Să recunoaştem, este un proces extrem de neplăcut. Există totuşi un amănunt în această piesă care îi dă viaţă: Godot, personajul principal despre care s-a scris piesa şi pe care toţi îl aşteaptă, pînă la urmă, nu vine, acesta fiind şi punctul care a salvat-o de la eşec. Dar cu toate acestea, piesa lui Beket rămâne una dintre acele multe capodopere ale literaturii absurdului care se sprijină într-un singur cui,1  (După aceeaşi schemă sunt construite şi piesele altor scriitori ai absurdului, cum ar fi: “Scaunele”, şi “Lecţia” de Eugen Ionescu, “Angajare de clovn” de Matei Vişniec), căci e destul ca Godot să apară neaşteptat pe scenă, şi Beket nu mai este dramaturg.

Eu aş vrea să văd în această piesă a lui Beket ceva mai mult decât o simplă anecdotă despre absurdul fiinţării noastre. Eu cred că Godot pe care toţi îl aşteaptă este Dumnezeu. Oamenii lui Beket au nevoie de Godot şi îl aşteaptă, cu toate că ei lasă impresia că nu l-au cunoscut niciodată. Nimeni nu îl descrie pe Godot, chiar dacă toţi vorbesc doar despre el, mai mult, Godot pare să fie singurul lor rost în viaţă. Dar Godot întârzie să apară. În lipsa lui, oamenii încep să-şi găsească nişte ocupaţii. Ocupaţiile lor sunt jenante, ei se joacă de-a trăsura cu cai, filozofează ceva despre o cizmă, într-un cuvânt, îşi construiesc un univers restrâns, bolnav, pe care doar venirea lui Godot poate să-l schimbe.

Eu cred că universul omului contemporan, al omului postmodern, pentru care Dumnezeu n-a venit, este anume un astfel de univers, construit cu propriile mijloace, sărăcăcios şi condamnat pieirii.

Cartea de faţă, dacă vreţi, este tot o povestire despre Godot, însă o povestire în care Godot, după multă vreme, vine la cei care îl aşteptau. Ce-i drept, aceia nu-l recunosc, deoarece majoritatea au şi uitat că scopul pentru care s-au adunat era de a-l aştepta pe Godot. Acum ei au un alt scop. Toţi s-au obişnuit cu noua lor organizare care a început dintr-o joacă, şi nu-i mai pot găsi loc noului venit. Acolo toţi se străduiau să-l aducă pe Godot în scenă, dar n-au reuşit, aici e invers, toţi vor să-l alunge pe Godot, pentru că îi incomodează.

Omul postmodern este omul care se bate cu sine însuşi în speranţa că nu va crede niciodată în Dumnezeu. Această frică nu e o metaforă la care recurg, ci o realitate pe care psihiatrii o cunosc foarte bine. Această frică este o boală, frica de a deveni altfel, simptom determinant al paranoiei. Era postmodernă este o eră a paranoiei. Aceasta este scena descrisă de Beket, învăluită într-o demenţă stânjenitor-solară. Oamenii pur şi simplu se tem că apariţia lui Dumnezeu le-ar schimba viaţa de care ei sunt atât de îndrăgostiţi, de aceea nici nu-i dau voie să apară. Oamenii îl împing cu putere pe Dumnezeu afară din viaţa lor. Fiecare dintre noi este un iudeu care a plătit bani pentru a nu se răspândi vestea că Hristos a înviat.