Darurile lui Artaban

(Anonim)

În zilele lui Irod-împăratul, pe cînd în peştera sărmană de lîngă Betleem S-a născut Mîntuitorul lumii - Iisus, în ţările din răsărit pe cer a strălucit dintr-odată o stea uriaşă, nemaivăzută pînă atunci. Steaua ardea cu o lumină aprinsă şi strălucitoare şi lin, dar neîncetat se îndrepta într-o direcţie, încolo unde se afla pămîntul evreiesc. Căutătorii în stele, sau cum îi mai numeau în ţara lor, magii, ghicitorii, au atras atenţia la noul luminător. După părerea lor, acesta era un semn al lui Dumnezeu că undeva S-a născut Marele Împărat, Împăratul Slavei, Cel prevestit demult în cărţile evreieşti, Izbăvitorul oamenilor de la rău, Învăţătorul unei vieţi noi şi drepte. Unii dintre ei, mai ales cei care au propovăduit dreptatea lui Dumnezeu pe pămînd şi se mîhneau că în oameni e atăta răutate, au hotărît să plece în căutarea Împăratului născut, ca să I se închine şi să-I slujească Lui. Unde Îl vor găsi, cred că nu ştiau; poate că va trebuie să călătorească mult, iar drumurile în acele timpuri erau periculoase. De aceea ei au hotărît mai întîi să se întîlnească toţi la o vreme stabilită într-un anume loc, iar după aceea cu o caravană comună să se îndrepte călăuziţi de stea în căutarea Marelui Împărat Care S-a născut.

Împreună cu ceilalţi magi s-a pregătit de drum şi marele înţelept din Persia Artaban. El a vîndut toate bogăţiile sale, casa bogată din capitală, iar pe banii căpătaţi a cumpărat trei pietre preţioase: un safir, un rubin şi un chihlibar. Toate acestea, împreună cu o inimă plină de cea mai arzătoare şi sinceră iubire, Artaban se gîndea să le depună la picioarele Împăratului dreptăţii şi binelui Care S-a născut.

A adunat Artaban în fosta sa casă pentru ultima oară pe toţi prietenii săi apropiaţi, şi-a luat rămas bun de la ei şi s-a pornit la drum. Pînă la locul unde trebuiau toţi să se întîlnească era cale de cîteva zile, dar Artaban nu se temea că va întîrzia. Calul sub el era nărăvaş şi puternic, timpul l-a calculat cu exactitate şi-n fiecare zi parcurgea cu bine distanţa necesară. În ultimile zile lui i-au mai rămas cîteva zeci de verste şi el vroia să meargă toată noaptea, ca să ajungă la locul întîlnirii în zorii zilei. Deasupra capului pe cerul nesfîrşit strălucea steaua cea nouă. “Iată-l, semnul lui Dumnezeu! - îşi zicea Artaban, fără să-şi ia ochii de la stea. - Marele Împărat vine la noi din cer, şi eu, Doamne, degrabă Te voi vedea pe Tine”.

Calul grăbea pasul; tare şi îndesit băteau copitele lui. Se simţea venirea apropiatei dimineţi. Dar dintr-odată calul s-a oprit şi a început să dea înapoi. Artaban a privit înainte şi chiar aproape de copitele calului a văzut zăcînd un om. El a coborît repede de pe cal şi s-a apropiat de omul ce zăcea. Acela era un evreu, slăbit de o criză de friguri groaznice prin acele locuri.

Artaban s-a îngîndurat: să-l laşi pe bolnav nu-ţi permite conştiinţa, dar să rămîi pentru a-l pune pe picioare, - ar trebui să pierzi multe ore; vei întîrzia la locul întîlnirii - vor pleca fără tine.

“Ce-i de făcut? - se întreba Artaban. - Plec”, - hotărîse el deja şi puse piciorul în scară, dar bolnavul, de parcă ar fi simţit că îl părăseşte ultimul său ajutor, a gemut atît de atînc încît geamătul a pătruns cu durere în inima magului. “Dumnezeule mare! - s-a rugat el. - Tu îmi cunoşti gîndurile, Tu ştii cît de mult mă grăbesc spre Tine; îndreaptă-mă pe calea cea dreaptă! Eu nu pot să trec pe-alături, eu trebuie să-i ajut nefericitului evreu”.

Cu aceste cuvinte magul s-a apropiat de bolnav, i-a desfăcut îmbrăcamintea, a adus apă de la izvorul din apropiere, i-a împrospătat faţa şi gura arsă, a scos din tolba prinsă de şea nişte leacuri, le-a amestecat cu vin şi le-a turnat evreului în gură. El îi freca pieptul şi mîinile, îi dădea ceva să miroase şi aşa a petrecut ceasuri întregi cu bolnavul. Soarele se ridicase deja mult de-asupra pădurii, timpul se apropia de amiază. Evreul şi-a venit în fire, s-a ridicat în picioare şi nu ştia cum să mulţumească binefăcătorului necunoscut.

- Cine eşti? - a întrebat el. - Spune pentru cine eu şi toată familia mea ne vom ruga lui Dumnezeu pînă la sfîrşitul zilelor noastre? Şi pentru ce faţa ta e atît de mîhnită?

Artaban cu întristare i-a povestit cine este, unde se duce şi că acum, se pare că, a întîrziat şi nu-L va mai vedea pe Împăratul dorit.

- Nu te întrista, binefăcătorule, - a zis evreul. - Eu pot măcar cu ceva să-ţi răsplătesc pentru binele tău. În cărţile mele sfinte se spune că Împăratul Dreptăţii făgăduit de Dumnezeu se va naşte în oraşul iudeu Betleem. Chiar dacă prietenii tăi au plecat - tu mergi în Betleem şi dacă Mesia S-a născut, tu Îl vei găsi acolo.

Evreul a mai mulţumit încă o dată şi s-a dus în drumul său. Artaban s-a întors înapoi: de unul singur nici nu se gîndea să treacă pustia. Trebuia să-şi ia slugi pentru pază, să cumpere cămile, să se aprovizioneze cu apă. A trecut o săptămînă. A fost nevoit să vîndă o piatră, pentru a-şi aproviziona caravana, dar Artaban nu s-a mîhnit prea tare de asta. Principalul e să nu întîrzie la Împărat. El grăbeşte cît mai tare pe slugi. În cele din urmă iată şi Betleemul. Obosit, plin de praf, dar fericit se apropie el chiar de prima căsuţă, intră repede înlăuntru.

- Nu au fost aici în Betleem nişte oameni veniţi de la răsărit, cui s-au adresat ei şi unde sînt acum?

Stăpîna casei, o femeie tînără cu un copilaş în braţe, mai întîi s-a tulburat, dar pe urmă s-a liniştit şi a povestit cum cîteva zile în urmă au venit încolo nişte străini, au căutat-o pe Maria din Nazaret şi au adus Pruncului ei daruri bogate. Unde au dispărut - nu se ştie, dar în acea noapte au fugit din Betleem şi Maria cu Pruncul şi Iosif. Poporul zice că ei au plecat în Egipt, că Iosif a avut un vis şi că Domnul le-a poruncit să plece de aici.

În timp ce mama vorbea, copilul a adormit, şi un zîmbet curat se juca pe faţa lui. Artaban nici nu avu timp să hotărască ce să faccă, că afară s-au auzit strigăte, gălăgie, zgomot de arme şi un plîns de femeie care-ţi rupea sufletul. Femei cu feţele schimonosite de groază fugeau care încotro, ducîndu-şi pruncii şi strigînd: “Salvaţi-vă! Soldaţii lui Irod ne omoară copiii!”

Faţa tinerei femei s-a înălbit, ochii s-au făcut mari. Strîngînd la piept pe copilaşul adormit ea a putut să zică doar:

- Salvează, salvează copilul! Salvează-l pe el şi Dumnezeu te va salva pe tine.

Artaban, nemaiştiind de sine, s-a îndreptat spre uşă; acolo, după prag, stătea de acum comandantul detaşamentului, iar în spatele lui se vedeau soldaţii cu feţe animalice şi săbiile murdare de sîngele nevinovat al pruncilor. Mîna lui Artaban parcă singură s-a smuncit înspre piept; el a scos repede din sîn punga, a luat o piatră preţioasă şi i-a dat-o comandantului de detaşament.

Acele din naştere nu a mai văzut o aşa scumpete, a înşfăcat hapsîn piatra şi repede şi-a dus soldaţii în altă parte să ducă la capăt fapta cea groaznică. Femeia a căzut în genunchi în faţa lui Artaban şi cu un glas ce venea drept din inimă zicea:

- Dumnezeu să te binecuvînteze pentru copilul meu! Îl cauţi pe Împăratul dreptăţii, al iubirii şi binelui, să strălucească înaintea ta chipul Lui şi fie ca să caute El spre tine cu iubirea cu care caut spre tine eu acum.

Gu multă grijă a ridicat-o Artaban pe picioare şi lacrimi ba de tristeţe ba de bucurie curgeau pe obrajii lui. “Dumnezeul adevărului, iartă-mă! Pentru această femeie şi copilul ei eu am dat piatra hărăzită Ţie. Voi vedea eu oare vreodată faţa Ta? Şi aici eu iarăşi am întîrziat. Voi merge pe urmele Tale în Egipt”.

Mult a umblat bietul mag, căutînd pe Împărat. Multe ţări a trecut, multă lume diferită a văzut, dar pe Împăradul Dreptăţii nu L-a putut găsi. El le ajuta săracilor, vindeca pe bolnavi, mîngîie pe cei nefericiţi, vizita pe cei închişi. De pe vînzarea primei pietre el avea bani şi el îi cheltuia pentru ajutorul celor nevoiaşi. Iar ultimul mărgărital el o păstra cu grijă lîngă inimă, gîndind cca măcar pe ea să o ducă în dar Împăratului.

Au trecut treizeci şi trei de ani de cînd Artaban şi-a părăsit ţara. Statura lui s-a gîrbovit, părul a albit, dar în inima ca la început ardea iubirea pentru Acela pe care el îl căuta demult. Şi a auzit odată bătrînul mag că în Iudeea a apărut un Mare Trimis al lui Dumnezeu, că El săvîrşeşte fapte minunate: prin cuvînt vindecă bolnavii, învie morţii, pe păcătoşi şi pe răufăcătorii împietriţi îi face sfinţi. “Acum, - s-a gîndit el cu înfrigurare, - eu te voi găsi şi Îţi voi sluji Ţie”.

Şi iată-l ajuns în Iudeea. Tot poporul se duce în Ierusalim la sărbătoarea Paştelui. Acolo e şi Iisus, pe Care înseta atît de mult să-l vadă magul. Împreună cu mulţimea credincioşilor ajunge Artaban în oraşul sfînt şi vede pe stradă o mare mişcare: şuvoiul de oameni se îndreaptă undeva ca un val nestăpînit.

- Încotro se grăbesc oamenii? - întreabă Artaban.

- Pe Gogota. Aşa se cheamă dealul de după oraş. Acolo astăzi împreună cu doi tîlhari îl răstignesc pe Iisus din Nazaret, Care se numea pe Sine Fiul lui Dumnezeu, Împăratul Iudeilor.

Artaban a căzut la pămînt şi plîns în hohote: “Iar, iar am întîrziat. Nu mi-e dat să Te văd, Doamne. Nu mi-a fost dat nici să-Ţi slujesc. Dar poate că... încă nu-i chiar atît de tîrziu”.

Artaban s-a ridicat şi cît putu se grăbi în urma gloatei pe Golgota. Cînd dintr-odată, la o răscruce, un detaşament de soldaţi i-a aţinut calea. Soldaţii tîrau la închisoare o fată. Ea l-a văzut pe mag şi s-a apucat de poala hainei lui.

- Fie-ţi milă de mine, - a rostit ea. - Eliberează-mă. Tatăl meu a venit încoace cu treburi de afaceri, m-a adus şi pe mine, dar s-a îmbolnăvit şi a murit. Pentru datoriile lui acum vor să mă vîndă pe mine robie. Salvează-mă!

S-a cutremurat bătrînul mag. Lupta de mai înainte a răbufnit iar în inimă - să păstreze oare mărgăritarul pentru Marele Împărat sau să o dea în ajutor nefericitei? Mila faţă de biata robită a învins. A scos Artaban ultima piatră de la piept - mărgăritarul şi a dat-o fetei.

- Ia-o ca să-ţi răscumperi libertate. Treizeci şi trei de ani eu am păstrat această comoară pentru Împăratul meu. Se vede că nu sînt vrednic să-I aduc acest dar.

Cît a vorbit el cerul s-a întunecat de nouri. În mijlocul zilei întunericul a căzut ca noaptea. Pămîntul s-a cutremurat, a bubuit tunetul, fulgerul a tăiat cerul de la un capăt la altul; s-a auzit ceva crăpînd, s-au cutremurat casele, s-au rostogolit pietrele. Un olan greu s-a rupt de pe acoperiş şi a spart capul bătrînului. El a căzut la pămînt şi zăcea sărmanul, pierzîndu-şi sîngele.

Fata s-a aplecat peste el ca să-l ajute. Artaban şi-a mişcan buzele şi a început să vorbească ceva în şoaptă. Faţa lui s-a luminat de un zîmbet blajin. Se părea că muribundul vede pe Cineva nevăzut înaintea ochilor. El zicea:

- Doamne, dar cînd Te-am văzut eu flămînzind şi Te-am hrănit? Cînd Te-am văzut însetînd şi Ţi-am dat să bei? Treizeci şi trei de ani eu Te-am căutat dar niciodată nu Ţi-am văzut faţa, n-am putut să-Ţi slujesc Ţie, Împăratului meu.

Şi în şuviţele subţiri ale vîntului de seară de undeva din cer s-a auzit o voce blîndă şi nepămîntească:

- Adevărat zic ţie: toate cîte le-au făcut pentru fraţii tăi ce se aflau la nevoie, Mie Mi-ai făcut.

Faţa lui Artaban s-a preschimbat. El a oftat uşurat din tot pieptul, şi-a ridicat ochii fericiţi spre cer şi a adormit pe veci. S-au încheiat lungile călătorii ale bătrînului mag. A găsit în cele din urmă Artaban pe Împăratul său, Mîntuitorul. Darurile lui au fost primite.

 

Azi Fecioara naşte taină de nespus,

Soarele Dreptăţii, veşnic neapus.

Dumnezeu şi omul - Iisus Hristos,

Pe Stăpînul lumii - Soare luminos.

Pe-mpăratul slavei, Cel făr’ de-nceput,

Care nici cu mintea nu e de-ncăput,

Pe Acela-n pîntec Maica L-a purtat

Fiu şi Dumnezeu - Jertfă de păcat.

Maică şi Fecioară pururi rămînînd,

Pentru noi aduce cerul pe pămînt.

Cerul şi pămîntul azi s-au sărutat.

Dumnezeu din ceruri - iată-L înfăşat.

Însuşi ne-nceputul, Cel de necuprins,

Iată-L, stă în iesle într-un scutec strîns.

De cîntări şi slavă e văzduhul plin,

Îngerii din ceruri printre oameni vin

Ca să se închine şi ca să slăvească

Naşterea cea sfîntă şi dumnezeiască.

Că se izbăveşte azi la Betleem,

Prin măreaţă taină, omul de blestem.

Lanţurile morţii azi s-au sfărîmat,

Dumnezeu cu omul s-au îmbrăţişat!

Stelele şi luna, cerul şi pămîntul

Laudă cu spaimă pe Hristos Cuvîntul:

Slavă sus în ceruri! Slavă pe pămînt!

Azi şi-n veac, Hristoase, pururi Sfînt! Sfînt! Sfînt!

*

Prunc şi Domn Te-arăţi Hristoase -

Cel făr’ de-nceput.

Inimile noastre toate

Iesle s-au făcut.

Ca în noaptea-ndepărtată

De la Betleem

În a noastre inimi, Doamne,

Vrem să Te-nfăşăm.

Maica Sfîntă, Preacurata,

Cînd Te-a legăna,

Să adoarmă pe genunchi-i

Şi inima mea.

*

Vieţii mele păcătoase,

Pline de blestem,

Steaua Ta luci, Hristoase,

Ca la Betleem.

Nu ca magii te cinstirăm -

Împărat slăvit,

Ci ca şi iudeii, Doamne,

Te-am nesocotit.

N-am adus atunci nici aur,

Nici tămîie, ştii.

Că eram plecaţi prin lume

Veseli şi zurlii.

N-am venit nici după asta,

Cînd am auzit

Că ne-ai căutat, Hristoase,

Şi nu ne-ai găsit.

N-am venit nici cînd coroană

Îţi puneau de spini,

Că eram plecaţi, Hristoase,

Veseli prin străini.

Ce vei face astăzi, Doamne,

Bunule cu noi?

C-am venit să-Ţi cerem milă,

flămînziţi şi goi.

C-am aflat că Te vei naşte

Iar şi ne-ncetat,

Pentru fiecare-n parte

Care-a-ntîrziat.

*

Deşărtăciune, totul e deşărtăciune!

Să zicem bun rămas şi să pornim

La drum, prietene, cu rugăciune,

În loc sărăcăcios şi vin puţin.

Prietene, să ducem totodată

Şi gîndurile care ne mai curmă,

Să le-ngropăm în zarea sîngerată

Cînd soarele bîrlogul său şi-l scurmă.

O, rană-n coasta cerului - o, soare!

Amurgul este tot mai sîngeros,

De parcă-ar sîngera după-nălţare

Stăpînul nostru Iisus Hristos,

Dar tot tu luminezi şi bucuri ochiul -

Lumina veşnică chemînd să o ghicim.

Chiar numai pentru-atîta, lasă-ţi locul,

Să zicem bun rămas şi să pornim.

Şi dacă-ar fi să binecuvînteze

Stăpînul Însuşi drumul de pe-acum,

A ne întoarce nimeni nu cuteze,

Ca să murim în acest ultim drum.
Hosted by www.Geocities.ws

1