împreună cu părinţii copilului, să-l deprindă să-şi facă cruce, să-l înveţe rugăciunile şi să-i dea mereu sfaturi şi îndrumări bune, şi anume: cum să-şi cinstească părinţii, cum să se poarte creştineşte, cum să îndeplinească poruncile dumnezeieşti, cum să iubească Biserica şi Patria.

Iar creştinul, dacă nu este sub oprirea preotului, nu are voie să se lepede de a fi naş la botez, atunci cînd este poftit la aceasta.

Mai ales e păcat mare a se lepăda atunci cînd eşti chemat să botezi la un om sărac şi neînsemnat.

Fiecărui om înainte de botez i se dă un nume creştinesc. Numele se alege dintre cele obişnuite în Biserica noastră ortodoxă, adică numele vreunui sfînt sau sfîntă (apostol, cuvios, mucenic), care se găsesc în cărţile şi calendarele noastre bisericeşti.

În acest fel, avem un patron sau un apărător ceresc, al cărui nume îl vom purta toată viaţa noastră şi ziua pomenirii căruia — e ziua noastră onomastică.

Nu este bun obiceiul de a alege nume străine sau neobişnuite în Biserica noastră. Sfatul preotului în această privinţă nu trebuie ocolit.

După rînduiala sfintei noastre Biserici, femeia care a născut trebuie să rămînă în casă şi să nu lucreze nimic timp de 40 de zile sau, în caz de mare nevoie şi dacă s-a însănătoşit cu totul, să stea în casă cel puţin 3 săptămîni.

După aceasta ea vine la biserică, aducînd cu sine şi copilul şi preotul îi citeşte în tinda bisericii rugăciunea de intrare şi de îmbisericirea pruncului.

Aşa a făcut şi Maica Domnului, venind la 40 de zile, după naşterea Mîntuitorului, la biserica din Ierusalim, cu Dumnezeiescul Prunc în braţe, aducînd şi un dar mic — o pereche de turturele, căci sf. Fecioară era foarte săracă.

Cînd vrea să se boteze un necreştin, om vîrstnic, atunci înainte de a se boteza, preotul îl pregăteşte în chip cuviincios, cercetînd dorinţa lui sinceră de a trece la legea creştinească şi învăţîndu-l “Crezul” şi rugăciunile. Apoi îl botează.

Cînd se aduce la botez un prunc, atunci preotul cercetează mai întîi cine sînt părinţii săi şi cine sunt naşii şi-i înscrie în registrele bisericeşti, avînd grija ca actul de naştere să fie trecut înainte la oficiul stării civile (la primărie). După aceea săvîrşeşte rînduiala sf. botez, aşa cum se arată în cărţile bisericeşti.

Rînduiala aceasta este foarte frumoasă şi e bine ca fiecare creştin să ştie însemnătatea cuvintelor şi acţiunilor sfinte ce au loc la botez.

Toţi se întorc cu faţa la asfinţit, partea unde apune soarele şi de unde vine întunerecul şi se leapădă de satana, de toţi îngerii lui şi de toată slujirea diavolească.

Această lepădare însemnează că cel ce se botează trebuie să fugă de sfaturile vicleanului, de păcat şi de calea răutăţii, ce duce la pieire.

Este deci un jurămînt mare şi naşii trebuie să observe ca cel botezat să-l păzească cu sfinţenie pînă la sfîrşitul vieţii.

Crezul a fost întocmit la Sinodul întîi Ecumenic, adică la o mare adunare a celor 318 sfinţi părinţi, veniţi din toate părţile lumii, la Niceea, pe vremea slăvitului Împărat Constantin cel Mare.

Crezul s-a încheiat definitiv la al doilea Sinod Ecumenic, ţinut la Constantinopole, în anul 381.

Citind “Crezul”, mărturisim credinţa noastră adevărată şi neschimbată în Sfînta Treime — Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, în sfînta Biserică întemeiată de Iisus Hristos pentru mîntuirea noastră, în puterea sfintelor taine, învierea morţilor şi slăvita împărăţie a lui Dumnezeu, care va să vie.

Dar pentru ce această mărturisire se face tocmai la botez?

Aprinderea lumînărilor la botez. După citirea “Crezului”, preotul îmbracă felonul (veşmîntul mare) şi începe însăşi taina botezului. După ce dă binecuvîntare ş sfinţeşte apa, preotul dă naşilor lumînări aprinse şi împodobite. De asemenea se aprind trei lumînări şi în faţa vasului cu apa pregătită pentru botez.

Lumînările ce se întrebuinţează la sfîntul botez (precum şi celelalte taine şi slujbe bisericeşti), avînd o însemnătate atît de mare, Biserica porunceşte ca ele să fie din ceară curată şi nu cumpărate de la negustori, căci altfel se aduce jignire sfintei taine a botezului şi se micşorează însemnătatea lor.

Scufundarea celui ce se botează în apă însemnează îngroparea “omului celui vechi”, adică a omului legat cu puterea păcatului, iar ieşirea din apa botezului însemnează naşterea “omului celui nou”, înnoit prin puterea Duhului Sfînt.

Din apa botezului omul iese cu totul curat, spălat de păcatul strămoşesc, iar dacă se botează un om vîrstnic, atunci o dată cu aceasta se spală şi de păcatele sale personale, pe care le-a făcut în viaţă.

Aceasta se vede lămurit şi din frumoasele rugăciuni ce se citesc la botez şi mai ales din citirea Apostolului şi a Evangheliei.

(Din cartea cea către Romani a Sfîntului Apostol Pavel citire).

(Din sfоnta Evanghelie de la Matei citire)

În vechime, după cum am amintit mai sus, păgînii care se încreştinau purtau îmbrăcăminte albă cîteva zile după botez, ca un semn al curăţeniei depline.

Şi această sfîntă lucrare sau taină bisericească împărtăşeşte omului mai multe daruri duhovniceşti.

Prin sfîntul botez omul capătă deslegare de păcatul cel de demult şi se alătură la obştia creştină, iar prin sfînta mirungere i se dă celui nou botezat puterea de a se lupta împotriva păcatului şi a păstra darurile şi binecuvîntările botezului.

Ca să înţelegem mai bine lucrarea celor două taine asupra omului, să facem o asemănare între starea creştinului şi starea ostaşului.

Creştinul, adeseori se numeşte în sfînta Scriptură: “ostaş al lui Hristos”, fiindcă, după cu m ostaşul este dator a apăra ţara lui şi a lupta împotriva duşmanilor care ar voi s-o încale, tot aşa un creştin adevărat trebuie să-şi apere curăţenia sufletului şi să lupte împotriva diavolului şi împotriva păcatului.

Şi după cum ostaşul întîi este chemat şi înscris în cărţile armatei şi apoi i se dă haina militară, precum şi armele cu care trebuie să apere ţara, tot aşa omul întîi se alăturează la oştirea lui Hristos, adică obştia sau biserica creştină — prin taina botezului şi apoi i se dau şi armele duhovniceşti — prin ungerea cu sfîntul mir.

La început sfinţii apostoli, prin punerea mîinilor lor peste cei botezaţi, le împărtăşeau darurile Duhului Sfînt. Dar înmulţindu-se din ce în ce numărul creştinilor, punerea mîinilor apostolilor a fost înlocuită cu mirungerea. Această lucrare sfîntă o poate face numai preotul.

Sf. mir se sfinţeşte în Joia mare, de însuşi Patriarhul ţării, împreună cu mai mulţi episcopi sau arhierei, ca urmaşi ai sfinţilor apostoli, şi se împarte la toate bisericile din întreaga ţară.

Punerea cruciuliţei. Celui botezat i se dă o cruciuliţă sfinţită pentru a fi purtată pe piept, căci sfînta cruce este semnul mîntuirii noastre şi arma de biruinţă asupra diavolului şi meşteşugurilor lui.

Cel ce cu credinţă se umbreşte cu semnul crucii, o sărută, i se închină şi o poartă pe piept, cugetînd şi la jertfa de Cruce a Mîntuitorului, scapă de multe primejdii şi luptă mai uşor cu ispitele şi păcatele de tot felul.

Această înconjurare sau încercuire are o însemnătate adîncă. Ea arată şi bucuria Bisericii pentru că se adaugă încă un suflet la frăţia cea sfîntă creştină. Dar ea arată şi întreita legătură a celui ce se botează cu Dumnezeu cel adevărat — Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Precum cercul este ceva strîns unit şi neîntrerupt, aşa trebuie să fie şi legătura celui ce se botează cu Dumnezeu — strîns unită şi neîntreruptă.

Aceasta este semn de supunere şi ascultare şi astfel se arată că cel botezat toată viaţa sa o va jerfi lui Hristos, slujind Lui cu credinţă şi cu dragoste, ca Domnului şi Stăpînului Său.

Este un obicei străvechi şi răspîndit las toate neamurile pămîntului, ca orice întîmplare de bucurie în viaţa unei familii să fie sărbătorită printr-un ospăţ sau prăznuire, adunîndu-se rudele şi prietenii în jurul unei mese şi ospătînd cu inimă veselă şi în voie bună.

Obiceiul acesta este bun, căci însăşi firea ne îndeamnă să ne veselim în clipe de bucurie, cu atît mai mult că asemenea clipe sunt mai rare în viaţa omului.

Vedem pe Însuşi Mîntuitorul luînd parte la ospăţ în casa lui Lazăr din Betania, în casa lui Simon şi la nunta din Cana Galileii.

În pildele Sale, Domnul Iisus Hristos adesea vorbeşte despre astfel de ospeţe prieteneşti. În vechime creştinii după slujba bisericească luau parte la ospăţul de obşte, care se numea “agapă”.

Avem şi noi românii un obicei străvechi că, după botez., părinţii pruncului cheamă pe naşii, rudele şi prietenii, pentru a petrece cîteva clipe de bucurie, ospătînd şi veselindu-se cu toţii.

Dar nu rareori se întîmplă ca aceste adunări, în loc să fie prilej de petrecere frumoasă creştinească, se prefac în cheruri gălăgioase, ba cîteodată sunt însoţite de scandaluri, încăierări şi — vai, chiar omoruri.

Iată cum omul, cu voie sau fără de voie, adesea întoarce un lucru bun în ceva rău şi dăunător pentru trupul şi sufletul său şi al semenilor săi.

Ţi se umple inima de tristeţe şi de durere cînd citeşti sau asculţi povestindu-se despre asemenea “cumătrii” ruşinoase pentru lumea noastră creştină, urmate de scandaluri, beţii, cîntece ruşinoase, bătăi, arestări şi alte lucruri despre care nu se pomenea nici la ospăţurile păgînilor din vechime.

Se întîmplă că astfel de “cumătrii” se prelungesc cîteva zile de-a rîndul, băuturile ameţitoare curg rîuri, strigătele şi cîntecele de ruşine nu încetează, ceea ce este şi urît, şi vătămător atît pentru sănătatea lehuzei, cît şi a copilului abia născut şi botezat.

Iată ce spune Domnul nostru Iisus Hristos despre astfel de ospeţe ruşinoase:

Ce frumos este cînd, la un ospăţ pregătit după săvîrşirea sfîntului botez, se adună părinţii, rudele şi prietenii, şi după ce naşii predau copilul nou botezat mamei şi o felicită, citesc apoi “Tatăl nostru”, se aşează la masă şi ospătează cu inimă bună.

Lumînările botezului, încă aprinse, sunt aşezate în mijlocul mesei şi deci continuă acea bucurie pe care au simţit-o cu toţii în timpul slujbei botezului.