Pentru a cerceta cauzele pătrunderii în lucrările lui Creangă a pronunţatului spirit apostatic, mai întоi de toate trebuie să оnşiruim evenimentele ce au precedat şi însoţit activitatea acestuia. Acestea au avut o importanţă hotărîtoare оn declanşarea şi stimularea activităţii antireligioase a scriitorului.

Cоnd, după оndelungă vreme de subjugare fanariotă, în 1821 izbucneşte marea răscoală a grecilor contra turcilor, în Ţările Româneşti începe răscoala lui Tudor Vladimirescu, mai оntоi contra Imperiului Otoman, dar mai apoi şi оmpotriva grecilor fanarioţi. Оncununоndu-se cu succes, Valahia şi Moldova capătă dreptul de a alege domnitori băştinaşi, astfel scăpînd definitiv de dominaţia fanariotă. Începe o puternică mişcare naţională cu introducerea limbii române оn toate sferele de activitate, inclusiv şi оn Biserică, provocоnd оn ea şi unele tulburări. Aşa “elevii şcolii de pe lîngă mănăstirea Trei-Ierarhi din Iaşi, sub influenţa ideilor naţionaliste, au cerut de la egumen ca slujba să se săvîrşească în limba romвnă. Cоnd egumenul le-a refuzat оn aceasta, atunci s-a оnceput bătaie оntre elevi şi servitorii egumenului. Poporul a stat de partea elevilor şi astfel s-a izbutit ca, măcar parţial, serviciul divin să se săvîrşească în romвneşte”1.

Оncepe intensificarea оnvăţămîntului naţional. “Însă, nelimitîndu-se la оnvăţămîntul din patrie, mase de tineri romвni s-au оndreptat pentru consolidarea studiilor spre străinătate - Viena, Paris, Roma, Berlin, unde au început să cunoască civilizaţia apuseană; iar influenţa acestei civilizaţii asupra lor era tot mai mare, căci precedenta perioadă fanariotă s-a prezentat ca o imagine nemîngоiată a оntunericului spiritual şi a sărăciei materiale. Din nefericire, contactul cu Vestul şi pasiunea pentru el a fost fatală pentru tinerii români, precum şi pentru întreaga Romвnie. Din cauza nepregătirii romвnilor pentru оnsuşirea roadelor civilizaţiei europene, aceasta le-a otrăvit sufletele, mişcîndu-i de pe tăria vechilor tradiţii istorice, i-a оndreptat pe calea imitării oarbe a străinului, atît după tradiţii cît şi credinţă, Vest eterodox. Românii au descoperit că ei sînt urmaşii vechilor romani, o schijă a Vestului aruncată de soartă în Răsărit, de care acum doreau în orice chip să se despartă şi să se întoarcă spre centrul lor firesc. Deosebit de frumos era în ochii tineretului romвn idealul tuturor popoarelor romanice şi a оntregii Europe - poporul francez; de aici deosebita şi puternica pasiune pentru tot ce este franţuzesc: mode, cărţi, maniere, limbă etc. După întoarcerea din străinătate, căpătînd studii superioare, romвnii au ocupat оn patrie locuri оnalte şi privilegiate оn administraţie, justiţie şi şcoală, comunicînd pasiunea lor pentru Apus şi restul românilor, turnоnd otrava apuseană prin toată ţara, în afară de ţăranii simpli de la ţară, care, ce-i drept, continuau să rămînă în neştiinţă, dar şi în supunerea maicii lor - Biserica. Rezultatul acestor pasiuni pentru ideile apusene a fost acea mişcare periculoasă, care s-a manifestat cu o ură aproape fanatică, a intelectualităţii împotriva Ortodoxiei, care a primit de acum numele de “cultură fanariotă”. Şi acum România poate că e unica ţară din lume unde religia istorică, care a educat atîtea generaţii şi a adus, fără îndoială, servicii enorme naţionalităţii româneşti, pe care, nu o dată, a salvat-o de subjugarea şi turcă, şi apuseană, a devenit obiectul urii bolnăvicioase şi a prigonirilor furioase”2.

Toate aceste valuri ridicate оmpotriva Bisericii aveau să crească după anularea protectoratului Rusiei din 1856, prin Tratatul de Pace de la Paris, care, fiind ţară ortodoxă, menţinea cîtuşi de puţin Biserica în stare mai bună. Anularea protectoratului Rusiei din principate a fost întоmpinată cu entuziasm de partidul naţional al renaşterii Romвniei, оmpreună cu care se bucura şi Apusul protestanto-catolic.

Оn 1859 principatele s-au unit оntr-un stat numit Romвnia, alegоndu-şi rege al noului stat pe colonelul Alexandru Cuza, оnflăcăratul naţionalist şi unionist, cel mai strălucit reprezentant al mişcării contra regimului fanariot.

Cuza era, indiscutabil, un om talentat, cu studii făcute în Germania - Postdam şi München. Оnsă aceasta a influenţat negativ asupra lui, determinîndu-l să se ridice contra Ortodoxiei, înfăptuind acele păgubitoare reforme оn Biserica Ortodoxă Romвnă: secularizrea averilor mănăstireşti şi supunerea Bisericii statului după dobîndirea autocefaliei.

Оnsă cel mai mult a suferit Biserica de pe urma celei de a doua reforme, căci “întru totul supunоnd Biserica jurisdicţiei sale, regele Cuza cu conducătorii de atunci - naţionaliştii, aveau intenţia să meargă mai departe. Înjosind, ruinоnd şi supunоnd Biserica strictei supravegheri, ca pe o instituţie ce nu se conformează cu ideologia oficială. Ei au intenţionat în locul “culturii fanariote” să-i dea României o altă credinţă apuseană”3.

Оn afară de aceasta, situaţia Bisericii era agravată chiar de clerici, care, pe lîngă intelectuali, au fost prinşi şi ei de mişcarea naţională. “În chestiunea unirii celor două principate într-unul singur şi în general оn lucrările partidului naţional-liberal clericii aveau cea mai vie participare”4. Astfel, prin оndeletnicirea cu treburile politice, aderоnd la diferite partide cu scopul de a ocupa funcţii importante оn ele, clericii păcătuiau foarte mult, dăunînd Bisericii.

Оn genere, reformele bisericeşti ale lui Cuza, care a supus definitiv clerul romвn puterii laice, s-au răsfrоnt destul de păgubitor şi asupra moralităţii lui. În funcţiile de stat erau numite persoane nedemne, căci ministrul cultelor se conducea оn alegerea candidatului la catedra episcopală de principii argirofile, oferind catedra celui ce dădea mai mulţi bani.

Aceste circumstanţe au favorizat creşterea simoniei în proporţii îngrozitoare5. Dar nu păcătuia doar ierarhia superioară, ci şi clericii, care, fiind influenţaţi de curentele naţionaliste “îşi permiteau deschisa şi neobrăzata batjocură nu numai asupra obiceiurilor, dar şi asupra dogmelor bisericeşti”6.

Folosindu-se de toate acestea, naţionaliştii au pornit contra Ortodoxiei, considerată “cultură fanariotă”, o întreagă campanie. “Fanarioţii au devenit obiectul derîderii chiar pe scenele teatrale, unor astfel de batjocuri au fost supuşi călugării şi monahismul în general, se vorbea chiar despre distrugerea completă a monahismului. Contra episcopilor şi călugărilor se străduiau să-i înarmeze şi pe preoţii de mir. Despre călugări se vorbea pînă şi în Parlament, că ei ar trebui să se retragă în pustii şi acolo să se roage pentru păcătosul neam omenesc. În scopul limitării şi slăbirii monahismului au fost emise reguli bisericeşti, conform cărora călugări puteau deveni bărbaţi cu vîrsta de peste 60 de ani şi femei de peste 40 de ani, dar mai tineri de aceste vîrste să fie primiţi doar ologii. Între preoţii de mir s-a format chiar un complot contra călugărilor şi episcopilor. Apăreau ziare ce-şi aveau scopul de a ponegri întreaga orоnduire bisericească”7.

Părăsind satul moldovenesc de la munte şi venind pentru continuarea studiilor “teologice” la Socola, Ion al lui Ştefan a Petrei se ciocneşte în capitala Moldovei - Iaşi de o nouă atmosferă, pînă atunci necunoscută pentru el, manifestată printr-un contrast izbitor dintre sărăcia norodului simplu şi luxul nemărginit, pătruns de curоnd, al boierimii “оn genere оnstrăinate, vorbind mai mult franţuzeşte, ori măcar greceşte. Cînd cu vreo trei ani оnainte de descălecarea lui Creangă la Iaşi, Saint-Marc Girardin vizita principatele, el rămînea uimit de luxul nebun, trecоnd оn carete pe uliţe de sat, de saloanele în care toată lumea vorbea franţuzeşte şi în care numai robii ţigani, tologiţi pe jos, prin anticamere, aminteau francezului că se află lîngă Bahlui”8. Tot acest anturaj, оn care nimerise, era străin pentru el şi de aceea se ţinea de partea ţărănească a oraşului, cu crîşme şi ciubotari, ce-i amintea de Fălticenii ce-i lăsase.

Оnsă după absolvirea seminarului cu certificatul cursului inferior de patru ani, “se petrecuse un eveniment care hotărîse soarta Iaşului şi indirect poate şi a lui Creangă. Prin unirea principatelor, domnul Alexandru Cuza aşezîndu-se la Bucureşti, marea boierime şi oricine voieşte a juca un rol în viaţa politică, aleargă în capitala Principatelor Unite... Moşierii cînd nu stau la ţară, pleacă acum de-a dreptul la Bucureşti, ocolind Iaşul, unde se lasă în goluri elemente de la ţară şi alt val de străini. Viaţa culturală şi chiar veleitatea de lux şi aristocraţia nu scăzu numaidecît, ba, dimpotrivă, pentru cîtva timp părură sporite. Noul stat crea şcoli şi instituţii şi clasa dăscălească lua locul boierimii salonarde. Curînd se va оntemeia aici “Junimea” cu membrii din aristocraţia mai măruntă şi intelectuală şi cu foarte mulţi profesori”9, la care mai tоrziu va adera şi Creangă, iar faptul va însemna o cotitură în viaţa lui de la calea dreaptă şi o sursă a tuturor “bazaconiilor” sale de prin publicaţiile vremii, pe care le făcea îndemnat de membrii societăţii.

După căsătoria pripită, încheiată fără nici un suport sentimental, avînd drept unic motiv “оndeplinirea formalităţii premergătoare hirotoniei”10 şi după intrarea în cler se reоntoarce la Iaşi “tocmai оn clipa оn care оncepea era profesorilor şi a noii burghezii liberale”11, care, desigur, era instruită în Apus şi cu ideile respective. “Acum un ţăran ca el оşi găseşte în oraş semeni printre popi, învăţători, profesori şi sălile de curs deschise oricui, ţin locul saloanelor în care n-ar fi putut intra”12.

Tot оn această perioadă, Creangă, care fiind mîndru de originea sa ţărănească şi naţionalist cumplit, este influenţat şi el de acele slăbiciuni boiereşti şi pentru pătrunderea mai trainică în societatea mai оnaltă, sau оn vederea continuării оn alt chip a studiilor, căci “оnscrierile lui pe la diferite şcoli vin dintr-o plăcere de cetăţean de clasă nouă de a intra peste tot şi de a se simţi om”13, se apucă de limba franceză. Astfel “îşi cumpărase în ianuarie 1859 un “Abйcйdair pour la jeunesse” şi o mică gramatică franceză”14. Pоnă la sfоrşitul vieţii însă neajungînd să-şi descopere tainele limbii franceze, оnsă la оnceputul carierii sale “bojuriste” fiind “оncоntat de iniţiere iscălea în glumă Le diacre Creangue”15.

Dornic de studii sau căutînd un alt mijloc de cоştig, afară de slujba diaconească, care i se părea mizerabilă, se înscrie оn 1864 la “Institutul pedagogic de la Trisfetite din Iaşi”, care pregătea institutori pentru clasele primare, paralel cu care frecventează şi şcoala normală, la care fusese chiar premiat. În acelaşi an la 7 mai este numit “probabil cu recomandarea lui Maiorescu însuşi”16, institutor la clasa оntоi a şcolii de la Trei Ierarhi. Toate acestea: “premierea la şcoala normală, diaconia şi institoratul în Iaşi însemnau pentru feciorul lui Ştefan a Petrei din Humuleşti izbîndă negîndită. De aceea, în toată această epocă el e un om vesel, fără astîmpăr, muşcător şi chiar colţos, plin de sentimentul valorii sale”17.

Acelaşi sentiment îl оmpinge pe Creangă, ca şi pe mulţi clerici ai timpului său, să se îndeletnicească cu ceea ce nu trebuia. Astfel “existenţa a trebuit să-i pară de acum... pe deplin statornicită. Ca diacon putea s-ajungă popă, dar şi fără popie, dacă i s-ar fi urît”, (ceea ce s-a şi întоmplat), “ar fi rămas cu rostul institutoratului. Socotindu-se liber, diaconul gоndi că se cuvenea de aici оnainte să facă şi politică, să contribuie şi la viaţa statului cu acel bunsimţ, cu care îşi ducea el propria familie şi clasă”18.

Debutul politicesc al diaconului are loc оndată ce la 11/23 februarie 1866 primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, fusese silit să abdice, faţă de care Creangă, în anecdota sa “Ioan Roată şi Vodă-Cuza”, exprimă dragostea “pentru figura luminoasă a lui Cuza-Vodă, înfăţişat ca o legendară întruchipare a dreptăţii”19. Această înlăturare a stîrnit оn Iaşi o mică conspiraţie separatistă îndreptată contra ideii necesităţii aducerii unui domn străin, susţinută de majoritatea spiritelor ţării. Printre răsculaţi era chiar mitropolitul Calinic Miclescu, care contagiase cu ideile sale şi pe mulţi clerici subordonaţi lui, printre care era şi Creangă. Răscoala a sfîrşit cu insucces şi la domnie vine un domnitor străin, atît după naţionalitate, cît şi după credinţă, Carol I.

Toate aceste aventuri politice nu-l astоmpără pe Creangă, care “începe să facă “politicale” în tabăra aşa-zisei “fracţiuni libere şi independente”20, care s-a unit mai apoi cu partidul liberal şi care era adînc xenofobă şi antisemită.

Оn acelaşi an, fiind mari lupte electorale pentru alegerea cele dintоi Camere a domnitorului Carol, Creangă este оntоlnit printre fracţionişti, care făceau propagandă la întruniri. Pentru firea sa vorbăreaţă şi muşcătoare, precum şi “pentru barba şi părul lui deschis, de un blond albicios”21, i s-a stоrnit lui Creangă porecla de “popa smоntоnă” printre partida opoziţionistă. “Gazeta de Iaşi” - organ al societăţii “Junimea”, ce se constituia ca o reacţiune împotriva liberalismului separatist şi cu tendinţe revoluţionare, pe care îl susţinea şi Creangă, arată cu intenţie de umor că: “Cînd vorbea acesta (Creangă), se înflăcăra auditoriul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel оncоt, оn tot timpul cоnd avea cuvоntul părintele, luau fără autorizaţie cuvîntul cu toţii...”22. Aceste rоnduri ne arată că toată strădania diaconului de a contribui şi el la viaţa statului ducea numai la neorоnduieli şi la pierderea demnităţii sale clericale, cît şi a întregii tagme din care făcea parte, în ochii mulţimii.

Оnsă toate aceste aparente manifestări pro-ecclesiale ale diaconului Creangă, deşi însoţite de unele activităţi care nu se оmpăcau cu slujirea bisericească, se risipesc atunci cînd acesta e părăsit de soţia sa Elena. Această foarte supărătoare întоmplare, care pe dreptate i se оntоmplase, datorită moralităţii lui scăzute, căci “el împărtăşea filosozia lui moş Nichifor Coţcariul că: “femeia nebătută e ca moara neferecată”23 şi fără îndoială că voi să-şi ferece muierea nelalocul ei, cum făceau gospodarii la Humuleşti24. Iar asta оi tăie deplin calea spre preoţie, din care nădăjduia să aibe o bună întreţinere materială.

Pierzоnd nădejdea de a mai fi preot şi nedorind să mai rămînă la condiţia umilă de diacon, hotărî ca prin mari scandaluri să se răzbune contra preoţilor şi călugărilor, care în mare parte erau оncă de origine greacă, fiindcă aceştia îi pricinuiseră pe parcursul carierei sale clericale “necazuri”. Şi acum o putea face deschis, căci şi plecarea Elenei pe nedrept o lega de un călugăr de la Golia. De acum Creangă “socoti că a venit timpul de a deveni un spirit critic al Bisericii, înpotmolite оn forme vechi, contrare bunului său simţ. Se zice că deşi foarte bun cîntăreţ şi cu rînduială la slujbă, n-avea tragere de inimă la diaconie şi se simţea apăsat de potcap, de coadă şi de rantie, că nu voia să meargă la înmormоntări, botezuri, cununii. Se mai spune c-ar fi fost “ateu din suflet”, criticоnd formele “deşarte” ale Bisericii şi punînd la оndoială existenţa lui Dumnezeu. Ateu Creangă nu putea să fie, pentru că-l împiedica “bunul-simţ”, care spune că orice trebuie să aibă un făptuitor... Dacă nu era ateu, nu era totuşi nici mistic, fiindcă ţăranul în genere este оndoit asupra deschiderii pe pămоnt a Dumnezeirii şi nu amestecă cerul cu Biserica. Dumnezeu acolo unde este citeşte în inimile drepţilor şi nu osîndeşte un om numai fiindcă nu merge la Biserică de dragul popii”25. Şi numai pentru a arăta protestul său, Creangă a făcut acele fapte regretabile, cum au fost: tunderea părului, frecventarea teatrului, tragerea cu puşca în ciorile de pe turlele albe ale bisericii “ale căror pene negre îi deşteptau prin asociaţie stolul negru al călugărilor lăsaţi asupra Bisericii Române”26, care au silit pe superiori să-l scoată din rîndul clericilor şi din serviciul institutoratului, prin intervenţii la ministerul instrucţiunii şi al cultelor avînd ca scop doar liniştirea diaconului şi curmarea batjocurei aduse de el Bisericii. Însă Creangă nu se astîmpără; îşi ia ţiitoare şi deschide un debit de tutun, iar mai tîrziu, descoperindu-şi talentul său de scriitor, pe deplin îl va folosi оn scopul de a murdări cele sfinte şi de a împărtăşi şi altora ura sa pentru Biserică şi religie.

Deci, văzînd aceste nuanţe din viaţa lui Creangă, ajuns în noua societate romвnă, construită numaidecît după modelul celei apusene, cu uşurinţă se poate presupune că doar acest spirit protestatar, provenit din Apus şi strecurat în Ţările Române, dublat de o mоndrie naţională exagerată şi sentimentul lăuntric al superiorităţii sale, au putut determina şi pricinui direcţia apostatică resimţită în opera crengiană.

- Părinte, azi foarte mulţi vorbesc despre preoţii care au fost KGB-işti, mai ales din Patriarhia rusă. Din această cauză, atunci cînd ne ducem undeva, mulţi ne întоmpină cu neоncredere. Povesteşte-ne matale despre vremea aceea. Cum a fost prigoana?

- Ei, prigoane, ţi-oi spune, ele o fost întotdeauna asupra credinţei. Dar noi să nu ne temem de dînşii, să ne ţinem credinţa noastră, cum am apucat-o de la Sfinţii Părinţi. Matale, dacă scrii, de-amu vezi pe unde o trecut credinţa noastră pravoslavnică, pe unde-o trecut şi cum o fost. Mai ales pe vremea Sfоntului, Marelui Vasile, cоnd erau la dоnşii оn ţară mulţi eretici de-aiştia, vrasăzică, sectanţi. Şi chiar şi împăratul cam credea cum îi credinţa lor. Dar el s-o dus la împăratul şi o zis: “Împărate, hai să rupem legăturile estea, care vasăzică, răutatea!” “Dar cum, Vasile, cum zici tu?” “Eu zic aşa: biserica, soborul din mijlocul cetăţii, îl оncuiem cu două lăcăţi – a ereticilor şi cu a pravoslavnicilor. Şi punem ostaşi de partea lor şi ostaşi de partea noastră. Şi oameni de credinţă de partea lor şi de partea noastră. Şi le dau eu voie să se roage ei întоi şi dacă li s-a deschide biserica prin credinţa lor, s-or fărma lăcăţile prin credinţa lor, a lor să fie biserica în veci. Două ceasuri să facă rugăciuni. Dar dacă nu, să se deie-n lături, că facem noi. Şi dacă ni s-a deschide nouă, a noastră să fie biserica”. Dar el şede şi se uită: “Măi, da mare credinţă ai tu, Vasile. Hai dar să vă aşezaţi, tu în partea ta, şi ei în partea lor. Să vă aşezaţi drept. Şi cui i s-o deschide biserica, aceluia să fie”.

Şi-apoi o făcut rugăciune ereticii, că le-o dat voie. Dar de-amu credincioşii, lor le părea rău, că dacă le-o dat voie la eretici întоi, gоndeau, ce-am făcut noi, că ne-am prăpădit. Nu vă temeţi, o zis, aveţi credinţă. Şi-o făcut ei două ceasuri şi n-o făcut nimic. Şi-o zis Vasile: daţi-vă la o parte! Şi s-o pus Sfîntul Vasile la rugăciune cu credincioşii lui. Şi cînd o aflat multă credinţă rugăciunea, o venit un vîrtej aşa de bun, că o început a trăsni lăcăţile celea şi s-o deschis uşile într-o parte şi-n alta. Şi-atunci toţi au strigat: Doamne, miluieşte-mă şi o făcut semnul Crucii şi o intrat în biserică Sfîntul Vasile cu norodul lui. Iaca, dreptatea, iaca dreapta credinţă!

Aşa şi amu, Dumnezeu, dacă a face o minune din partea credincioşilor creştini, cum scrie acolo la Apocalipsă, la cartea care cu antihristul. Acolo spune că va fi un război al Maicii Domnului, al lui Dumnezeu asupra necredincioşilor. Boală grea. Şi acei care vor fi credincioşi, boala aceea n-o să se lipească de dînşii. Dar care or fi, vrasăzică, necredincioşi, apoi boala aceea, mare boală o să fie. Dar cinci luni n-o să fie nici o moarte dintre dînşii, dar numai durere de Doamne fereşte. Şi ministru, şi gheneral şi preot, care-a fi, la acei necredincioşi boala aceea o să fie. A da Dumnezeu. Cоnd o fi asta, Dumnezeu ştie, am citit оn cartea ceea... Numai Dumnezeu dacă a arăta dreapta credinţă, să ni s-arate cum scrie acolo “soarele se va întuneca pe cer”, Sfоnta Cruce să se arăte pe cer, mai strălucită decît soarele. Apoi, numai aceea poate să dovedească, dar, aşa, omul nu dovedeşte.

Eu am grăit cu sectanţi de-aiştia, cînd am fost chiar şi-n lagăr. Nu poţi grăi, te sfădeşti cu dînşii. Eu le-am zis: nu vreu să ne sfădim amîndoi, şi tu eşti la pedeaspă şi eu îs la pedeapsă, nu trebuie să ne sfădim. Dar vorbim care-i dreapta credinţă. Dacă dumneata zici că-i a dumitale, ţineţi-o pe-a dumitale, eu nu vreu să ţi-o ieu. Dar nici eu pe-a mea nu ţi-o mai dau ţie, să zici tu că Sfîntul Constantin o fost cel mai оntоi antihrist оn lume că o silit să se оnchine oamenii la Cruce! Crucea, vrasăzică, are a ei lucrare, că Dumnezeu o arătat-o că-i dătătoare de viaţă, nu-i slujba nicodimului Crucea, şi-o arătat-o cu minuni: o înviat morţii şi multe lucruri o făcut Sfînta Cruce. Şi el (Constantin) o slobozit lumea de la оnchisoare şi le-o dat voie să facă biserici, să se boteze, de ce zic ei că-i antihrist? Dar ei au părerea lor, vrasăzică, învăţătura lor. Dar noi să ţinem credinţa noastră, n-avem nevoie de dînşii. Că ei spun aşa şi aşa, de dînşii s-o împlut lumea. Numai Dumnezeu ar face minunile estea, să arăte dreapta credinţă. Dar noi oamenii nu putem să-i biruim pe dînşii, că ei îs o mulţime.

- Erau mulţi sectanţi în lagăr?

- Erau, erau mulţi la închisoare, pentru că nu vroiau să facă armata, nu vroiau să se supuie. Şi-apoi le dădea cîte cinci ani, la pedeapsă, acolo.

- Şi matale cîţi ai făcut?

- Eu tot vo cinci ani am făcut. Pentru, vrasăzică, am făcut cu doi-trii oameni, de asta, propogandă, vorbă pentru credinţă. Şi cînd am mоntuit aişti cinci ani am fost tucma оn Celeabinsc, оn 46-47, pоnă оn 50. Şi n-o vrut să-mi dăie drumul în Basarabia, оn Moldavia. Zic: dar de ce dumneavoastră nu-mi daţi drumul în Basarabia? Zice: mata eşti judecat pentru religie, noi vrem să strîngem religia şi să te înstrăinăm de-acolo, să nu mai propovăduieşti. Alegeţi în toată Rusîia, dar оn Moldova nu-ţi dăm drumul. Dar eu mă uit şi zic: dar în Odesscaia oblasti poate оmi daţi drumul? Se uită ei pe hartă, zice: îţi dăm. Şi mi-am ales, de-amu aici, mai aproape de bolnavi, la Cotovsk, dacă-aţi auzit, Bîrzu. De la Dubăsari, vreo 80 de kilometri, mai în fund оncolo. Şi mi-o dat ei drumul acolo şi-am stat pîn’ ci-o murit Stalin. Eu am mai lucrat şi-ncolhoz şi-ncolo. Şi de-amu m-am lipit pe lîngă biserică şi-am fost ca palamari (paraclisier). Şi, cînd am auzit că o murit Stalin, am zis: părinte, amu am să mă duc şi eu la Basarabia, că iaca, o murit Stalin. Ei hai, zice, dacă vrei, dar eu am vrut să te fac preot, că el era blagocin, şi să te trimit pe malul Nistrului că acolo sînt sate moldoveneşti şi-mi cer preot, dar eu n-am de unde să le dau lor preot. Eu zic: părinte, eu îs călugăr, vreu să mă duc la mănăstire. Ei, zice, dacă vrei să te duci la mănăstire... Mi-o dat el o scrisoare, pentru că dacă mă întreabă arhiereul. O scris el de bine pentru mine acolo, cum m-am purtat eu. Şi am venit de-acolo şi m-am lipit de-amu la (mănăstirea) Suruceni, că era părintele Iosif, care-o murit, dacă-l ştiţi pe dînsul, care-o fost stareţ amu cînd s-o deschis mănăstirile la Căpriana. Arhimandrit el era. Şi m-am dus acolo, el m-o primit, dacă-am trăit cu dînsul оn mănăstire. M-o primit acolo. Ne-am dus la arhiereul şi arhireul s-o uitat şi-o zis: ai vreun moldovan? Zice: iaca. S-o uitat el la mine şi zice: primeşte-l, dacă zici că-i de la voi din mănăstire. Şi m-o primit şi am venit înapoi. Şi am scăpat de dînşii de-amu. Dar era, vrasăzică, cam greu, am avut mare răbdare. Că am trăit cam vreo opt ani pînă m-am apropiat de mănăstire.

- Dar оn lagăr se ştia că matale eşti călugăr?

- Dapoi cum, că doar era scris acolo.

- Şi cum se purtau?

- D’apoi, mi-o luat şi hainele, şi tot mi-o furat. Şi dacă mai zice-i ceva, îţi da şi vreo cîţivai pumni în spinare şi în cap. Dar ce era să faci, trebuia să rabzi. Şi cînd am venit aici de-amu, m-o chemat de vreo două ori la NKVD, acolo la dînşii. Noaptea mă chemau. Şi eu mă speriem, aşa de tare mă temem de dînşii. Că dacă mă cerceta noaptea la miezul nopţii...

Оntăi m-o chemat numai un om. M-o-ntrebat cine-s eu, ce mai fac, că o venit cu actele din lagăr de la dînşii de-acolo. Şi-apoi, le-am spus eu cum m-am născut, despre părinţii mei. O trimis la satul meu şi o-ntrebat acolo şi s-o lojit (potrivit) cam cum am scris eu. Şi amu m-o chemat de-amu a doua oară. A doua oară era de-amu vreo cinci-şase, era de-amu şi-unmaior cu dоnşii, nacialnicul lor probabil. O cameră mare, largă, unde o pus ei masa lor, o masă rotundă, cu dînşii pe scaune. Şi-ncep a-mi spune ei mie, dar tinerii ceia, erau tot moldoveni, dar ştieu ruseşte.

- Erau mulţi moldoveni?

- Ei toţi erau moldoveni, numai nacialnicul cela al lor nu ştia moldoveneşte. Şi m-o întrebat: iaca, noi оţi dăm bani, îţi dăm haine, îţi dăm ce vrei, dar numai să ne spui nouă în fiecare săptămînă, să vii la noi şi să ne spui, ce grăiesc oamenii. Dar eu şed şi mă uit: d’ apoi eu oare cum să vînd eu pe creştini, am pătimit atîta vreme şi-amu să mă apuc să slujesc la dracii eştia, la vrăjmaşii eştia? În gоndul meu, n-oi face lucru ista. Eu zic: lucrez acolo singur şi nu grăiesc cu nime. Şi zic: eu nici ruseşte nu prea ştiu bine. Dar ei zic: dacă sînt şi moldoveni acolo. Sînt şi moldoveni, zic eu în gоndul meu, dar nu fac eu lucrul ista. Şi-apoi m-o silit ei cu fel de fel de lucruri, că eu dădem înapoi. De-amu la urmă, după vreo trei ceasuri patru, o zis: noi te dăm în lagăr înapoi dacă nu vrei să ne-ajuţi, să ne slujeşti nouă. Eu zic: ei, eu mai bine am trăit în lagăr decît aici. Că eu am lucrat şi la colhoz oleacă, pînă m-am scris acolo la pasportnîi stol (secţia de paşapoarte) că nu vroiau să mă scrie dacă nu lucram. Am lucrat într-o vie acolo la colhozul ceala, lucram acolo eu singur. Şi eu zic: lucrez aici la colhoz şi amu m-o pus paznic la păpuşoi şi dorm cu cîinii оn paie. Eu la lagăr am trăit foarte bine, eram harnic, făcem cîte două norme, avem şi bani, făcem şi baie în fiecare săptămînă şi mă culcam de cu seară de la nouă şi pînă la şase, nu mă deranja nimeni şi încă mă şi păzea.

- Lagărul era la nemţi sau la ruşi?

- La ruşi. Nemţii erau prizonieri. Dar noi n-am fost cu ostaşi, da la civili, mai mulţi preoţi eram pe-acolo. Ei dacă o văzut aşa, că eu amu dorm cu cîinii оn paie, dar acolo dormeam ca un om, că aveam oghial (plapumă), aveam saltea. Dar aici, ce zici, dorm cu cîinii оn paie, ia măi ce mai bine aici! Mai bine să mă dai în lagăr, nu mă tem de lagăr. Cînd o auzit aşa, apoi de-amu maiorul cela zice să zic „Tatăl nostru”. Am zis Tatăl nostru şi maiorul mi-o zis, că ruseşte mi-o spus: du-te înapoi acolo unde lucrezi, dar să nu spui la nime că ai fost aici. Şi eu m-am gîndit: Doamne, slavă Ţie Dumnezeule, că nici nu m-am gоndit. Şi mi-o dat drumul de acolo. Şi altă dată nu m-o mai chemat. Aşa vrasăzică, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-am biruit pe dînşii.

Dar оnainte vreme de război, de-amu оmi spune mie un bătrоn acolo din Ucraina. Оnainte de război, pоnă a nu se stоrni războiul оn 41. Apoi o zis că dacă îl pоră cinevai că lucrează împotriva comunismului apoi оl lua noaptea şi nici azi nu se ştie unde-s, îi omoră. Chiar de la noi din sat o luat vo patru-cinci, din alte sate, cînd o venit оn 40. Apoi, dacă te luau, nici azi nu s-o mai auzit pe unde-s, că-i ucideu. Şi aşa că, mulţi sfinţi o făcut ei, o ucis credincioşi.

- O murit mulţi dintre călugări?

- Da, păi o ucis mulţi, ehe-he-he! Care i-o apucat, pe toţi i-o ucis. Prin lagăr i-o dus, pe-aici i-o ucis. De-amu cînd s-o stоrnit războiul, de-amu nu-i ucideau. După război, dacă îi părea că ai zis ceva, îţi da 8 ani, 10 ani, vrasăzică, că ai făcut propogandă religioasă, dar nu te ucidea. Dar înainte de război îi ucidea, оi оmpuşca. Ori оi ducea pe mare şi-i оneca. Dar pe călugări îi оncărcau оn maşini şi îi duceau şi-i ucideau pe toţi. Aşa că mulţi preoţi o ucis ei, mii, mii.

Оmi spunea o femeie de pe malul Nistrului, de la Zavertalovca. Apoi spune că atunci cоnd o venit comunizmul, l-o luat pe preotul ceala de acolo din sat, pe matuşca lui şi i-o suit într-o căruţă şi i-o dus pe deal. Şi-o prins a înconjura căruţa, adică îi cununa. Şi le tăieau cîte o ureche, mai оnconjura o dată şi le tăia nasul, ori le scotea cîte un ochi. Şi aşa i-o chinuit pînă cînd i-o omorоt. Şi pe matuşcă şi pe preotul ceala, aşa le-o făcut, vrasăzică. Ce neajuns ar fi găsit ei la dînsul?

- Părinte, la noi au venit o mulţime de credinţe noi, care îi abat pe oameni de la dreapta credinţă, se adună pe stadioane şi tulbură lumea prin parcuri şi pe la case. Ce zici matale, împotriva lor nu-i păcat de scris prin gazetele lumeşti?

- Dacă scrii despre Dumnezeu, apoi acelea-s bune. Numai dacă scrii de-ale lumii acesteia nu-s bune. Dar dacă scrii în contra la aiştia care merg împotriva lui Dumnezeu, acelea, desigur, оs bune. Mie mi-o spus părintele Iosif, care o fost amu оn Romвnia. O zis c-o fost оntr-o mănăstire, şi-acolo, zice, economici, vrasăzică...

- Economici, de-aiştia... ei vor întotdeauna să fie o credinţă în toată lumea. Credinţa cei dreaptă în toată lumea. Şi-acolo se grămădesc fel de fel de sectanţi, fel de fel de oameni, fiecare cu credinţa lui. Şi-apoi ei acolo se bat unul cu altul, vasăzică, cum ar fi de făcut ca să fie o singură credinţă şi cea mai dreaptă. Apoi, de-amu Dumnezeu dacă i-a îndrepta pe dоnşii, ce să facă şi cum să facă, vrasăzică. Spune că-s mulţi acolo, vreo 300 de oameni...

- Mai mulţi, părinte. În Romвnia o venit papa de la catolici la patriarh şi o slujit оmpreună. Acum s-au scos cărţi groase în care sоnt fotografiaţi ei оmpreună. Şi sînt mulţi preoţi, ortodocşi de-ai noştri români, care s-au оmpărtăşit cu catolicii, şi multă lume de-a noastră o trecut la dоnşii şi se împărtăşeşte duminica cu catolicii, zicînd că nu-i păcat. Din cauza asta-i mare încurcătură în Biserică şi peste tot numai cărţi catolice şi sfinţi de-ai lor, care la noi nu-s sfinţi. Dar pe Ioan Gură de Aur, pe Vasile cel Mare, Sf. Ciprian şi învăţătorii noştri din primele veacuri, spun că nu-s chiar buni, că-s vechi. Şi despre Pateric învaţă la Institut că-s nişte legende, că nu-i adevărat. Iaca aşa credinţă vine şi la noi acum, părinte. Aiştia-s ecumenicii, ce zici matale de dînşii?

- Ei, ce ţi-oi spune eu... că noi... n-avem de dînşii nevoie. Noi sîntem cu credinţa noastră, care o fost aşezată de Sfinţii Părinţi. Dar încolo, amu оi plină lumea de sectanţi, nu numai cu catolici, dar fel de fel de credinţe sînt amu: şi bactiştii, şi sоmbotiştii... fel de fel de credinţe. Îmblă cu biblia în sоn şi amăgesc oamenii, că iaca la noi aşa-i, dar la voi cer preoţii bani şi altele. Şi grăiesc şi judecă rău. Dar noi nu trebuie să ne uităm la aceia – ei o hulesc pe Maica Domnului. Cel ce o huleşte pe Maica Domnului nu-i om bun. L-am оntrebat pe unul: da voi pomeniţi pe Sfоnta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt? Zice: dacă la noi Duhul Sfînt nici nu-i. Dacă nu-i, atunci n-am ce vorbi cu voi, căraţi-vă de-aicia să nu vă văd. Aşa că, au credinţa lor, dar nu cred drept. Cine o huleşte pe Maica Domnului? Că Maica Domnului înaintea lui Dumnezeu... Mai tare se scоrbeşte Mоntuitorul cоnd o huleşte cineva pe Maica Domnului decоt cоnd Оl huleşte pe Dоnsul. Aşa de mult ţine El la Dînsa, vasăzică. Cînd Оl duceau să-L răstignească cu crucea-n spinare, apoi Ea de multe ori o căzut jos de jale şi plîngea singură că pe Dînsul Оl duc să-L răstignească. Dacă era femeie... Femeile celelalte o judecau pe Dînsa. Şi aşa că, noi să o cinstim pe Maica Domnului...

Ai citit vreodată vreo cafizmă a Maicii Domnului? Apoi, iaca acolo, tare o fericeşte pe Dînsa. Eu mă mir, cum o scris acela aşa cuvinte, vrasăzică, pentru Maica Domnului? Numai Duhul Sfînt putea să scrie acele cuvinte pe care le citeşti în Psaltirea aceea! Aşa că noi să o cinstim întotdeauna pe Maica Domnului: “Bucuru-Te, Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine. Blagoslovită eşti Tu între femei şi blagoslovit este rodul pîntecelui Tău, că ai născut pe Mîntuitorul sufletelor noastre!”

Aestea cuvinte оntotdeauna să le avem оn gоnd, cоnd lucrăm ceva, să ne amintim de Maica Domnului. Că acolo spune, că la sfîrşitul vieţii omului Ea s-a arăta şi l-a ajuta pe omul acela cînd a şti că el o zis cuvintele estea şi s-o rugat la Dînsa. Că Ea e ajutătoare mare a creştinilor. Şi “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Aestea să le zicem întotdeauna оn mintea noastră cоnd lucrăm ceva. Şi Dumnezeu o să ne-ajute şi la cele bune, spre iertarea păcatelor.

- Părinte, am mai fost şi eu prin România şi am mai stat de vorbă cu călugări de-acolo, mai tineri şi mai bătrîni. Matale ţi-o povestit puţin părintele Iosif. Dar iată cum îi cu ecumenismul ista: ei zic că toate religiile sînt bune şi toate duc spre acelaşi Dumnezeu. Şi că numai musulmanii îi spun Allah, budiştii îi spun Budha, dar toate sоnt nume ale aceluiaşi Dumnezeu şi că toate religiile sînt bune. Ei spun că nu-i bine că noi ortodocşii spunem despre celelalte religii că ele nu-s bune. Ecumeniştii vor să amestece toate religiile şi să facă din toate una singură. Iată ce spune ecumenismul.

- Asta nu, nu-i bun. Vrasăzică, cum poţi să te uneşti cu dînşii dacă ei îs aşa? Dacă ar fi să le unească şi să facă o singură credinţă care-i dreaptă, s-o ţie toţi în toată lumea, că-i numai un Dumnezeu, nu sоnt mai mulţi Dumnezei. Şi cum să mă rog eu la Buda dacă eu ştiu că nu-i el Dumnezeu?

- Ei zic că la dînsul numai numele e altul, dar că şi el e drept, că aşa l-au înţeles budiştii. Ce să faci dacă la dînşii n-o ajuns Mîntuitorul Hristos, ce ei n-o să se mоntuiască?

- ...He-e... nu ştiu cum să zic, să nimeresc. Eu aşa gîndesc, că ei să astragă atenţia pe toţi, pe catolici ca să fie o singură credinţă pravoslavnică, dreaptă să fie credinţa în Dumnezeu. Că Dumnezeu nu-s mai mulţi, îi Unul – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfоnt, El o făcut lumea asta. Apoi cum să zic eu că el îi drept, dacă Dumnezeu, prin Sfîntul Apostol Pavel o zis să te fereşti de eretici ca de foc, vrasăzică, care nu-s drept credincioşi.

- Оn Romвnia s-o făcut o mănăstire în care sоnt aşa: o biserică ortodoxă, o mecete musulmană şi o sinagogă evreiască. Prin oraşe ies tinerii pe străzi, fiecare de credinţa lui, şi se roagă şi cîntă fiecare cum poate. Umblă cu dobe şi bat, că budiştii, dacă ştii matale, ei bat în dobe. Şi alte lucruri fac, îndemnоnd pe toată lumea să creadă ca ei. Mai spun că noi ortodocşii sîntem răi că nu le recunoaştem credinţele lor.

- Apoi cum să le spun că-i drept, dacă el nu-i drept aşa. Cum să te rogi dacă ei nu se roagă la Mîntuitorul? El nu-L ştie pe Mîntuitorul. El ştie pe acela... Mahomed. Ei, cum să te uneşti cu ei dacă ei nu-L cunosc pe Dumnezeul Cel drept Care o făcut cerul şi pămîntul?

- Ei mai vin şi prin biserici pe la noi, stau pe lîngă altar, se concentrează în felul lor, se roagă la dumnezeii lor. Cum trebuie să ne purtăm cu ei?

- Ei, nu poţi să vorbeşti cu dînşii, trebuie să te desparţi de dînşii. Ce să vorbeşti cu dînsul, dacă el nu se lasă de credinţa lui, el zice că a lui îi dreaptă. Păi, atunci iese că şi iehoviştii şi toţi sectanţii şi bactiştii îs toţi, vrasăzică, o credinţă! Să zicem că şi ei îs bună credinţă? Dar el nu crede în Duhul Sfоnt! Nu crede оn Dumnezeu Tată şi Fiul cum trebuie. Ei nici pe Dumnezeu Fiul nu-L cunosc întocmai cu Tatăl, ei altfel, ca şi cum Arie...

- Trebuie de dus cu ei оn adunări, să stăm la sfat?

- Scrie acolo. Un frate s-o оntоlnit pe cale cu-n evreu, asta оn pustia Egipetului. Şi o оntrat ei оn vorbă. Dar evreul zice că Dumnezeu îi Dumnezeu, dar Iisus Hristos nu-i Dumnezeu. Şi-aşa o stat ei la vorbă, şi evreul tot o ţine pe-a lui că Hristos nu-i Dumnezeu. Pe urmă s-o despărţit şi o venit fratele la chilia lui. Şi l-o întоmpinat stareţul şi zice: ce ai, că ţi s-o întоmplat ceva pe cale. N-am nimic, zice fratele, am vоndut coşurile şi mai mult n-am făcut altceva. Spune-mi frate ce ţi s-a оntоmplat, că văd că eşti mînjit prinprejur. Cоnd te duceai te vedeam оnconjurat de o lumină, dar amu văd că eşti mînjоt. Că i s-o descoperit stareţului că asta de la vorba cu evreul s-o îndepărtat de la frate Duhul Sfînt, pentru că l-o lăsat pe aceala să hulească pe Mîntuitorul şi nu s-o împotrivit.

Noi să nu uităm cum zic ei, că poate c-aşă şi-aşă. Nu-i cum zic ei că-i dreaptă credinţa lor, că-i bună. Cum să fie bună dacă el nu crede drept. Dumnezeu pe-aiştia la judecată o să-i afurisească în fundul iadului pentru că nu-L cinstesc pe Dînsul dar cinstesc alţi dumnezei. Nu spune acolo la Psaltire că dumnezeul lor este a dracilor?

- Dar pe ortodocşii care nu se dau în secte, dar nu zic că sectanţii sînt răi, spun că au şi ei dreptatea lor?

- Au dreptatea lor, vrasăzică, dar nu cred drept în Dumnezeu, оs eretici. Dar cоt o luptat Sfinţii Părinţi împotriva sectanţilor, cu Arie care lupta încontra Mоntuitorului? Şi Sfоntul Vasile şi alţii. Şi i-o afurisit pe dînşii, i-o blestemat. Ce-o păţit Arie cînd se ducea la Sobor să întărească cuvintele lui? Sfinţii Părinţi s-o rugat şi-apoi el o intrat în obornă şi acolo s-o prăpădit, o vărsat maţele lui. L-o blestemat Dumnezeu.

Nu, ei nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Pe Sfinţi ei nu-i cinstesc. Măi, dar cine o adus credinţa în Dumnezeu de la idoli pоnă amu, dacă n-o adus Sfinţii mucenici şi Sfinţii Părinţi care o uptat împotriva idolilor, vrasăzică, cu păgînătatea înainte vreme, de la Hristos оncoace? Şi pe la Roma, că Sfîntul Apostol Petru o fost răstignit, dar peste vreun an de zile lui Sfоntul Pavel i-o tăiet capul la Roma. Pentru că nu se închina la idolii lor, vrasăzică. Ei o luptat şi Sfinţii mucenici. Mucenicii mii, mii pe zi singuri s-o dat trupurile la moarte pentru credinţă, pentru Mîntuitorul. Dar ei spun c-a lor оi dreapta credinţă, dar nu cinstesc Sfinţii. Cum să nu-i cinstim pe dînşii? Nu ca pe Dumnezeu, dar ca pe slugile cele drepte ale lui Dumnezeu îi cinstim pe dоnşii, cum ei s-o luptat. Ei o fost ca şi cum ostaşi, a lui Dumnezeu, o luptat pentru dreapta credinţă.

Şi-aşa că nu putem să ne unim cu dînşii cum zic ei că-s buni şi ei şi buni şi noi. Dumnezeu ştie care-s buni, nu-i judecăm, dar, vrasăzică, nu trebuie să ne unim cu dînşii. Înţelegi cum? N-o să-i judecăm noi, Dumnezeu o să-i judece. Noi trebuie să ne ţinem dreapta credinţă a noastră. Cum se roagă ei, vrasăzică, să-i audă Dumnezeu dacă ei nu se roagă drept? Că rugăciunea lor nu se-aude. El zice, să se roage şi ei şi să ne rugăm şi noi, că şi ei îs buni şi noi sîntem buni. Cum să fie buni? Dac-ar fi buni, i-ar auzi Dumnezeu. Dapoi uite la Sfоntul Vasile cоnd avea el cu ereticii de-afacere. Ţi-am spus cum o făcut el cu biserica? Iacată! că pe aceia nu i-o auzit Dumnezeu! Cum să zic eu că ei îs buni dacă Dumnezeu pe dînşii nu i-o auzit, n-o vrut să audă rugăciunea lor? Cum putem să spunem noi că-i bună credinţa lor? Ei o urăsc şi pe Maica Domnului şi pe Sfinţi. Cum să ne unim noi cu dînşii, să facem odată rugăciuni cu dînşii, dacă Dumnezeu nu-i aude pe dînşii? La Sfînta Liturghie doar zice: cei chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămîie.

- Оn Romвnia оn timpul liturghiei au invitat un cardinal catolic оn altar şi l-au aşezat pe locul înalt.

De ce se spune că la Sobor Sfîntul Ierarh Neculai nu suferea pe Arie, aşa de tare el era avan, Sfîntul Neculai. Şi cînd mărturisea el dreapta credinţă el s-o supărat şi i-o tras o palmă. Iaca el n-o trebuit să facă în Sobor lucru ista, că în Sobor nu se poate să dai cu palma. Şi o luat şi l-o judecat Sfinţii părinţi, vrasăzică, şi l-o dat la pedeapsă într-o cameră. Şi cînd s-o dus a doua zi dimineaţa, că ei l-o dat dezbrăcat, şi l-o găsit îmbrăcat în veşminte, ţinea Evanghelia în mоnă. Şi atunci o văzut anume că el îi drept, vrasăzică. Dumnezeu o arătat că rîvna lui care era asupra ereticilor оi bună.

Dar Sfоntul Spiridon ce-o făcut la Sobor? O luat o cărămidă şi o zis: fraţilor, vedeţi? Cărămida asta îi făcută din trei materii: din lut şi din apă, şi din foc. Şi-i una, nu-s două, nu-s trei, îi una – o cărămidă. Cînd o strоns-o оn mоnă o ieşit sus focul, jos apa şi în mоnă o rămas lutul. Şi aşa el o arătat că credinţa noastră îi una оn trei feluri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt.

Dar Sfоntul Ioan Damaschin, că i-o tăiet ereticii mîna ca să nu mai scrie în apărarea Sfintelor icoane? Dar el s-o rugat şi Maica Domnului i-o lipit mîna оnapoi, şi i-o lăsat numai aşa o vîrcă de sînge, aşa dimprejur, ca semn că o fost tăiet. Şi el n-o mai stat acolo în Damascul lui, s-o dus la Ierusalim, acolo оn Valea Plоngerii, unde era mănăstirea lui Sfоntul Sava şi acolo s-o făcut el călugăr. Şi-apoi el o scris multe rugăciuni către Maica Domnului, către Mîntuitorul, către Dumnezeu, vrasăzică. Multe rugăciuni el o scris.

Iaca, vrasăzică, noi credem în lucruri care se văd, pe care le-o văzut şi o scris Sfinţii Părinţi. Aşa şi noi, nu credem numai în cuvintele lor.

* * *

- Părinte, acum o venit mulţi care spun că ei sînt Hristos. Din Koreea, din Rusia, au ajuns şi la noi în Chişinău.

- Sоnt mulţi, părinte.

- Măi băiete! Interesant! Dapoi era unu, am găsit într-o gazetă, pe la Ierusalim acolo, Iacob, de 18 ani. Pe nouri îmbla, pe apă mergea ca pe uscat. Făcea minuni acolo, mii de oameni îmblau după dînsul.

- Cоnd erai matale mai tоnăr, erau de-aiştia?

- Nu, n-am auzit. Amu văd că sînt de-aiştia. Da ce spun ei? Că-s în locul lui Hristos, ori cum?

- Da. Ei au şi altă Biblie, “mai bună”. Ei zic că Noul Testament de-acum s-onvechit, c-o fost Vechiul Testament, pe urmă Noul, dar la-nceput şi Vechiul Testament era nou şi pe urmă s-onvechit. Aşa şi Noul Testament al nostru spun că s-onvechit şi o scris ei unul mai “nou”.

- Şi ei, vrasăzică, în locul lui Hristos o venit?

- Da.

- Dar ce să mai facă Mîntuitorul? (zоmbeşte) Nu mai vine El să judece lumea, o s-o judece ei?

- Aşa iese.

- O mai fost unu care o trăit aicia la Chiţcani la mănăstire. Şi el spune că el îi оn locul lui Dumnezeu. Că Iisus оi sus da el оi jos. Şi-o fost numele de Ilie, dar şi-o pus Ejos. Şi el a să judece cu Tatăl şi Dumnezeu Tatăl a să-l întrebe pe dоnsul la fiecare ceată ce pedeapsă să le deie. Măi, zic, dar tare te-ai suit sus! Eu nu vreau, zice, dar aşa-mi spune gîndul. Eu l-am оntrebat, dar de unde vine gоndul ista, din vis sau de unde? O zis că nu din vis, dar aşa-i vine-un gînd că iaca aşa şi aşa îi spune оngerul. Eu оi zic, aista-i оngerul din iad, care are invidie pe om, nu crede оn el. Dar el spunea aşa. Ce vrei dacă el lunea, miercurea şi vinerea nu mînca deloc. Şi îmbla cu două femei şi spune că-i Sfînta Treime. Ave o rugăciune, nu ştiu cum îi zicea el acolo la rugăciunea ceea, că ei o mas la mine vreo două seri. Şi eu, dacă eu am trăit cu dînsul оn mănăstire, eu îl ştiem pe dînsul foarte bine. Ferească Dumnezeu ce rugăciuni faceţi voi. Ave o rugăciune alcătuită de dînsul, cu Tatăl, cu Fiul, cu Maica Domnului. Şi el spunea că Duhul Sfînt оi fratele lui. Şi Dumnezeu Tatăl îi Tatăl lui. Ei, el spune c-acum ar fi în locul Mоntuitorului, Ejos, Iisus оi sus dar el оi jos.

O venit оntr-o zi la mine оntr-un an cоnd eram eu acasă şi mi-o zis: iaca în cutare zi la Postul Mare, o să fie aşa aşa, o să fie pedeapsa lui Dumnezeu asupra omenirii şi pe toţi necredincioşii o să-i pedepsească Dumnezeu. Şi o să fie iaca în cutare zi. Dar eu оi zic, da cum să spun eu că o să fie într-o zi? Lasă să vedem întоi şi pe urmă o să zic, da cum să spun eu la oameni? Dacă n-o fi aşa? Eu pot să spun aşa: pocăiţi-vă, oameni buni, că vremea este de pocăinţă. Că iaca o venit Postul Mare să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte de păcate, ne mărturisim şi ne împărtăşim, ne pregătim. Asta poţi să spui. Dar cum spui că o să fie aşa şi aşa şi n-a fi aşa? Ce-o să zică oamenii, că eşti un mincinos? Zice, nu teme, că aşa va fi. Ei hai să vedem. Cînd colo, n-o mai fost nică.

Şi-apoi o mai spus el şi altele. Că îl trimete gоndul ca să se ducă la Brejnev şi la patriarhul Pimen să-i spuie să scoată “polomoşnicul”, cum era nainte vreme. Că pe vremea comunismului la episcopie era un nacialnic de-al lor, un ministru pe biserici. Apoi arhiereul pe dоnsul оl asculta. Şi el zice că trebuie să-l înlătureze, ca episcopul să fie pe credinţă, nu comunizmul. Şi i-o zis gîndul lui: du-te la Brejnev şi spune-i cum să facă, şi dacă nu te-or asculta, nu te-or primi, apoi să înconjori Kremlinul lui de şapte ori îmbrăcat, că era îmbrăcat în haină cu cruce aşa pe dînşii.

- Un frate de la mănăstire, de pe la Cărpineni. O fost el însurat, dar s-o lepădat de femeie şi îmbla cu alte femei, care-l ascultau pe dоnsul.

Ei dacă s-o dus la Brejnev, nu l-o primit. O-ntrat el pоn la vreo două camere şi femeile celea care era “dejurnîi” (de gardă) acolo nu l-o primit, o zis că nu se poate. Şi-apoi s-o dus la patriarh. Nici patriarhul nu l-o primit. Cînd nu l-o primit, apoi de-amu s-o dus ei acolo trustrei, cu acele vreo două femei. Una era oarbă de-aici de la Căuşăni. Şi s-o năcăjit ei două zile pînă o înconjurat Kremlinul de şapte ori, cu cîntări, cum ştie el de şapte ori, să se prăvale Kremlinul. Şi cînd o muntuit el, Kremlinul nu să prăvală. Da femeia ceea care oarbă, zice: ei, mătincă nu-i dreaptă credinţa asta a lui, că ne-o amăgit. Şi s-o dus acasă şi s-o lepădat de dînşii. S-o dus la Căuşăni şi o fost adunare de-aiştia de credincioşi, de Oastea Domnului. Şi-apu aceia o chemat miliţia şi i-o dezbrăcat din hainele celea a lor. Că îmblau cu haine cu cruce, cam cum bunăoară la mine. Şi-n cap avea o cuşmă tot cu cruce.

Ei, da-n lumea asta, fel de fel de păreri, cum o fost fratele ista Ilii. El sîngur şi-o schimbat numele Ijos, nu Ilii, dar Ijos, auzi, că el îi jos “Ijos”, aicia, vrasăzică, o să facă judecată el cu Tatăl. Ijos...

Zicea c-o să fie schimbare. Dar nu spunea c-o să moară, dar zice c-o să fie schimbare. Şi numai ce-l văd că s-o culcat şi nu s-o mai sculat. O fost “schimbare”. Dar unde s-o dus el, Dumnezeu оl ştie. Cu părerea lui...

Dar nu mi-o plăcut mie, vrasăzică, părerea lui. Eu îl primem cоnd vene pe la mine, cоteodată. El zicea ca să-l blagoslovesc. Eu te blagoslovesc aşa, în numele Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfоnt. Dacă este credinţa ta dreaptă, apoi Dumnezeu să-ţi ajute să-ţi săvîrşeşti alergarea ta şi propovăduirea ta pînă la sfîrşitul vieţii. Dar dacă nu-i dreaptă, să-ţi dăie Dumnezeu boală, să nu mai poţi merge să spui minciuni la oameni. El cu asta, drept, s-o scоrbit, că am zis aşa. Eu nu te ocărăsc, eu te-ndrept. Dacă eşti de la Dumnezeu, trimis de la Sfînta Treime, apoi iaca Dumnezeu să-ţi ajute pîn la sfоrşit să mergi aşa, să te păzească de toate primejdiile şi să-ţi ajute să propovăduieşti cuvîntul lui Dumnezeu. Dar dacă nu-i dreaptă, să-ţi dăie Dumnezeu boală şi să te ducă să te închidă şi să nu mai poţi ieşi.

Şi taman s-o dus de la mine de-acolo şi o trecut vreo cîtevai zile şi l-o arestat. Şi dacă l-o arestat, l-o dus la Curchi, acolo era la acei nebuni. Şi l-o ţinut acolo pînă s-o deschis de-amu bisericile. Şi-apoi s-o dus femeia ceea şi l-o scos de-acolo. Şi-o mai îmblat oleacă şi-o murit mai în anţărţ.

- Ar trebui, părinte, să-ţi aducem mai mulţi eretici de-aiştia, să-i blagosloveşti matale...

- Eu l-am blagoslovit aşa, că dacă eşti de la Dumnezeu, Dumnezeu să-ţi ajute. Dacă nu eşti de la Dumnezeu, Dumnezeu să-ţi deie o boală, să nu mai poţi să încurci oamenii. El s-o mai scоrbit. Nu te scоrbi, că eu drept zic. Dacă eşti de la Dumnezeu, eu pe tine te iubesc, dacă eşti de la Dumnezeu, Dumnezeu să-ţi deie putere şi să te păzească să spui cuvîntul lui Dumnezeu. Dar dacă nu eşti drept, vrasăzică, ai un duh care te conduce din iad, apoi să-ţi dăie Dumnezeu pedeapsă ca să nu mai poţi propovădui cuvîntul lui Dumnezeu. Şi chiar aşa o fost.

- Părinte, vor să bage şi la noi credinţa în şcoală, ce zici, e bine?

- Ei, credinţa ei ar băga-o, dar de unde s-o bage dacă n-o au? Că toţi directorii azi îs ateişti. S-o deschis amu bisericile, dar ce folos, că tinerii noştri nu ştiu nimic despre credinţă. Cred că dacă s-o botezat, gata, îs creştini, dar restul lucrurilor nu le fac. Eu am nişte nepoţi şi le zic să-şi facă semnul Crucii, da ei zic: cine-şi mai face azi semnul Crucii? Nu-i credinţă azi.

- Părinte, e bine să facă misiune călugării, să iasă în lume să propovăduiască?

- Nouă, călugărilor, ne trebuieşte, vasăzică, s-avem aşa: smerita cugetare, smerenia. Şi-apoi: răbdarea, răbdarea lui Iov. Şi blîndeţea lui David. Aestea... Şi... “dragostea care niciodată nu cade”. Şi întotdeauna tăcerea să avem. Să nu grăim ale lumii acesteia nimic, decît numai ale lui Dumnezeu. Numai cuvintele lui Dumnezeu: din Pateric, din imnurile Maicii Domnului, din lucrările Sfinţilor Părinţi. Aestea să facem şi să ne gîndim la ceasul morţii... Ai cetit Patericul lui Sfîntul Sava, mănăstirea lui Sfîntul Sava? Vezi, cum spune acolo оnvăţătura: călugărul trebuie să aibă întotdeauna, vasăzică, smerita cugetare, cu smerenie. Ai văzut că fratele tău o greşit ceva, nu-l judeca. Zi, Doamne, iartă-l că o greşit, că-i de la vrăjmaşul, şi mă iartă şi pe mine. Nu trebuie să ne gîndim c-am făcut vreun lucru bun, niciodată. Da să zicem, Doamne, iartă-mă, ajută-mă, că-s o minte bolnavă. Şi iaca aestea nouă ne trebuie. Că dacă noi pe-aestea le facem, nu numai să le ştim, dar şi să le facem, apoi noi o să fim cei mai mari “studenţi” înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă numai zicem şi nu facem, sîntem ca nişte deşerţi, care nu au nimic bun.

Cuviosul Arsenie o văzut aşa într-o vedenie оntr-o dimineaţă. Într-o pădure tăia un om lemne şi punea în sarcină. Şi ave aşa o sarcină bogată – dă s-o ridice şi n-o poate ridica. Dar el, cu toate că ave lemne, iar mai pune lemne. Şi iar mai pune într-оnsa. Оn loc să mai lese, el tot punй, şi n-o mai ridica. Amu, cuviosul Arsenie оl оntreabă pe Sfоntul Оnger: ce-nseamnă asta? Zice: omul care face păcate, în loc să lepede, el mai pune, pînă îl apucă moartea. Şi aşa îl apucă moartea, plin de păcate.

O mers mai оnainte şi-o văzut o fîntоnă, scote un om apă. Da era plină fîntоna. Asta la Peteric am găsit. Şi căra într-un poloboc găurit apa cea din vale. Întreabă: dar asta ce-nseamnă? Înseamnă că omul ce face fapte bune, dar de cele rele nu se lasă, numai se munceşte, dar n-are nici un folos dintr-însele. Că le biruiesc acele rele pe cele bune şi numai se munceşte degeaba.

Iaca aşa noi, vasăzică, dacă facem cele care nu-s bune, nu plac lui Dumnezeu, n-avem folos. Dar noi întotdeauna trebuie să ne gîndim la ceasul morţii. Că noi sîntem porniţi la Dumnezeu. Şi dacă slujim lui Dumnezeu – numai cu dreptate. Să nu judecăm pe nimeni, păcatele noastre să le judecăm. Dar pe-ale fratelui să nu le judecăm, să le lăsăm lui Dumnezeu.

Vrăjmaşul zice aşa: fă-mi mie azi, dar lui Dumnezeu lasă-i pe mîine. Şi el aşa te mînă, pînă ce te vede la moarte. Şi-apoi, cînd te vede la moarte, nu mai ai nică de făcut cu moartea, că numai pe-ale lui le-ai făcut, dar ale lui Dumnezeu tot o rămas. Dar întоi să facem ale lui Dumnezeu, dar acele rele, cele rele să le lepădăm. Să facem ale lui Dumnezeu azi, dar mîine... nu-i ziua noastră. Mai ştim, om mai ajunge noi mîine, or n-om ajunge. Chiar amuia-n viaţa noastră, părintele... Dumnezeu să-l ierte, părintele Serghii. El s-o pus la masă să mănînce şi, cum o vrut să mănînce, aşa o îngheţat în ceasul morţii, săracul. Dumnezeu să-l ierte. Nu mai putea mînca, nu mai putea grăi şi s-o dus, săracul. Noi cu dînsul mai ieşeam cîteodată pe scări şi spunem: ce zici, Serghii, care din noi s-o duce primul? Că noi parcă ne luam la întrecere...

Iaca cum оi viaţa noastră. Părintele istlalt Serghii, tot aşă, vasăzică, s-o sculat dimineaţă şi s-o dus la biserică, după Înălţarea Domnului. Şi acolo, i s-o făcut rău, şi l-o adus. Nu se ştie. Iaca cum îi viaţa noastră. Şi viaţa de acum să o dăm lui Dumnezeu, nu lumii acesteia. Să ne gîndim оntotdeauna, numai la ceasul morţii. Să facem cevai bun. Să ne gîndim la Dumnezeu şi aestea ale lumii să le lăsăm, că aestea nu ne folosesc pe noi.

Iaca, de-o vorbă, scrii la gazete, vrasăzică, scrii o faptă bună, apoi aceea de-amu o să o puie la Dumnezeu. Dar dacă scrii ale lumii acesteia, lucrări lumeşti, aestea ale lumii, aestea nu-ţi foloseşte nimic. Numai te munceşti zadarnic, nici un folos dintr-însele. Noi оntotdeauna trebuie să avem, vrasăzică, în gura noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Toată vremea să spunem: mîntuieşte-mă, iartă-mă, că nimic bun n-am făcut pe lume. Să nu gîndeşti c-ai făcut vreo faptă bună. Întotdeauna să zici: nimic n-am lucrat bun, iartă-mă, ajută-mă să pun început bun să nu mai fac. Şi întotdeauna să avem frica lui Dumnezeu. Dacă om ave frica lui Dumnezeu, n-om face rău nimănui. Întotdeauna să ne gîndim că sîntem la ceasul morţii şi nu ştim cum ne găseşte pe noi moartea. Că mulţi mor şi tineri, nu numai bătrîni. Şi să nu judecăm pe aproapele. Să nu ne gîndim că faptele noastre sînt mai bune decоt ale altora, niciodată.

- Părinte, cum să ne purtăm noi călugării cînd ieşim cu vreo ascultare în lume. Matale ai trăit mult ca şi călugăr în lume, pe vremea comuniştilor. Cum să ne purtăm, că sîntem tineri. Iaca, de-o vorbă, nimereşti între oameni care glumesc, cum să ne purtăm cu dînşii?

- Iaca cum. Cuvintele cele bune primeşte-le, dar cele care din lume nu le mai primi. Noi să vorbim mai mult despre Dumnezeu, despre Sfînta Treime, cuvintele lui Dumnezeu din Sfоnta Scriptură. Dar cu vorbele estea lumeşti, le mai leşi, vrasăzică. Nu-i ocărî, dar zi: Doamne iartă-i, că ei poate nu ştiu. Şi noi să vorbim despre Dumnezeu.

- Ei, nu-i nevoie să glumeşti, vrasăzică. Ei, dar nu-i chiar aşa. Sfîntul Antonie, spune оn viaţa lui, că el lucra acolo cu ucenicii lui, Sfîntul Antonie cel mare. Оn Eghipet pe-acolo. Şi o venit un pădurar pe-acolo pe la dînşii cu arcul cum era pe atunci arcul în loc de puşcă. Şi îl ţine în mоnă şi Sfоntul Antonie mai glume cu ucenicii lui, le mai spunй cоte-o istorie aşa de glumă. Dar acela s-o cam smintit, pădurarul. Că, iaca, Cuviosul Antonie spune glume la fraţi. Amu, Sfîntul o cunoscut şi îl оntreabă pe pădurarul ceala: Ia întinde arcul, să vedem cum оl оntinzi cоnd оmpuşti cu dоnsul. Aceala оntinde. Zi: оntinde-l mai tare! Aceala оntinde. Şi mai tare! Aceala zice: dacă are să rupă. Aşa şi eu cu fraţii mei, nu pot să-i ţin numai cu cuvintele cele de la Scripturi, dar le mai spun şi cîte o glumă, ca să-şi mai ieie şi ei mintea, să se mai liniştească, vrasăzică. Că ei nu pot curpinde şi pe urmă pot să se smintească, şi le mai spun cîte o glumă. Ca şi cum arcul, eu nu pot să-i întind pe dоnşii tare, dar cu măsură, cu măsură.

- Dar acasă, e bine să se ducă acasă călugării, să-şi vadă părinţii?

- Ei, dacă vrea să se ducă, nu-i de rău dacă vrea să se ducă. Cum îi vremea de amu, poate să le mai spună cîte un cuvоnt de folos, dacă se duce. Dar acolo spune că dacă te lepezi de lume de-amu nu mai ai ce căuta. Care are ceva să mai spuie ceva, să mai adaoge cevai bun, poate să se ducă, nu-i nevoie. Dar trebuie să te păzeşti, să nu iei de la dînşii nică ce nu-i bun. Să le dai lor bun, dar tu de la dînşii rău să nu iei. Să-i înveţi cuvîntul lui Dumnezeu, vrasăzică. Unde te-ai duce să ai în minte cuvinte despre Dumnezeu, să-i înveţi cuvinte de pocăinţă, cum trebuie să fie un creştin, ce trebuie să facă.

Că iaca şi la Crezu şi la “Tatăl nostru” este cum zice: “Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pămînt”. Iaca aestea cuvinte trebuie să se împlinească acum la venirea Domnului, la Judecată. Să fie o Împărăţie precum în cer şi pre pămînt, una. Atuncia nu mai este eresuri, nu mai este nică. O singură dreaptă credinţă şi numai un singur Dumnezeu. Aceea-i Оmpărăţia lui Dumnezeu, vrasăzică, nu cum aeştia, să trăieşti cu musulmanii cu ceia, că tot îi bună credinţa. Ei au a lor, cum le-a plăti Dumnezeu la judecată, nu ştim, El ştie. Noi nu ştim ce-a face cu dînşii, dar noi nu trebuie să ne unim cu dînşii la credinţa lor. Că să zicem că-i bună că, nu! Dumnezeu să-i ierte, Dumnezeu să-i păzească, dar noi să avem credinţa noastră. Că nu ştim cum o să fie. “Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin”. Cum scri la Psaltire acolo, cînd va veni Mоntuitorul pe nouri, vrasăzică, foc înainte va veni şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui. Aşa că noi avem credinţa noastră, care trebuie să se împlinească cu noi. Zice că acei vii, care or fi a lui Dumnezeu, cînd a veni Mоntuitorul ei toţi au să ieie schimbarea trupului şi o să fie răpiţi în nor оntru оntоmpinarea Domnului оn văzduh. Atunci оndată acei morţi or să ieie trupuri, iar acei vii o să schimbe trupul lor în nemurire şi o să-i răpească pe nori întru оntоmpinarea Domnului “şi aşa pururea cu Domnul vom fi”, zice Apostolul Pavel.

Fericiţi cei ce au parte la învierea cei de-ntоi. Dar оntreabă, care este оnvierea cei de-ntоi? Aceea de-adoua n-are de-afacere cu dоnşii. Că învierea cea dintоi este că оnainte de moarte dacă se pregăteşte omul de murire, pentru viaţă veşnică, apoi el de-amu la Judecată n-ar să vie. Cum zice şi Mîntuitorul: “Cel ce crede оn Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va merge. Va trece din moarte-n viaţă şi Eu îl voi оnvia pe el şi-i voi da lui viaţă veşnică”. Aşa că atuncia drepţii, aceia care o reuşit înaintea lui Dumnezeu, aceia la judecată n-ar să vie. Că ei numai aşteaptă să-i plătească Dumnezeu atuncia. Dar el la judecată n-ar să se ducă, pentru că n-are pentru ce să-l judece pe dînsul, că el îi judecat de la moarte. S-o pregătit înainte de moarte cu faptele cele bune şi el de-amu o trecut din moarte la viaţă. Numai că aşteaptă să ieie trupul şi să-i plătească Dumnezeu după faptele lui, să-i deie locul de sălăşluit după faptele lui. Atuncia spune că dintr-acei drepţi unii vor străluci ca soarele, unii ca luna, unii ca stelele, după cum şi stelele se deosebesc unele de altele, unele sînt mai mari, unele mai mici. Aşa şi lumina lor, a oamenilor, va fi după faptele lor fiecare. Dar eu am zis: Doamne, n-oi fi vrednic să fiu în ceata călugărilor, care o căpătat de la tine răsplată, dar măcar în ceata creştinilor celor mîntuiţi, care o căpătat împărăţia Ta în sоnul lui Avraam. Măcar atоta, să nu mă dai la pedeapsă, Doamne. Cum îi vremea de amu, nu mai putem noi ţine toate ale lui Dumnezeu. Dar să facă milă cu noi Dumnezeu, să ne ierte de păcate. Să nu gîndim c-am făcut cevai bun. Numai Dumnezeu o făcut bun, dar noi n-am făcut nică bun. Să ne smerim, asta arată smerenia. Iartă-mă, Doamne, că n-am făcut nimic bun. Ajută-mă să pun început bun.

Doamne, nimic nu vrem, numai să avem parte la dreapta credinţă şi la pocăinţă. Să ne ierte Dumnezeu de păcate, să căpătăm Împărăţia lui Dumnezeu. Cine va căpăta Împărăţia lui cea veşnică, acela mare bucurie va avea. Dar cine va scăpăta la partea de stînga vor plоnge săracii. E-e-e... Spune că în Valea Plоngerii va fi judecata, оn Valea lui Iosaf. Mare plоngere va fi atunci asupra păcătoşilor, cînd i-a trimete Dumnezeu: duceţi-vă în focul veşnic, că nu vă ştiu pe voi, nu Mi-aţi slujit Mie. Acolo în Valea lui Iosaf, de la Ierusalim este o vale care merge acolo pоnă оntr-un deal unde оi mănăstirea lui Sfоntul Sava. Acolo o făcut Sfоntul Sava lavra lui. Acolo оn Valea Plоngerii, acolo are să fie judecata.

- Părinte, tatăl meu e ateist, a făcut propagandă pe vremea comunismului şi nu se schimbă nici azi. Sînt mulţi călugări care au părinţi şi fraţi necredincioşi. Pentru aceştia, părinte, se poate să ne rugăm?

- Ei, Doamne, Tu l-ai zidit pe om, Tu fă cum ştii cu zidirea Ta. Acolo spune că dacă-i eretic n-avem voie să ne rugăm pentru eretici. Doamne, Tu l-ai zidit pe om, fă cum ştii cu dînşii şi iartă-i pe toţi şi ne iartă şi pe noi păcătoşii. Să-i dăm la Dumnezeu, dar Dumnezeu ştie ce să facă cu dînşii, că doar îs ai Lui. A lui Dumnezeu este credinţa, nu a noastră, şi El o dă cui ştie El şi cînd ştie. Dar noi, oamenii, nu putem nimic. Mîntuieşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte, “păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele nu le pomeni”...

1 Rumвnskaia ţercovi v XIX veke, оn Istoria Pravoslavnoi ţerkvi v XIX veke, Sv. Troiţkaia Serghieva Lavra, 1998, vol. II, p. 467.