Arhiepiscop Ioan Şahovski de San Francisco

“Poezia nu este versurile pe care le scriem noi, (ea e mai bună)”

Traducere din ruseşte şi selecţie de monah Savatie Baştovoi

Cneazul Dmitrii Alexeevici Şahovski s-a născut la 23 august stil vechi în anul 1902, оn Moscova. Оn toamna lui 1915 intră la Liceul Regal Alexandrovski, însă învăţătură este întreruptă de cataclismul de la 1917. În poemul “Demisia lunii” el va scrie trecоnd 50 de ani: “Оn şaptsprezece, оmi aduc aminte/ Adesea am trecut pe lоngă-o casă/ Unde necunoscutul cu bărbuţă/ Certa suficienţa, demasca nenorocirea./ Al istoriei tunet eu nu l-am priceput,/ Să fie asta spre ruşinea mea./ Din balcon Lenin poporului vorbea/ Şi tuturor a promis fericire şi libertate”. (Trad. textuală).

Apolitismul era cu totul firesc pentru a sa оntrutot pozitivă şi luminoasă receptare a lumii. Degrabă el va fi nevoit să pună mîna pe armă: cneazul de 17 ani Dmitrii va lua parte la mişcarea albă şi va vedea suficient sînge şi cruzime. În оncercările grele ale războiului el va încuraja pe cei din preajmă prin calmul său, glumele cuminţi, răbdarea şi bărbăţia. În acea perioadă înclinaţia sa spre literatură cuprinde tot mai mult viaţa sa. Fiind încă în Belgia el ţine un jurnal “Caiet despre sfinţenie”. Începоnd din 1923 Dmitrii Şahovski publică unul după altul trei volume de poezie: “Poezii” (1923), “Cоntece fără cuvinte” (1924), “Obiecte” (1925). Оncepe la Bruxel editarea revistei literare “Bineintenţionatul”, la care colaborează cei mai de seamă scriitori ai diasporei ruse: I. Bunin, V. Hodasevici, A. Remizov, M. Ţvetaeva, G. Adamovici, C. Mociulski şi alţii. Părea că totul pregăteşte un succes strălucitor. Se intensifică corespondeţa, se lărgeşte cercul auorilor, ideile fierb. În el se arată de timpuriu înclinaţia spre filosofie, articolele sale sоnt publicate оn revista lui N. A. Berdiaev “Calea”.
Şi dintr-odată - bruscă cotitură: părăsind tot ce e monden şi lumesc, Dmitrii Şahovski, după sfatul duhovnicului său, ia calea călugăriei. Tunderea în monahism a primit-o la Atos оn 1926, cu numele Ioan, оn cinstea Sf. Ioan Teologul.
Ca păstor al Bisericii el îşi începe activitatea оn Iugoslavia, continuоnd cu Berlin, Bavaria, Franţa. Războiul va determina mutările sale atît de dese, care vor sfоrşi оn America, unde a şi ajuns arhiepiscop de San-Francisco. Aici, pe lоngă intensa activitate literară şi publicistică, el va ţine şi “Discuţiile cu poporul rus” la “Vocea Americii”.
Arhiepiscopul Ioan (Şahovski) a lăsat în urma sa numeroase scrieri, оncepоnd de la poezie, teatru, eseuri, publicistică, cоt şi o mulţime de studii critice şi revizuri ale literaturii ruse, printre care: “Revoluţia lui Tolstoi”, “Realismul rus”, “Marele inchizitor al lui Dostoevski”, “Realismul metafizic (Maestrul şi Margarita)”, “Dostoevski”, “Agonia singurătăţii (Pneumatologia fricii)”, “Despre reоncarnare” etc.

DESPRE POEZIE

Poezia este căutarea şi găsirea vieţii superioare, accesibilă omului. În “Gazeta literară” din Moscova poetul Nicolai Rîlenco a numit poezia “minune sunătoare”. Dacă poezia nu este împletire de rime (iar ea nu arareori aceasta este), desigur, poezia este o minune, iscată în adоncurile poetului autentic şi cititorului autentic. Şi unul şi altul trebuie să fie autentici.

Rugăciunea este autodestăinuirea sufletului, iar poezia este izvorîrea sufletului, la fel, depăşind limitele pămînteşti. De aceea poezia nu trebuie făcută mijloc a ceva. Impusă să fie “mijloc”, poezie devine o realitate într-adevăr “sunătoare”, adică lipsită de liniştea fiinţării superioare, care întotdeauna se găseşte în adоncurile poeziei.

Lipsită de linişte, poezia piere, ca o lamă peruană pe care a lovit-o herghelierul. Locuitorii înălţimilor peruane ştiu că această blîndă lamă nu trebuie bătută. Nici poezia nu trebuie strîmtorată, împinsă, sîcоită, făcută mijloc. A se folosi de poezie pentru nimic nu se poate, aşa cum nu se poate a se face “pacheţele” pentru seminţe din pînzele lui Rafael. Dar nu arareori оn istorie poezia, cоt şi religia, au fost prefăcute în “pacheţel”, în care turnau tot ce vrei. Poezia era prefăcuă оn goarnă dobă. Poeţii erau înhămaţi la industriile sociale şi politice. Atunci poezia pierea, aşa cum ea este suprema înflorire a omului оn lume, şi nu оntotdeauna ea are nevoie de rime, şi ea se poate descurca şi fără hîrtie.

Poetul “prin mila lui Dmnezeu” are putere să prefacă apa cuvintelor omeneşi în vin, iar vinul acesta să-l prefacă în sоngele Cvоntului. Aceasta este suprema destinaţie a poeziei, sensul ei este euharistic. Poezia este оntoarcerea omului la оnceputul lucrurilor.

Poezia este imnologica depăşire a tuturor şterselor silogisme şi semnificaţii verbale, care au încetat să mai descopere lumea. Poezia în sensuri noi descoperă cuvintele, le deschide, le întоmpină оntr-o deja nouă lume. Ea este descoperirea lucrurilor şi deschiderea lor. Poezia nu poate avea scopuri de slujire, să demonstreze ceva sau să anunţe. În ea se оnfăţişează însăşi fiinţa, care e mult mai preţioasă decît toate cele ce pot fi redate prin-tr-оnsa. Ea este periscopul оnaintat din aceasta lume, rentgen-ul şi radarul, raza laser, cea mai fină şi mai ascuţită săgeată a spiritului, care străbate prin toate obiectele lumii, neomorîndu-le, ci оnviindu-le.

Proza vorbeşte despre fiinţă. Poezia este acestă fiinţă, ce se deschide omului. Atunci cоnd omul răăceşte departe de adevăr, lumea devine pentru el colbăită şi aidomai-colbului. Lumea omului trebuie aerisită neоncetat, altfel оn ea poţi să te sufoci. În ea se sufocă oamenii. Să aducă omului aerul curat al lumii de sus revine rugăciunii. Şi rugăciunea însărcinează poezia să-i fie ajutor.

“Revoluţia culturală” şi “realismul socialist”, şi alte abstracţii încearcă în zilele noastre să eternizeze cea aidoma-colbului, fantasmagorica lume şi să-l facă pe om corespunzător ei. Marx şi-a întemeiat teoria sa pe (fără să iasă, desigur, din “materie”) ideile etice despre оnstrăinarea omului şi expluatarea lui. Dar expluatarea şi înstrăinarea individului sînt realităţi mult mai profunde şi ontologice, decît lumea intereselor economice şi relaţiilor gospodăreşti. Înstrăinarea şi expluatarea omului mai acut se arată în demonizaţia sa. Marx o însămînţează cu a sa imorală expluatare a ideii morale de expluatare, оnstrăinоndu-l pe om de valorile spiritului şi adevărului. Printre diversele forme de înstrăinare (rasială, de clasă, statală, economică, partiinică) cea mai inumană şi mai demonică este expluatarea a însăşi ideii de “expluatare”, expluatarea demagogică a însăşi înţelesurilor de bine, adevăr (de pildă, editarea “Pravdei”) şi a dreptăţii pentru оnsămоnţarea nedreptăţii. Dar cea mai inumană este expluatarea inspiraţiei.

Oameni pseudobisericeştii şi de stat din recut expluatau uneori religia în scopuri nereligioase. Оntr-o şi mai mare măsură organele şi sistemele partiinice contemporane, bazîndu-se pe Liviatanul statului, оncearcă să expluateze poezia оn atingerea unor scopuri străine de poezie.

Aşa cum omul ce se roagă este mai jos decît rugăciunea sa, aşa şi poetul autentic rămîne оnttodeauna mai jos decо poezia sa. “Şi printre copiii neоnsemnaţi ai lumii, prea poate, cel mai neоnsemnat e el”.

Poezia se deschide auzului şi muncii. Taina sa poetul nu poate să o deschidă nici cititorului, nici altui poet. Taina auzirii lui rămîne ca o ferească, întredeschisă pămînteştei imposibilităţi.

Din “CONTINUAREA LIRICII (Aforisme)”
California, 1983
Ies оn grădina mea. Un cer luminos-albăstriu, flori. Pecopaci nişte fluturaşi micuţi, albini şi încă ceva zburător, trăitor. E cald, nici un fel de zgomot, numai abia auzite sunete, foşnete. E ceva de-a raiului în libertatea ta. Libertatea omului e curăţată de tot ce nu-i a raiului. Ea este оnceputul a de nimic оncălcatei păci, a răsuflării şi liniştii inimii. Să tot trăieşti aşa veşnic.
Aici оncepe mirarea.
*
Ateist omul poate fi numai pоnă la moartea sa. După aceea - toţi vor fi credincioşi. Dar a alege ceea ce va fi după, trebuie acum, şi cît se poate de repede.
*
De acum nu mai putem ieşi din racheta ce a pornit deasupra pămîntului. Оnsă noi оncercăm să ne scoatem din ea ca să înşfăcăm pe pămînt vreo jucărie sunătoare.
*
Să nu fie în tine nici un firicel de pălăvrăgeală despre Dumnezeu. Cuvîntul despre El curăţeşte-l în nouă ape îngereşti.
*
“Cel credincios оn puţin”. Ce e aceea “puţin”? Toată visţs pămîntească.
*
Teofan Zatvornicul determină cum începe credinţa. “E nevoie să aprinzi în jur nenorocirea”.
*
Hristos a zis nu numai despre păcat, ci şi despre curvie. Omenirea: “neam preacurvar şi păcătos”. “Curvia” e pusă mai înaintea păcatului. Ea e ceva mult mai ucigător decît păcatul. De aceea e sfîntă iubirea.
*
Oamenii din trecut nu erau materialişti, zgîrоie brоnză. Tulburaţi ei “îşi rupeau hainele lor”. Ce frumos! (“S-a sculat regele şi şi-a rupt hainele sale... şi toate slugile sale, care stăteau înaintea sa, şi-au rupt veşmintele lor (II Regi, 13), şi fariseii nu-şi cruţau hainele lor, sfîşiindu-le, ascultоndu-l pe Apostolul Pavel. Cоtă integritate оn aceşti păcătoşi. Acum nici bogaţii nu mai vor să-şi rupă hainele lor. Se zgîrcesc.
*
Moise, coborоnd de pe Sinai, pоnă-ntr-atоt s-a cutremurat văzоnd dansul evreilor оmprejurul viţelului demonic, оncоt, оn mоnie sfоntă, a aruncat tablele Legii lui Dumnezeu şi le-a sfărîmat. Iată că de milenii aceste cioburi vîntul le оmprăştie prin lume, dar viţelul rămîne şi omenirea dansează înaintea lui.
*
“Mă uit peste ţară şi iată este ruinată şi pustie; caut la ceruri şi iată nu este lumină pe ele; privesc la munţi şi iată că ei tremură şi dealurile toate se clatină. Mă uit şi iată nu este nici un om şi toate păsările cerului au fugit”. (Ierem. IV, 23-25)
*
Proorocii mincinoşi sînt greu de оnvăţat (ca şi o muzică falsă). Оnsuşi procesul e insuportabil.
*
Petru pe Tabor rоvneşte să construiască o colibă. Suflet minunat, nu vede că el e de acum în ea.
*
Оn lume e multă căprime, duh plictisitor şi fără rost. Noi toţi ne punem de-a stînga lui Hristos (Mt. XXV).
*
Poezia nu este versurile pe care le scriem noi, (ea e mai bună).
*
Obositoare este seriozitatea noastră lipsită de har. Privind la ea îţi vine să scrii poezii vesele.

*
“Omul este mai bun ca păsările” (Mt. XII). Cultura este înţelegerea acestora.
*
Fericirea este o ancoră aruncată în adоncimi şi agăţată acolo de ceva neclintit-milostiv.
*
Adevărul omul poate să-l încapă numai puţin de tot. Dar în acest “puţin de tot” este Veşnicia.
*
Slăveşte pe Dumnezeu pentru cei ce-L slăvesc pe Dînsul şi pentru cei ce nu Îl slăvesc.
*
Dispunerea spre iubire este unul din semnele credinţei.
*
Iubirea trece оn credinţă, iar credinţa încă mai vrea să fie iubire.
*
Păcatul atrage prin aceea că “seamănă cu libertatea”, este ceva “de felul harului”.
Pretinsa libertate, neadevărata bucurie, lărgimea mincinoasă. Omul se amăgeşte pe sine. Acesta şi este păcatul.
*
Mоndria este măreţia scoborîtă la fundul iadului.
*
Poetul adevărat are doar două posibilităţi: a fi prooroc sau prooroc mincinos.
*
Bătrîneţea - sărbătorească atingere a slăbiciunii.
*
Noi devenim fără acoperiş, ca şi Tine. Dar Tu nu ai unde să-Ţi pleci capul, noi însă putem să plecăm capetele noastre la picioarele Tale.
*
Oamenii se află unii de alţii la depărtarea morţii. Ca rîndunelele, ei abia se ating unii pe alţii cu aripa оn zborul razant.

Hosted by www.Geocities.ws