Întrebare: Dragă părinte Andrei, de trecutul dumneavoastră, nu arareori, se folosesc cei ce nu vă doresc binele. Drumul pe care l-aţi făcut către Ortodoxie e foarte intrigant. Am citit interviul „Cum un ateist ştiinţific a ajuns diacon”. V-aţi botezat târziu, la 19 ani, la timpul său v-aţi îndeletnicit cu dansul, chiar aţi fost DJ. Pe deasupra, aţi absolvit Facultatea de Ateism Ştiinţific a Universităţii din Moscova. Aţi scris o teză de candidat despre Heidegger. Iar acum sunteţi diacon-celibat. În această varietate e greu să nu găseşti ceva. Impresionantă e şi paleta citatelor pe care le folosiţi în cărţile şi discuţiile dumneavoastră, de la Rilke şi Vâsoţki, până la filme ca Terminator, nemaivorbind de Scripturi şi scrierile patristice. Desigur, aţi cunoscut şi toate dificultăţile existenţialismului adolescentin, de comsomolist militant, dar şi asprimea şi ineditul pocăinţei, a întâlnirii cu Hristos. Noi, creştinii, ştim foarte bine că chiar şi răul poate fi îndreptat spre bine şi că drumul spre Hristos e cu trepte. Omul întotdeauna se află pe una din aceste trepte, chiar dacă nu realizează. Undeva foloseaţi o frază, chiar şocantă pentru omul credincios, că dacă omul la 16 ani nici măcar rock nu ascultă, atunci el este inapt pentru credinţă. Spuneţi, în tinereţea dumneavoastră, aţi simţit vreodată vreo simpatie pentru postmodernism?

Răspuns: S-ar părea că nu. În primul rând, eu consider că postmodernism poate fi numai conservatismul. Adică, ceea ce vine după modernism, trebuie să fie totuşi o reîntoarcere la clasic, la tradiţie. Pe de altă parte totuşi, acel mediu în care am fost educat, cred că nu a fost orientat modernist şi postmodernist. Nici faţă de pictură, nici faţă de literatură, nici faţă de muzică. Ştiţi, eu nu ştiu de ce aveam impresia că propaganda oficială sovietică, arta sovietică oficială, realismul-socialist cu modernismul şi postmodernismul sunt poame ale aceluiaşi câmp, pentru că şi una şi alta sunt acele flori care cresc din mormântul clasicităţii europene şi pur şi simplu senzaţia mea, acea distrugere a tradiţiei pe care au început-o bolşevicii, pur şi simplu se continuă, şi încă în forme mult mai radicale, în diverse forme ale modernismului, în aceeaşi măsură în artă şi în gândire şi în stilul de viaţă. Şi de aceea, mai aproape de mine a fost întotdeauna ceea cu ce bolşevismul a luptat, anume tradiţiile culturii europene, cultura clasică rusă în acelaşi timp. Iar după aceea, trecând nişte ani, eu am înţeles că ceea ce îmi este scump mie în cultura europeană, se trage totuşi din Evanghelie. Şi de aceea, chiar din acea perioadă când încă mai trăiam ca un viţeluş, când capul nu lucra deloc, ei, în acea perioadă, eu încă nu aveam nici un gust estetic deosebit, iar când mai târziu el a apărut, ştiţi, totuşi prima mea dragoste, prima experienţă a înţelegerii, a compasiunii la care am ajuns, a fost legată de literatura clasică rusă.

Întrebare: Sfinţii Părinţi nu recomandă povestirea faptelor trecute, mai ales a păcatelor, sau poate aceasta este valabil numai pentru viaţa de obşte, călugărească? Cui şi în ce cazuri putem face mărturisiri de genul: eu am fost boxer, dansator, am furat maşini etc.? Din gura dumneavoastră au ieşit multe mărturii de acest fel, nu vă mustră niciodată conştiinţa că v-au scăpat?

Răspuns: Eu nu deţin un astfel de criteriu. În general, eu urăsc să povestesc despre mine, cu toate că adesea sunt pus în situaţia de a o face. Cât despre mustrarea conştiinţei, nu, nu, aşa ceva nu există. Eu, mai degrabă, le-aşi propune să zâmbească împreună cu mine. Asta nu e despre mine, ce treabă am eu cu asta? Totul e îngropat demult în nisipurile istoriei. Ei, a fost un astfel de tânăr, a trăit atât de ciudat…

Întrebare: Adică pentru dumneavoastră separarea între omul trecut şi omul prezent este tranşantă.

Răspuns: Înţelegeţi, pentru mine, de exemplu, istoria Rusiei începe abia de la 988. Atunci când eu studiez ofensiva Cneazului Oleg sau Sveatoslav asupra Ţarigradului, eu citesc şi văd că asta nu e despre mine, nu e despre poporul meu. Eu mă simt un bizantin pe care îl cucereşte hoarda unui oarecare rus barbar. Şi nu întâmplător poporul rus prăznuieşte sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului atunci când Maica Domnului a risipit flota rusă care ataca Constantinopolul. Până şi grecii au uitat demult de această sărbătoare, pentru ei e un eveniment minor, “mare lucru, barbarii iarăşi ne-au atacat oraşul şi s-au gândit în obrăznicia lor că îl vor cuceri”. Dar pentru Rusia acesta a fost un eveniment însemnat, şi de aceea ruşii până astăzi îşi sărbătoresc ziua înfrângerii lor. Şi pentru mine, atât în istoria mea naţională, cât şi în biografia mea, există această graniţă. În primul rând poate pentru că eu, în genere, sunt un astfel de om care nicăieri în trecutul său nu vrea să se mai întoarcă. Adică eu nu vreau să mai fiu nici şcolar, nu ştiu de ce îmi amintesc cu groază, nici student, nici măcar seminarist. Nu vreau să mai fug în trecut. Prin urmare, pentru că nu sunt îndrăgostit de el, nu prezintă nici un pericol să-mi amintesc, în singurătate sau în public, unele sau alte episoade din el.

Întrebare: „Dumnezeu a murit” al lui Friedrich Nietzsche, acesta este fundamentul postmodernismului. Faptul că Nietzsche a fost luteran, a influenţat cumva concepţia lui despre lume, el doar a fost fiu de pastor? Aceasta pe mulţi îi induce în eroare. „Dumnezeu a murit”, „Hristos a înviat” - în ce e mai comod să crezi?

Răspuns: Eu cred că într-o mare măsură Nietzsche nu întâmplător a ieşit anume din tradiţia luterană. Ştiţi, chestia constă în aceea că luteranismul este un ateism mistral. Aceasta e o filozofie încă religioasă, mai exact, nu filozofie, ci teologie, dar la nivel de cult, la nivelul slujirii acesta e deja ateism. Să zicem, pentru Luther, Dumnezeu e departe de materie, Dumnezeu e departe de lumea oamenilor. Luther spune că aghiasma, apa sfinţită în biserică, apa din cristelniţă şi apa care e în câmp pentru vaci e aceeaşi apă, ele nu se deosebesc cu nimic, în afară de atitudinea strict subiectivă, psihologică a omului către o apă sau alta. Asta înseamnă că lumea oamenilor, lumea materiei în care trăieşte Luther şi luteranul, este lumea care e închisă pentru sinergie, închisă pentru energia omnipătrunzătoare a lui Dumnezeu. Iată că energia lui Dumnezeu nu poate umple sau sătura cu sine această lume a materiei. Şi de aceea parcă, dacă Dumnezeu se retrage din cult, dacă Hristos nu mai poate fi găsit în potir, atunci, cu timpul, e firesc că El nu mai poate fi găsit nici în propria inimă, nici în minte. Şi de aceea ateismul culturii europene din secolul XIX, secolul XX sunt chiar rezultatul logic al acelei ateizări, demistificări a universului de la care a pornit luteranismul.

Întrebare: În cartea „Ortodoxia pentru protestanţi”, utilizaţi termenul aşa-numitului „materialism sfinţit”. Sintagma vă aparţine?

Răspuns: Da, Ortodoxia într-adevăr e religia materialismului sfinţit. Pentru că pentru Ortodoxie e foarte scump faptul că Cuvântul a devenit trup, faptul că Cuvântul nu a devenit cuvinte. Aceasta înseamnă că Logosul lui Dumnezeu nu încape în cărţi. Dumnezeu a devenit anume trup. Şi de aceea pentru Ortodoxie e foarte scumpă orice fărâmă de materie care se prelungeşte în ea însăşi, şi nu doar cu efortul personal, ci pentru că, uite, Dumnezeu S-a atins de ea. De aceea acolo unde a călcat tălpişoara Maicii Domnului, pentru noi este foarte scump. Acolo unde Îngerul Domnului a intrat în scăldătoare tulburând apele, pentru noi ea încă mai păstrează fâlfâitul aripilor lui. Şi de aceea noi considerăm că Dumnezeu poate fi găsit în creaţie.

Întrebare: În discuţia noastră precedentă, spuneaţi că „Dumnezeu a murit” nici măcar nu este sintagma lui Nietzsche.

Răspuns: Da, de fapt celebrele cuvinte ale lui Nietzsche „Dumnezeu a murit” nu sunt creaţia lui personală, acesta este un citat dintr-o cântare luterană din Vinerea Mare. Şi orice creştin e de acord. Este adevărat, Dumnezeu a murit. Dar nu punem aici punct. Acolo unde Nietzsche pune punct sau semnul exclamării, noi punem virgulă, pentru că anume după aceasta El a înviat. Există aceste trei zile ale morţii dintre vineri şi duminică. Da, şi totuşi prin aceste trei zile trebuie să poţi să treci. Postmodernismul nu este altceva decât cufundarea în lumea Vinerii Mari, dar care nu mai ajunge până duminică (în rusă = înviere), nu cunoaşte Învierea. Ştiţi, ateismul este de mai multe feluri. Iată, este ateismul sâmbetei mari. Şi la unii scriitori, poate nu Nietzsche, la unii de mai târziu, gen Sartre sau Camus, iată, pentru ei există ateismul sâmbetei mari… lor le e amar, ei L-au pierdut pe Dumnezeu. Şi ei înţeleg pe Cine au pierdut, pentru că un ateist adevărat poate fi doar acel om care înţelege negarea Celui pe care L-a pierdut. Omul care nu s-a întâlnit niciodată cu Dumnezeu nu poate şti ce e aceea ateism. Îl cunoaşteţi pe postmodernistul rus contemporan, Boris Grebenşcicov? La el găsim un vers extraordinar, ca acesta: „Tu simţi curentul din cauză că locul acesta e liber”. Iată dar, numai un om care a cunoscut: “un astfel de loc al lui Dumnezeu în viaţa mea poate exista, în toată viaţa universului”. Deodată ceva în el s-a produs, o rupere, a apărut senzaţia că locul acesta este pustiu. Şi iată el simte o plesnitură, el simte curentul în acest loc. Aceasta e durerea. Şi trebuie să observăm că experienţa acestui fel de desacralizare, de ateism este caracteristică oricărui creştin. Astfel, acest fel de ateism este pur şi simplu cea mai protejată erezie în cadrul creştinismului, anume în cadrul creştinismului. Tocmai de aceea te atenţionează ortodoxul: „Vezi, Domnul se adresează omului, îţi dă să simţi mai întâi chemarea Lui, ceea ce în limba Sfinţilor Părinţi se numeşte amanetul bunurilor viitoare, zălogul bunurilor viitoare, iar pe urmă El zice: Ai înţeles ce înseamnă „Împărăţia cerurilor este înăuntrul vostru”? Ai înţeles pentru ce merită să trăieşti? Ai înţeles ce bucurie am pregătit Eu pentru toţi oamenii şi la ce bucurie vă chem pe voi? Ei, dar acum munceşte singur”. Ştiţi, când părinţii învaţă copilul să meargă, ei mai întâi îl sprijină, iar pe urmă îl lasă să plece singur. Şi copilul va cădea, îşi va face vânătăi, se va lovi, va plânge. Dar dacă ar fi să-l susţii tot timpul, el niciodată nu se va întări, nu va învăţa să meargă. Iată aşa se poartă şi Dumnezeu cu noi. El vine la noi, iar apoi se retrage. El zice: “Acum învăţaţi-vă să trăiţi fără Mine, învăţaţi-vă să vă fie dor de Mine, să Mă căutaţi”. Şi iată că nu toţi suportă această încercare. Totul constă în aceea că una este dacă Dumnezeu părăseşte sufletul acestui om aşteptând de la el vreo nevoinţă personală, dar este şi altă cale de golire a sufletului, când omul singur Îl alungă pe Dumnezeu din sufletul său cu păcatele sale, cu nesupunerea sa în preajma feţei lui Dumnezeu, cu un fel de înţepenire în păcat, cu intransigenţa sa, cu nepocăinţa sa. Şi atunci Dumnezeu nu poate să intre în acest suflet, dar acestui om îi rămâne măcar o amintire despre cum ar fi putut el să fie, ce ar fi putut fi altfel în viaţa sa. Şi iată atunci se poate naşte ateismul tânguitor. Acest ateism tânguitor, eu îl respect. Omul acesta este cinstit, el zice, da, într-adevăr, mi-e amar, mă doare să trăiesc fără Dumnezeu, într-adevăr mă doare. Şi la un astfel de om poţi să ajungi. Nu siluindu-l cu argumente, cu dovezi despre existenţa lui Dumnezeu, ci pur şi simplu să clarifici: ştii, iată, Dumnezeu, El totuşi există. Şi dacă El a ieşit din viaţa ta, asta nu înseamnă că El a plecat cu totul din univers. Iar Dumnezeu are obiceiul să se întoarcă. Dumnezeul nostru - El ştie să iasă din mormânt.

Întrebare: Totuşi postmoderniştii nu sunt nişte ateişti “tânguitori”. Ei luptă cu Dumnezeu. Cel puţin raţional, omul poate admite că Hristos a înviat, în aceeaşi măsură în care admite că Dumnezeu a murit. Oare e mai comod a crede că Dumnezeu a murit, decât că Hristos a înviat?

Răspuns: Eu cred că postmoderniştii atunci când vorbesc despre asta, nici măcar nu ştiu despre ce vorbesc, când zic că Dumnezeu a murit. Pentru ei asta nu e mai mult decât o teză culturală. Şi pe limba lor pur şi simplu asta înseamnă, că în cultura europeană contemporană… tema Dumnezeu…, ea nu e populară, nu e interesantă. Acele motive creştine care se bazau pe Evanghelie şi care s-au dezvoltat în clasicitatea europeană sunt epuizate, nu mai avem nevoie de ele, nu ne mai par interesante. Ei asta au în vedere. Şi dacă ar fi să o luăm aşa, asta… e plictisitor. Deoarece, iertaţi-mă, dar noi suntem legaţi între noi şi suntem legaţi de generaţiile anterioare. Orice cultură – este o cultură a comentariului. Chiar oricare, pentru că nu se poate trăi anulându-ţi relaţiile tale cu unele sau alte texte valoroase care au fost create până la noi, fie chiar şi de contemporanii noştri mai în vârstă. Dar ştiţi, întrebarea constă tocmai în aceasta: dar ce anume comentăm noi? O cultură care îl comentează pe Freud mi se pare mai puţin serioasă decât acea cultură care se consacră comentariului Evangheliei. Aşa că atunci când se spune că noi ne eliberăm de creştinism, e adevărat. Dar atunci căror dogme ne vom supune, celor freudiene? Tot nu e mare cinstea.

Întrebare: Se ştie că comunismul, la vremea sa, avea o atitudine critică faţă de postmodernism, ca şi pentru un aşa-numit produs al capitalismului în putrezire. De aceea adepţii postmodernismului îi acuză pe cei ce nu vor să-l accepte, cum că ar avea o mentalitate comunistă şi că sunt înapoiaţi.

Răspuns: În primul rând, pentru creştin nu trebuie să fie o ruşine faptul că e considerat înapoiat. Şi-ntr-adevăr, cam de ce ar trebui noi să ne grăbim? Ştiţi, era un banc sovietic extraordinar. Poposeşte lectorul din CC al PCUS în unul din orăşelele îndepărtate şi organizează o adunare de partid cu uşile închise. Şi iată că la aceste adunări de partid cu uşile închise, de obicei, se vorbea mai deschis decât în presa publică. Lectorul citeşte lecţia, iar după aceea zice: „Tovarăşi, ştiţi, Partidul m-a trimis pe mine ca să mă sfătuiesc cu voi. Aici toţi suntem de-ai noştri, comunişti, oameni de bărbăţie. Ştiţi, noi trebuie să recunoaştem sincer aici, Partidul ne învaţă să fim cinstiţi unii cu alţii. De fapt, situaţia noastră economică e cam complicată acum. Nu tot ce am avut plănuit pentru acest cincinal vom izbândi să realizăm. Pentru aceasta există motive obiective. Iată, de pildă, războiul din Afganistan, între noi fie vorba, el totuşi necesită nişte cheltuieli serioase, şi pierderile noastre acolo… pierderi uriaşe. De aceea, ştiţi, Partidul stă pe pragul, unei, noi înţelegem bine, decizii foarte grele şi cred că vom fi nevoiţi să ridicăm preţurile la benzină, transport ş. a. m. d., astfel încât să compensăm cumva toate aceste cheltuieli. Ei cum, tovarăşi, ne veţi susţine în această hotărâre?” Sala tace apăsător. Şi deodată un oarecare tip sare din spate şi zice: „O să lucrăm în două schimburi!” Lectorul CC al PCUS zice: „Tovarăşi, eu sunt impresionat de reacţia dumneavoastră, din punct de vedere marxist aveţi o reacţie corectă. Da, eu pur şi simplu nu m-am aşteptat la o astfel de reciprocitate, vă mulţumesc, dar, tovarăşi, să ştiţi că asta încă nu-i tot. Dumneavoastră ştiţi că ţara noastră se luptă pentru pace în toată lumea, susţine mişcările de eliberare ale partidelor comuniste în diferite ţări. Necesită şi asta destule cheltuieli. E nevoie de bani, de unde să-i iei? De aceea, tovarăşi, noi cred că vom mări preţurile la produsele alimentare, îmbrăcăminte şi chiar produsele pentru copii. Tovarăşi, ce ziceţi de asta?” În sală e o tăcere şi mai apăsătoare. Şi aici acelaşi tip sare şi zice: „O să lucrăm în trei schimburi!” Ei, şi lectorul zice: „Tovarăşi, pur şi simplu mă cutremur de conştiinciozitatea voastră. Dar iată că mai este încă o temă. Ştiţi doar că noi avem unele greutăţi economice temporare, restructurarea economiei. Noi avem resurse de materie primă tocmai în Siberia, şi până ce le transportăm pe toate încoace, cheltuielile de consum cresc. Trebuie să facem faţă competiţiei nucleare cu America, înţelegeţi şi singuri. Ei acolo au o programă de înarmare cosmică şi trebuie să răspundem cu destoinicie. Iarăşi bani uriaşi, sincer vorbind, între noi fie vorba. Şi de aceea, tovarăşi, noi vom fi nevoiţi să mărim considerabil preţurile pentru apartamente, telefon, transportul în comun. Ce ziceţi, tovarăşi, ne veţi susţine?” În sală, în genere, e o atmosferă de coşmar. Acelaşi tip sare şi zice: „O să lucrăm în patru schimburi!” Atunci comunistul a bănuit că ceva nu e în regulă. Cheamă cechistul şi zice: „Îl vedeţi pe tipul ăsta? Aflaţi cine este”. Şi iată cechiştii intră prin spate în sală, se apropie încetişor, îl iau pe cetăţean de coate, îl scot în hol şi-l întreabă: „Aşa, tovarăşe, de unde sunteţi şi unde lucraţi?” Iar el zice: „Eu sunt Ivanov!” „Dar unde lucraţi, tovarăşe Ivanov?” „Eu? La morgă”.

Deci iată, atunci când ne invită să ne grăbim undeva şi ne învinuiesc că suntem înapoiaţi, noi ar trebui să clarificăm: care e scopul, adică încotro ar trebui să ne grăbim, “trăgând pantalonii după comsomol”? Dar unde se duce comsomolul?, îngăduiţi-mi o curiozitate. Care e scopul tuturor acestor restructurări şi de ce noi ar trebui să fim primii sau în rândurile celor dintâi? Deoarece există şi astfel de mişcări, de care e mai bine să rămâi în urmă. Şi iată, sincer să fiu, pe mine încă nimeni nu m-a convins că mişcarea postmodernistă, îndreptată spre distrugerea formelor clasice, este acea mişcare la care creştinii ar trebui să ia parte şi încă să meargă în primele rânduri. După părerea mea, aici noi mai bine am rămâne în urmă. Şi în genere, astăzi, când există moda pentru postmodernism, pentru creştin e foarte important să poată fi ne la modă. Şi iată că un pic de spirit protestant, nu în sens confesional, ci provenit de la cuvântul „protest”, e absolut necesar omului contemporan. Şi am să vă citez o sursă, în cazul de faţă destul de postmodernistă, din „Maşina Timpului”, formaţia rock moscovită: „Nu merită să ne plecăm sub lumea schimbătoare, lasă mai bine lumea să se plece sub noi”.

Întrebare: În Rusia n-au prins asemenea fenomene cum ar fi postmodernismul, teatrul absurdului ş. a., precum s-a întâmplat în România, o ţară ortodoxă şi ea, dar de unde a pornit absurdul clasic în persoana românului Eugen Ionescu, în timpurile noastre, sau în cea a întemeietorului dadaismului francez de la sfârşitul secolului trecut, Tristan Tzara. De fapt, ei ambii au emigrat şi au creat în Franţa – leagănul avangardei. Faptul că ruşii nu agreează avangardismul, vorbeşte oare despre o structură mai profundă a subconştientului naţional colectiv? Sau aici a contribuit educaţia ortodoxă de veacuri, aşa-numitul fundamentalism ortodox rusesc? Că doar tot ruşii sunt adepţii stilului vechi şi nici pe papa nu vor să-l primească…

Răspuns: Nu ştiu dacă e vorba de anumite trăsături naţionale, dar mie mi se pare că avangardismul în Rusia reprezintă arta… ghetoului. Ruşii sunt sedentari, iar avangardismul este arta evreilor. De aceea ea nu întotdeauna este înţeleasă de ruşi, nu le trezeşte curiozitatea. Întrevăd aici şi nişte cauze istorice. Vorba e că Ortodoxia prezintă o sinteză a tradiţiei biblice şi evreieşti pe de o parte, dar şi a celei eline pe de altă parte, adică a literaturii, artei, filozofiei şi retoricii greceşti . Dacă e să comparăm aceste două începuturi, este evident: cultura greacă este una vizuală. Elinul iubeşte cu ochii. Este o cultură a formei, a sculpturii, a viziunii. Chiar expresia “lumea ideilor” provine de la verbul grecesc “a vedea”. Iar cultura şi religia evreiască sunt auditive. Dumnezeu în Biblie nu este văzut, El este auzit, de aceea Biblia este o cultură percepută auditiv. Acest fapt se resimte la poporul evreu până astăzi. Astfel se face că tradiţia acestui popor a dat naştere unei poezii geniale, unei muzici extraordinare. Dacă cercetăm contribuţia culturii evreieşti la cele mai diverse sfere ale culturii mondiale, vedem că tocmai aportul picturii este cel mai sărac. Cel puţin este incomparabil cu cel adus în domeniul ştiinţei, religiei şi cu atât mai mult, precum am mai spus, în cel al poeziei, muzicii. Cu pictura evreii stau mai prost. Aici au doar, mă iertaţi, “Pătratul negru” de Malevici şi “Vaca zburătoare” de Şagal. Din evreii proveniţi din Rusia, poate Levitan, dar el nu face parte nici măcar din prima sută de pictori ai lumii. Cred că acest fapt e condiţionat de rădăcinile biblice ale acestui popor. De aceea mi se pare clar de ce un popor care-l are Andrei Rubliov, Vasneţov, Corin nu se grăbeşte să accepte arta avangardistă. Există o senzaţie a armoniei şi a frumuseţii care nu merită să fie schimbate pe aceste mâzgălituri abstracte. De fapt aici trebuie să mai ţinem cont şi de influenţa mediului înconjurător, de peisajul rusesc, de acea “cinegenie” a naturii ruseşti, de calmul ei, de lipsa unor contraste şi tonuri ţipătoare. Ea prezintă un tablou pastelat, armonios. Poate de aceea poporul care vieţuieşte într-un asemenea mediu nu resimte acea stare de pericol care-i marchează pe reprezentaţii popoarelor ce trăiesc, spre exemplu, pe malurile mării, în munţi, în pustiu. Acest mediu nu prezintă o ameninţare. Poate de aceea cultura abstracţionismului, care se adresează subconştientului, în care întotdeauna se ascunde ceva, nişte mecanisme care pot exploda în orice moment, nu iese din limitele unor cercuri restrânse ale capitalei.

Întrebare: Spre deosebire de avangardă, nu înţeleg de ce postmoderniştii se separă de curentul avangardist, postmodernismul nu neagă importanţa tradiţiei, ba chiar reproduce idei şi teme ale antichităţii, şi stilistice de asemenea, sperând astfel să creeze “ceva nou”. Ce credeţi, e posibilă bunătatea în cadrul acestui curent? Sau postmodernismul este un curent strict negativist?

Răspuns: Ceva bun există peste tot şi acest bun sunt… oamenii. Cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: “Noi cu toţi oamenii avem ceva comun, nimic comun nu avem doar cu diavolul”. Să nu uităm că peste tot sunt oameni - în avangardism, în postmodernism, chiar şi în sectele sataniste. Putem să nu acceptăm activitatea unui om, dar nu putem uita faptul că în spatele acestei activităţi este un suflet omenesc. Şi acest suflet, chiar în mod inconştient, are o sete de Dumnezeu, îi duce dorul, fără a-şi da seama de cele mai multe ori. De aceea şi cu postmoderniştii se poate sta de vorbă. Aşa, ca între oameni. Luîndu-i la o parte de creaţia lor şi spunându-le: “doar eşti om, hai să vorbim omeneşte!”.

Întrebare: În ceea ce priveşte tendinţa postmoderniştilor de a şoca prin orice mijloace, e posibilă oare îmbinarea dintre şoc şi cultură, mai exact, poate fi un veritabil act de cultură şocant?

Răspuns: Şocul poate fi folosit în comunicarea cu oamenii, în artă, în predică. În principiu şi creştinismul practică uneori o predică şocantă. Apostolul Pavel spune: “Noi Îl propovăduim pe Hristos Cel răstignit”. Acest fapt este o sminteală pentru iudei. Chiar sensul cuvântului sminteală în traducere rusească (soblazn) este foarte diminuat. În greceşte el sună altfel - “scandalon” -, adică scandal, care la rândul său provine de la rădăcina sanscrită “scandati”, care înseamnă a sări pe loc. Prin urmare, omul este jignit astfel încât sare în sus de indignare. De aceea, nu e vorba doar de şoc care e folosit pentru a-l scoate pe om din starea obişnuită, de a-l scoate în afara poziţiei sociale obişnuite, făcându-l capabil de perceperea unor lucruri mai puţin obişnuite pentru el. Iată esenţialul. E foarte important cu ce scop l-ai şocat pe om. Şi atunci când el se va uita la tine cu gura căscată şi ochii larg deschişi, tu ce-i vei spune? Şi nebunii îi şochează pe oameni prin faptele şi comportamentul lor. Spre exemplu, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, care a trăit în secolul IX în Constantinopol. Ce face el? Trece pe lângă un lăcaş sfânt şi aruncă în el bulgări, pietre. Apoi trece pe lângă o casă de toleranţă şi sărută pereţii acestui local. Sigur că toţi se uită la el ca la un scrântit, atât de mult îi şochează. Apoi el explică ce se întâmplă. Zice că fiecare om are un înger păzitor şi un demon ispititor. Când omul intră într-o biserică, duhul necurat nu-l poate urma în acest lăcaş sfânt, ci îşi aşteaptă pacientul la intrare. Voi nu-i vedeţi, zicea Sfântul, dar eu îi văd şi arunc cu pietre în ei. Iar când omul intră în bordel, îngerul luminat nu poate intra în localul pângărit, şi de aceea îngerii stau şi-şi aşteaptă protejaţii pe prag, când vor ieşi. Stau şi plâng. Voi nu-i vedeţi, zicea nebunul pentru Hristos, dar eu îi văd, mă apropii de ei, îi alin, plâng împreună cu ei. Deci asta-i principalul, pentru ce-l scoţi pe om din albia lui obişnuită. Ce vrei să pui mai apoi în el, la ce vrei să-l faci să mediteze? Şi eu am impresia că postmoderniştii nu au ce spune oamenilor. Ei pot doar să şocheze, să distrugă. Dar mai departe, cu ce vei umple acest gol? Ce vei spune? Nu e vorba de forme, ci de metode. Şi Hristos poate fi propovăduit în diferite feluri, şi se poate transmite un mesaj creştin oamenilor chiar şi în limbajul postmodernist. Contează mult ce sistem de valori vei promova mai departe. În ce lume îl inviţi pe cel care te ascultă? Sfărâmându-i realitatea obişnuită, în ce realitate îl călăuzeşti? Într-o realitate în care toate sunt şi mai degradate, mai confuze? Sau într-o lume în care există o verticală, în care se poate respira?

Întrebare: Copiii sovietici, semenii mei, citeau cartea despre Gelsomino. Acolo este un fragment despre oraşul în care pisicile lătrau şi câinii mieunau. O imagine foarte postmodernistă. Nu există oare pericolul de a ne obişnui până într-atât cu pisicile lătrătoare, încât să nu receptăm în mod normal pisicile mieunătoare? Doar conştiinţa noastră colectivă (de care vorbea Iung) cu încetul s-a obişnuit cu lucruri care în alte timpuri erau de neconceput şi chiar pedepsite de către autorităţi, cum ar fi avortul, homosexualitatea. Ce credeţi, nu a contribuit oare postmodernismul la educarea unui astfel de mod de gândire sau poate că el însuşi este produsul altor idei şi pretenţii, mai străvechi?

Răspuns: Să facem o distincţie. Una e problema postmodernismului, şi alta e problema modei, a imaginii sociale a postmodernismului. De aceea vom vorbi aparte despre metode artistice diferite. O problemă aparte, dar mult mai periculoasă şi mai gravă în acest context, este faptul că mass-media creează o cerere anume pentru acest procedeu artistic, atunci când trebuie să-ţi fie frică să recunoşti public că nu-l agreezi pe Malevici. În acest caz eşti exclus automat din mediul bunei societăţi. Ce înseamnă să recunoşti, spre exemplu, că îţi este străin Şagal sau că nu îţi place o oarecare simfonie cacofonică? Prin aceasta te excluzi din mediul cultural, eşti un om incult. Şi de ce să fie aşa? De ce anume trebuie să-mi placă Malevici? Dar poate că mie îmi sunt suficienţi Rafael şi Andrei Rubliov? De ce trebuie să-mi placă un oarecare hard-rock sau muzica absurdă, atunci când îi simt mai aproape pe Mozart şi Bethoveen? De ce trebuie să mă pomenesc în afara culturii, să mă consider un om înapoiat? Iată motivul pentru care consider eu că cea mai importantă întrebare pe care trebuie să ne-o punem este: de ce mijloacele de informare susţin aceste grupuri mici de oameni şi-i susţin cu fanatismul cenzurii inchizitoriale? Inchiziţie în numele postmodernismului. De exemplu, o publicaţie tipic postmodernă, “Moscovskii komsomoleţ”, publică un articol despre sinuciderea unui student. Dar această tragedie el o va prezenta cititorului având următorul titlu: “Ivan a căzut, fleoşnindu-şi creierii pe asfalt”. Sună postmodern, netradiţional, dar e foarte cinic. De aceea cuvântul “postmodernism”, fără să vreau, îl asociez cu “cinism”. Mă cuprinde o răceală. Spre deosebire de altă atitudine omenească, plină de compasiune şi înţelegere, pe care o simt izvorând din alte curente artistice.

Întrebare: Postmodernismul susţine că lumea este policentrică, adică asta ar însemna că un fermier sau un motociclist au aceeaşi importanţă pentru actuala alcătuire a universului ca şi preşedintele SUA. Şi deoarece dispariţia cel puţin a unui element din lumea existentă ar duce la o nouă organizare a lumii, iar cea veche ar dispare pentru totdeauna, acest element, sau oricare altul, este un centru al universului. Unul dintre poeţii şi teoreticienii postmodernismului român, Alexandru Muşina, scrie: “Eu sunt centrul Universului, chiar şi din motivul că Universul ar fi altul fără mine”. Cu această teorie Îl poţi exclude de tot pe Dumnezeu din univers, pe Dumnezeu ca început al începuturilor şi “axis mundi”, Creatorul a toate. Dar dacă, spre exemplu, de această carte sau de noi doi depinde alcătuirea actuală a universului, înseamnă că Dumnezeu este neputincios în faţa acestei situaţii fataliste?

Răspuns: O fi fiind aşa, dar cu dumnezeul altor religii. Numai nu cu Cel al creştinilor, deoarece creştinismul tocmai îmi spune că Dumnezeu ne-a creat diferiţi (pilda talanţilor), că Dumnezeu ne consideră pe toţi copiii Săi, indiferent de statutul nostru social: un simplu muncitor sau preşedintele SUA sunt iubiţi cu aceeaşi dragoste desăvârşită de către Creator. Şi Dumnezeu are un plan pentru fiecare în parte, de nepătruns pentru mintea noastră. Şi iată că Dumnezeu, prin aceste dialoguri, ne învaţă pe noi creştinii să fim toleranţi faţă de varietatea de opinii şi caractere umane. Uneori, spre exemplu, încerci să-i explici ceva omului, iar el nu este de acord. Nu la nivel conştient – nici nu vrea să te înţeleagă. Desigur, acest fapt îţi provoacă în suflet un soi de iritare, agresiune interioară împotriva acelei persoane. Cum de nu m-a înţeles? De ce n-a căzut de acord cu mine? Cum alung acea stare? Amintindu-mi că există Dumnezeu în acest Univers, inclusiv în Universul acestui om. De ce am hotărî că anume eu trebuie să fiu uşa prin care acel om trebuie să intre în Biserica lui Hristos? Poate, conform planului lui Dumnezeu, el va intra în alt mod, în alt timp şi prin alt om. De aceea, când îmi amintesc că există Dumnezeu pe lume, acest fapt mă învaţă să fiu tolerant şi îmi înfrânează agresivitatea.

Întrebare: În vremea noastră auzim tot mai des că toţi se închină aceluiaşi Dumnezeu, de exemplu noi, creştinii, suntem fiii lui Avraam după duh, evreii după trup, musulmanii şi ei se consideră fii ai lui Avraam după trup. Deci noi toţi ne închinăm Dumnezeului lui Avraam, şi în acest fel Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu...

Răspuns: Faptul că oamenii pot avea nişte icoane intelectuale ale Dumnezeirii asemănătoare, ieroglife în rugăciune care se citesc ca “Dumnezeul lui Avraam”, nu este totul. Cred că această expresie îşi poate avea locul şi în gura creştinului şi a evreului şi a musulmanului. Însă din asta nu rezultă că noi ne aflăm în relaţii identice cu Dumnezeu, pentru că religia are două componente, ea este numai zece procente sau chiar mai puţin ceea ce aduc în ea oamenii, iar partea copleşitoare e ceea ce aduce în religie Însuşi Dumnezeu. De aceea nu trebuie să ne consolăm cu faptul că noi, musulmanii sau iudeii facem unele gesturi comune, pentru că toate rugăciunile noastre, toate predicile teologice nu sunt nimic mai mult decât gesturi, a le umple de sens, a le face ceva mai mult decât gesturi poate numai Domnul. Şi aici începe ce-i mai important. Înţelegeţi, un băieţel poate face aceleaşi mişcări pe care le face şi omul matur, şoferul automobilului sau oricare altul, copilul poate face aceleaşi gesturi, dar conţinutul va fi cu totul altul, pentru că asta depinde deja de umplerea lor de sens, ceea ce nu întotdeauna depinde de om. Unul şi acelaşi gest poate avea efecte diferite în auditorii diferite, pentru că oamenii îl interpretează diferit. Tot aşa se întâmplă şi în religie, faptul că noi facem aceleaşi gesturi, încă nu înseamnă că conţinutul lor interior, ontologic, fiinţal este unul şi acelaşi. Există cuvintele lui Hristos, anume că la Tatăl nu poate să vină nimeni decât prin Fiul, de aceea acolo unde nu este Logosul lui Dumnezeu, nu este recunoaşterea şi închinarea la El, nu este harul lui Hristos care doar prin Hristos se dă, eu cred că acolo rămâne doar o scoică asemănătoare cu o mască mortuară a religiei avraamice care a fost cândva, totuşi aceasta e mai degrabă anume o mască mortuară, dar nu credinţa vie a lui Avraam.

Întrebare: Postmodernismul propagă atât sincretismul cultural, cât şi pe cel religios. Prin aceasta încearcă să elaboreze un nou sistem de valori, o paradigmă nouă, amestecând realizările culturale existente, acumulate pe parcursul istoriei. El, de asemenea, promovează ideea că industrializarea societăţii a condus la apariţia unui “om nou”, aproape “industrial” şi implicit apare necesitatea creării unui tip nou de cultură pentru el. Acelaşi lucru îl afirmă new-age în domeniul religiei. Care-i relaţia dintre postmodernism, care se proclamă un fenomen pur cultural, şi new-age, un curent religios?

Răspuns: Cred că există o relaţie de ordin stilistic. E vorba de principiul de care se folosesc, procedeul colajului, atunci când diferite obiecte din mediul înconjurător sunt plasate în acelaşi spaţiu, şi artistul sau predicatorul nici nu observă că ele sunt incompatibile. Spre exemplu, nu putem combina ideea karmei indiene cu cea creştină, anume că Dumnezeu este dragoste. Una din două: sau recunoaştem legea care spune că eşti răsplătit pentru ceea ce faci, ea astfel dominându-te, sau recunoaştem autoritatea unei Fiinţe, pline de dragoste, care se ridică deasupra oricăror legi şi poate milui atunci când legea impune pedeapsa. Sunt nişte lucruri incompatibile. Dar în multe publicaţii ale mişcării new-age, adesea se practică un asemenea truc publicitar: celor care le convine le vom spune că suntem creştini, ceea ce nu ne împiedică să fim hinduişti. Acesta e principiul “neprincipialităţii”, lipsei oricăror scrupule. E ceva comun pentru postmodernism şi curentul new-age. Şi poate numai din acest punct de vedere există ceva care-l deosebeşte pe omul sfârşitului de sec. XX, început de sec. XXI, de cel din sec. XIX: mai puţină exigenţă faţă de propriile gânduri, o mai mare impresionabilitate, o capitulare în faţa unui tablouaş oarecare. Totuşi, dacă vorbim nu de consumatorul de masă, ci de oamenii instruiţi, care gândesc, mi se pare că intelectualitatea secolului trecut era cu mult mai exigentă decât intelighenţia începutului de sec. XXI.

Întrebare: Chiar dacă postmoderniştii propagă individualismul, totuşi ei reprezintă o structură compactă, şi prin revistele şi programele lor pot influenţa conştiinţa maselor. Observăm chiar o “postmodernizare” a societăţii contemporane, poate chiar inconştientă. Putem defini structura şi influenţa postmodernismului ca una sectară, deşi ateistă, totuşi sectară?

Răspuns: Explic. Din punct de vedere bisericesc este fără îndoială o sectă, fiindcă se află în afara lui Hristos şi a Bisericii Sale. Dacă ne referim la pericolele iminente de ordin social, uman, cred că anume ideologia de tip new-age va sta la baza totalitarismului sec. XXI. Ştiţi, la sfârşitul sec. XIX la fel se părea că epoca dictaturilor şi a războaielor a apus. Când a fost inventată mitraliera, mulţi afirmau că această descoperire face imposibil războiul, fiindcă o mitralieră nimiceşte un batalion în două minute. Cum să lupţi în acest caz? Asemenea idei se vehiculau la modul serios în presa timpului. Şi, desigur, se considera că progresul cultural al umanismului face imposibilă repetarea cruzimii Revoluţiei Franceze sau a dictaturii napoleoniene. Secolul XX a demonstrat că nu e aşa, şi experienţa anilor 90 ne învaţă să fim mai prudenţi. Nu putem considera că o dată căzută cortina de fier a comunismului în Europa de Est, a dispărut şi ultimul gen de totalitarism. Asemenea genuri de tragedii vor mai urma, chiar mai groaznice. De ce? În primul rând fiindcă tehnologia de control asupra vieţii a făcut un salt uriaş înainte, în al doilea rând, norocul nostru este că Stalin şi Hitler au venit pe lume înainte de răspândirea televiziunii. Dictatorii secolului XXI vor face uz de nişte tehnologii mult mai avansate, şi de aceea cruzimea forţelor totalitare ale viitorului le va întrece pe cele ale sec. XX, cu atât cu cât cruzimea stalinismului a întrecut-o pe cea a dictatorilor sec. XIX – Bismarc şi Napoleon, să zicem. Şi iată că anume această ideologie poate sta la baza acestei dictaturi a sec. XXI în Occident. Îmi închipui că va fi o ideologie sub flamura toleranţei, fiindcă, ştiţi, new-age proclamă toleranţa, o toleranţă absolută faţă de tot. Dar aceasta este o formulă periculoasă, fiindcă poate promova intoleranţă la rândul ei. Cum anume? Să-i luăm pe reprezentanţii curentului new-age sau postmodernişti. Sunt nişte oameni cu suflet de violatori. Dacă un pictor ia un fragment de icoană şi-l introduce într-un colaj înconjurat de sticle de bere, prin aceasta, fără a se gândi prea mult, încalcă voia creatorului acelei icoane. În general, postmodernistul îşi permite să le rupă pe toate din context. Aceasta nu este oare o violare? Un predicator new-age îşi permite să rupă din context diverse idei religioase, ajungând în final la o idee în stil pur new-age – că, de fapt, toate religiile sunt una şi toate învaţă ceea ce învăţ şi eu. Şi de aceea Budha este precursorul meu, Iisus este înaintemergătorul meu. Mahomed a mers, dar n-a ajuns, Moise a înţeles, dar nu până la capăt, dar iată că eu acuşica vă explic ce-au vrut ei de fapt să spună. Din experienţa marxismului ştim deja că atunci când un curent se bazează pe precursorii săi, este unul agresiv. Această agresivitate mai întâi are loc la nivel de dialog, de idei, cultural, iar mai apoi ea se răsfrânge şi asupra oamenilor. Cel care a luat foarfecele ca să taie astfel de “ornamente” din cărţi, icoane, texte din timpuri străvechi, el va începe să-i “tundă” şi pe oameni conform gusturilor şi standardelor proprii. Ce suport avem noi creştinii ca să ne uităm cu suspiciune la toate acestea? Fiindcă noi am trecut deja experienţa unui new-age în imperiul roman, unde domina aceeaşi stare de vagabondaj contextual, de omnivoracitate. Să ne amintim. Să luăm spre exemplu Panteonul, templul tuturor zeilor din Roma, un imperiu al toleranţei faţă de diferitele culturi, dar unde creştinii au fost persecutaţi sistematic. De ce? Fiindcă refuzau să vadă lumea cu ochi străini, ei îşi apărau dreptul de a vedea lumea aşa cum o văd ei. Şi nu doreau să participe la ceremonii religioase ale zeilor străini, conştienţi de faptul că Dumnezeu e unul. Pentru aceste convingeri erau executaţi. Presimt că se apropie timpuri asemănătoare. Iată doar un singur caz, după mine absolut postmodernist. Am în vedere legea rusă despre libertatea conştiinţei, adoptată cu doi ani în urmă. Legea conţine un articol conform căruia nimeni nu poate să-l silească pe om să participe sau nu la ceremoniile religioase. Un principiu foarte judicios, nu-i aşa? Dar gândiţi-vă ce poate însemna el. Vine la mine în biserică un krişnait, se apropie de Potir şi mă roagă să-l împărtăşesc. Eu îi zic: drăguţule, ai ceva desenat pe frunte şi nişte punguliţe în mâini, mi se pare că eşti krişnait, nu? El răspunde: da, sunt krişnait. Şi ce pofteşti? Vreau să mă împărtăşesc, să particip şi eu la tainele voastre. Poftim, îi răspund, dar mai întâi să te pocăieşti, pentru că atâta timp cât eşti krişnait, nu poţi lua parte la tainele Bisericii Ortodoxe. El zice: cum, nu mă lăsaţi să particip la slujba voastră? Da, zic, nu te las. Atunci ce poate face el? Poate să mă dea în judecată conform legii care spune că nimeni nu are dreptul să împiedice o persoană să participe la serviciul divin. Acest lucru poate lua proporţii grave. Închipuiţi-vă că statul organizează o întâlnire solemnă cu Dalai-Lama şi cere să vină toţi să-şi prezinte respectul faţă de reprezentantul acestei minunate tradiţii. Dar preoţii creştini spun: noi, desigur, compătimim poporul Tibetului pentru suferinţele lui, avem o atitudine plină de respect faţă de acest filozof, Dalai-Lama, fie el şi al XIV-lea, dar budismul ca atare nu ne trezeşte simpatii. De aceea creştinii nu trebuie să meargă să se roage şi să participe la ritualuri împreună cu budiştii şi reprezentanţii altor culte. Acest fapt poate servi drept motiv pentru ca statul să se năpustească cu toată puterea sa împotriva unor astfel de propovăduitori principiali, pe care îi va numi intoleranţi, obscurantişti, conservatori, ortodocsali etc. Era pe timpurile sovietice o anecdotă bună. Cică un lector a fost întrebat dacă va fi şi cel de-al treilea război mondial. El a răspuns: tovarăşi, al treilea război mondial nu va fi, dar va fi aşa o luptă pentru pace, că nu va rămâne piatră de piatră.

Întrebare: Postmodernismul a dat naştere unei noţiuni cum este “neoantropocentrismul”. De fapt nici nu-mi aduc aminte să fi existat în cultura mondială o asemenea perioadă când antropocentrismul să fi încetat să mai existe până într-atât încât să fie nevoie de a-l inventa din nou. Prin acest termen “reinventat”, postmodernismul defineşte toate pornirile organice, un adevărat panfreudism, scoţând la iveală necurăţia noastră sufletească şi trupească. Prin aceasta vor să arate că numai ei sunt purtători ai adevărului. Toată metafizica şi filozofia nu sunt decât moft, poezie, iar esenţa fiinţării noastre, uite-o – sexualitatea şi mizeria, iar noi vă vom spune adevărul, despre care până acum s-a tăcut.

Răspuns: Cred că omul care cunoaşte tradiţia ortodoxă, mai ales cea isihastă, vechile cărţi monahale, ştie că acest adevăr l-am cunoscut de minune şi nici nu era în vreun fel ascuns. Astăzi însă când încerci să-i citezi pe vechii cărturari, începi să fii ţistuit: vai, nu se cuvine să vorbeşti aşa! Trebuie să înţelegem un adevăr când vorbim de antropocentrism: da, omul e o fiinţă complexă şi e minunat când îl punem în centru, problema e ce anume punem în centru – degetul cel mic de la piciorul meu stâng? Omul e o fiinţă complexă, de aceea creştinismul priveşte la om ierarhic. În primul rând însuşi omul în interiorul său este o fiinţă ierarhică: există în mine ceva mai lipsit de nobleţe şi ceva mai înălţător. Între altele, mi se pare că freudismul este de acord cu aceasta, altfel n-ar fi introdus termenul de “sublimaţie”. Sublimaţia presupune o ascensiune, iar aceasta înseamnă că există o axă verticală. Exact la fel spun creştinii: că în om există o verticală – există mijlocul, partea de jos şi partea cea mai de sus. Mai mult decât atât, creştinismul porneşte de la faptul că ceea ce este jos nu înseamnă şi rău. Pur şi simplu este ceva ce slujeşte omului. Iată, să zicem, tot ce este în om, trupul, sexualitatea, totul e de la Dumnezeu. După cum spunea Minicius Felix, un filozof creştin din sec. II, dacă Dumnezeu ar fi vrut să fim eunuci, ne-ar fi creat eunuci. Minciuna apare atunci când o sferă începe să se lăţească pe contul celorlalte, pe contul celor vecine şi, mai ales, pe contul celor situate mai sus. Ce înseamnă o tumoare canceroasă? Este o celulă extrem de sănătoasă, o celulă care nu poate muri. Ea creşte, creşte, creşte. Începe să crească şi să le strâmtoreze pe celelalte, să le omoare, şi atunci întregul organ ca şi cum s-ar transforma în acea celulă. Organul devine inapt. Iată că atunci când în om începe să se umfle în mod canceros trupescul, se produce ceea ce în limbajul asceticii ortodoxe se numeşte robia cărnii. Şi este tocmai ceea ce se referă la freudism. Adesea aceasta e lumea unei sexualităţi exagerate, care ocupă mai mult loc decât s-ar cuveni. Un filozof rus, Serghei Iosifovici Fudal, a spus-o foarte bine încă în anii sovietici. El a zis: noi suntem ortodocşi, nu eunuci. Înţelegem că sexualitatea străbate întreaga viaţă a omului, dar fiţi de acord: una e un câine în lanţ, şi alta e acelaşi câine căţărat pe masa mea şi înfulecându-mi prânzul. Contează mult ce loc îi acordăm sexualităţii în viaţa noastră. Creştinismul porneşte de la ideea că omul, în primul rând, presupune o ierarhie interioară, în al doilea rând, el însuşi este inclus în ierarhia Universului. În Univers există şi ceea ce-i mai prejos decât omul, dar există şi ceea ce-i mai presus. De exemplu un alt om. Conform eticii creştine, celălalt e întotdeauna mai presus ca mine, dar cel mai presus este, desigur, Dumnezeu. Anume Acel Dumnezeu Care, iarăşi, este dragoste şi Acel Dumnezeu pe Care Ioan Gură de Aur Îl numeşte în mod paradoxal “sluga mântuirii noastre”. Aici se încheagă acea dăruire reciprocă. Ce înseamnă caracter ierarhic? Omul trebuie să înţeleagă când şi ce pot eu jertfi. Anume pe calea modelării, cel puţin în mintea sa, a unui conflict, se stabileşte ierarhia valorilor. De exemplu, de ce spun eu că piatra e mai prejos ca omul? Coloana aceasta întăreşte doar mai mult ca mine! Întrebarea este: pot eu să-mi jertfesc viaţa pentru a apăra această piatră, această coloană? Or pot eu, închipuiţi-vă, să jertfesc viaţa altui om în acest scop? Sunt lucruri pentru care omul nu se poate jertfi. De exemplu, pot eu oare muri numai pentru ca să avem mereu pe masă salam bun? Să ies înaintea tancurilor, ori în alt mod? Nu ştiu dacă se merită să mor pentru asta. Iată de ce, în viaţă, merită să trăieşti numai pentru aceea pentru care merită să şi mori. Nu poţi muri pentru drepturile balenelor, pentru drepturile delfinilor etc. Gilbert Chesterton este un minunat scriitor creştin englez care scrie detective despre părintele Brown. Odată părintele Brown, un preot catolic, vorbeşte foarte neîndurător, dar foarte corect: “Crede-mă, îi spune el unei interlocutoare mondene, dacă vi se pare că n-aş lăsa să fie distruse toate catedralele gotice din lume pentru mântuirea unui singur suflet, înseamnă că nu ştiţi nimic despre religia mea”. Înseamnă că există o astfel de ierarhie a valorilor. Omul este inclus în lume, de aceea creştinii vorbesc despre antropocentrism, dar, mai exact, acesta poate fi numit “teoantropocentrism”, pentru că principalul în om este chipul lui Dumnezeu. Principalul în fiinţa umană este acel moment când el trece peste contextul acestui model al universului unde se transcede omul pe sine însuşi, dacă se ridică sau nu deasupra lumii, a trivialităţii înconjurătoare. Iată aceasta este verticala care ne aduce la Dumnezeu şi anume omul este acel axis-mundi.

Întrebare: Postmoderniştii mai susţin că toate adâncurile obscure ale fiinţei noastre: frica de moarte, de haos e ceva foarte interesant, stimulează fantezia, din care se naşte cultura şi arta, dar în creştinism totul e plictisitor, monoton, repetabil. Şi nici n-ar fi posibilă arta în cazul unei asemenea alcătuiri interne a omului.

Răspuns: Pentru început iată ce vă propun să faceţi: intraţi la un vernisaj al postmoderniştilor şi intraţi de sărbători într-o biserică ortodoxă şi observaţi cine-i îmbrăcat mai extravagant. Comparaţi costumele oamenilor, să zicem costumul naţional român din sec. XVII sau XVIII, şi moda contemporană, ceea ce se vinde astăzi în magazinele noastre etc. Veţi vedea că în cultura ortodoxă nu a existat niciodată monotonie, ci, dimpotrivă, e o extraordinară varietate de melodii, de muzică, de îmbrăcăminte, de culori etc., aşa că reproşurile cu privire la monotonie sunt absolut deplasate. Omul care deschide şi începe a citi Biblia, mai ales Vechiul Testament, va fi frapat de câte intonaţii va găsi, chiar şi de protest contra Divinităţii, în cartea lui Iov. Astfel că numai oamenilor care nu s-au obişnuit să se gândească serios la lumea creştină dintr-o parte le pare că totul e monoton. Creştinii sunt foarte diferiţi şi reuşesc să fie diferiţi, mai mult, comparaţi calendarul laic şi cel bisericesc. Să luăm mai concret perioada câşlegilor de iarnă în Rusia. Începe săptămâna albă, carnavaluri, cine ştie ce, îmbuibare, campionate care va mânca mai multe blinele.1  Apoi urmează o schimbare bruscă, începe Postul Mare cu stricteţea lui. Şi iarăşi o nouă explozie de bucurie, cea pascală. La noi fiecare zi îşi are numele ei. Măcar şi din această cauză ritmul de viaţă al creştinului este absolut diferit de cel al ateistului. Ce deosebire faţă de civilizaţia monotonă a secolului XX, în care există numai 8 martie, şi 7 octombrie! Este înfiorător să trăieşti într-un oraş în care şi străzile poartă aceste denumiri. Iar la creştini, ştiţi cum se întreabă una pe alta sătencele? Demult ţi-a scris băiatul de la oraş? Ultima scrisoare am primit-o pe la Duminica Mare. Dar când are de gând să mai treacă şi el pe acasă? Scrie că va veni de Petru şi Pavel. Fiecare zi îşi are numele ei şi după asta ne spun că lumea noastră e cea a monotoniei.

Întrebare: Un scriitor ca Dostoevski, considerat de istoria şi critica literară drept fondator al romanului psihanalitic modern, este acceptat de ortodoxie. El chiar a fost ortodox, fapt care nu l-a încurcat deloc să se “revoluţioneze”, ca şi Gogol de altfel. Deci e posibilă o activitate de creaţie, absolut revoluţionară, fără depăşirea cadrului dogmelor ortodoxe? Dogmele doar nu sunt o găoace care să nu-i permită libertăţii omeneşti să se dezvolte.

Răspuns: Desigur, sunt posibile diferite forme artistice. Noi forme de proză, pictură, muzică. Dacă e să le raportăm pe acestea la dogme, ortodoxiei i se poate imputa nu atât faptul că are prea multe dogme, ci tocmai invers. Anume din această cauză suferă orice om care duce o viaţă bisericească serioasă. Avem prea puţine reguli, prea puţine dogme. Vă pot expune toată dogmatica ortodoxă în trei teze: lumea a fost creată de Dumnezeu, Dumnezeu este unul şi acest Dumnezeu în Hristos a devenit om, aşa încât a primit în Sine în deplinătate omenirea, inclusiv sufletul omenesc, dorinţele, trupul. Deoarece Dumnezeu S-a făcut om, poate fi zugrăvit chipul de om al lui Dumnezeu. Este posibilă pictura, este posibilă arta. Am expus întreaga dogmatică, toată învăţătura sinoadelor ecumenice. S-ar putea spune oare că există aici ceva ce l-ar încătuşa pe om, l-ar înjosi? Mi se pare că nu, începând de la dogma conform căreia creaţia este un act liber şi până la cea conform căreia şi omul poate crea. Iată, între aceste două teze despre creaţie este cuprinsă toată dogmatica ortodoxă. Ce poate încătuşa voinţa artistului?

Întrebare: Părinte Andrei, ce l-aţi sfătui pe un tânăr postmodernist să citească?

Răspuns: Confesiunile Fericitului Augustin.