Întrebare: Venind la un simpozion de literatură laică, am fost plăcut surprins, şi oarecum ne-am regăsit auzind discursul dumneavoastră început cu acele frumoase cuvinte din Ecleziast...

Răspuns: Sunt din partea finală a Ecleziastului, acolo este o porţiune în care se vorbeşte despre vârsta la care am ajuns. Este acea vârstă înaintată în care te-apropii de sfârşit. Şi este bine că este aşa, dar trebuie să te pregăteşti de acest sfârşit. Adevărul este că acest pasaj din Ecleziast apare introdus printr-o frază ce se adresează tinerilor: “să-ţi aminteşti de Ziditorul tău în anii tinereţii tale, înainte ca... (să vină zilele despre care vei zice: nu-mi găsesc nici o plăcere în ele”, Ecl. 12). Ei, şi aici începe într-adevăr un lung, un admirabil pasaj în care se vorbeşte despre anii dinainte de sfârşitul vieţii şi de semnele prevestitoare ale acestei vârste înaintate. Printre aceste semne este şi faptul pe care eu acum, în ultimii ani, am început să-l observ, căci mărturisesc că nu-l remarcasem mai demult. Şi anume, te trezeşti foarte devreme dimineaţa, atunci când noaptea se îngână cu ziua, când încă e întuneric afară, şi totuşi unele păsări încep să ciripească, şi le auzi. Te trezesc păsările acestea care ciripesc încă înainte de zori. Deci la aceasta am făcut o aluzie, mă rog, în vorbirea mea de deschidere a acestui colocviu.

Întrebare: Cum se vede de la această vârstă a Ecleziastului literatura română contemporană, acel desant care a avut loc după 80? Acum suntem într-o epocă postmodernă, “post-postmodernă”, cum o mai numeşte critica literară. Ce valori ar putea fi remarcate, ştiu eu, sau direcţii posibile...

Răspuns: Vedeţi, nu aş da un nume acestei epoci. Numele, de obicei, sunt înşelătoare şi nici nu se potrivesc cele pe care le dă o anumită generaţie. Este chiar de-a dreptul ridicol ca oamenii din Evul Mediu să-şi fi spus “noi, cei din Evul Mediu!” Nu-i aşa? Oamenii din epoca modernă, spre sfârşitul căreia ne îndreptăm noi astăzi, au avut conştiinţa modernităţii. Chiar aceasta ţine, oarecum, de definiţia acestei epoci. Acum să revin la ceea ce mă întrebaţi în legătură cu generaţiile, respectiv cu situaţia actuală a literaturii. Vedeţi, spre sfârşitul acestui secol, acestui mileniu, şi cum spuneam adineaori, spre sfârşitul epocii moderne, pe care îl trăim noi - (desigur acest sfârşit se poate întinde pe zeci şi zeci de ani, primele semne au apărut încă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi va dura poate pînă la sfârşitul secolului viitor) - deci, în această epocă, sunt destul de multe curente, tendinţe care se întretaie, care se conjugă, se amestecă între ele şi e destul de greu să desprinzi unul.

Eu care stau în apus o bună parte din an, pentru că locuiesc la Paris, unde, mă rog, sunt profesor, dar, în acelaşi timp, îmi pot permite să vin în ţară şi să stau uneori chiar câteva luni pe an. Ei bine, nici acolo, în Franţa, după cum nici în România, n-aş putea desprinde un curent dominant, n-aş putea să caracterizez situaţia actuală literară, artistică şi în genere culturală, definind-o printr-un termen, cum ar fi fost, desigur, o epocă dominată de romantism, sau de o şcoală, parnasianismul, sau de un curent de avangardă, cum a fost în prima jumătate a secolului nostru, să zicem, suprarealismul sau dadaismul, sau altele. Deci n-aş putea numi. Noi trăim într-o epocă în care tocmai am asistat la un fel de agonie şi la o moarte a acestor “isme” nu numai pe plan ideologic, ci şi pe planul regimurilor politice, a sistemelor politice, a marilor “isme”: nazismul, fascismul şi comunismul. Pe de altă parte, totalitarismele secolului XX au cunoscut, din fericire, sfârşitul lor nu numai pe plan politic, ci şi pe plan literar, artistic. Mişcările de avangardă ale secolului, care au adus într-adevăr multe înnoiri pe diferite planuri, şi-au cunoscut undeva agonia şi sfârşitul lor. S-ar putea spune că, folosindu-se cuvântul unui celebru general de pe câmpul de bătălie de la Waterloo, ultima bătălie a lui Napoleon, pe care a şi pierdut-o, “garda moare, dar nu se predă”. Avangarda... şi ea nu s-a predat…, dar a murit. Ceea ce s-a petrecut si spre sfârşitul secolului nostru cu generaţiile pe care le cunoaşteţi dumneavoastră, pentru că, într-un anumit sens, aţi făcut chiar parte din ele. Cum au fost la noi, să zicem, optzeciştii sau textualiştii, într-un anumit plan al literelor. Ei bine, acestora, după părerea mea, nu le-au urmat o altă şcoală, un alt curent, o altă categorie bine definită într-un anumit sens, dar îi putem găsi la noi, căci iată, am ascultat cu multă atenţie astă seară la acest “concert”, foarte divers dealtfel, al poeţilor, când fiecare şi-a citit o producţie proprie . Am văzut nu mai puţin de 60 de poeţi. Dacă urmăreai cu atenţie aceste poezii, ai fi putut descoperi o paletă întreagă, de la unele în care răsunau vechi sonuri ale unei poezii intimiste, deja oarecum clasicizate să-i spunem. Puteai auzi chiar sonorităţi de Vlahuţă, de la începutul secolului nostru, pe lîngă altele care îţi puteau aminti într-adevăr de marii clasici ai sec. XX, căci putem să-i numim astfel, nu-i aşa, pe Arghezi, pe Blaga, pe Bacovia, pe Barbu? Ei, bun. Dar în afară de aceasta, puteai uneori auzi şi extravaganţe, îndrăzneli, n-aş spune... temerităţi, revolte, brutalităţi, de ce să nu spun, nu întotdeauna de cel mai bun gust, trebuie să o mărturisesc. Pentru că se amesteca şi multă vulgaritate în aceasta, în care dorinţa de a şoca se manifesta într-un fel de stare pură, pură nu pe plan moral, nici pe plan estetic, ci era numai şi numai dorinţa de a şoca. Nu sunt un duşman al noutăţii, trebuie să o declar, am fost deschis, foarte deschis la noutate. În anii ‘60-‘70 am dedicat cărţi întregi literaturii absurdului, studiului noului roman francez şi altor novatori. Dar în cazul acestor poeţi la care m-am referit adineaori, sau acestor “producţii” poetice, nu este o intenţie novatoare, înnoitoare, reformatoare, ci pur şi simplu una destul de brutală a şocului, un fel de tehnică a şocului pe care o vedem dealtfel din atâtea producţii, trebuie să o spunem, mediocre sau submediocre ale televiziunii.

Întrebare: Pentru că am resimţit fiorul religios, care reiese şi din vârsta dumneavoastră, despre care vorbeaţi, să ne referim puţin la inflaţia elementelor religios-creştine preluate în literatura contemporană. Chiar auzeam un critic de la Iaşi vorbind de termeni ca “neoortodoxie”, care ar exprima cumva starea unor direcţii literare de azi. Ce-ar putea însemna ele în etapa dată, a crizei prin care trece literatura, scriitorul contemporan?

Răspuns: Aţi folosit bine cuvântul de “criză”, pentru că traversăm, este cert, o criză. Acum să revin la ceea ce spuneaţi în legătură cu elementele nu numai de cultură religioasă, simboluri sau trimiteri către anumite texte scripturale din Vechiul sau din Noul Testament, aluzii la anumite dogme de credinţă, care se întâlnesc uneori în scrierile unor autori. Aş dori să amintesc un lucru, şi anume: ţineţi minte “Gândirea”, revista lui Nichifor Crainic, stilul gândirist care s-a format în jurul “Gândirii”, în care elementele aparţinând culturii religioase şi bisericeşti, îndeosebi a culturii Răsăritene, deci a Ortodoxiei, aveau un loc însemnat. Acestea puteau fi elemente în grafica, pictura, mă refer de pildă la Demian, care erau promovate de gândirişti în textele literare, în poezie sau eseistică. Eu cred că în secolul acesta care se deschide, o renaştere, o revigorare a unei spiritualităţi creştine este nu numai necesară, ci absolut vitală, si nu numai pentru cultura umană, ci pentru existenţa omului în lumea pe care şi-a constituit-o în jurul său. De ce spun acest lucru? Nu-i doar faptul că eu însumi mă socot, cu păcatele mele, şi mărturisesc cu o anumită umilinţă că nu arog aceasta ca o demnitate, ci ca un dar ce mi s-a făcut, un om al credinţei. Deci nu numai din acest punct de vedere, pentru că eu proiectez credinţa mea asupra viitorului, dar şi ca un intelectual, un gânditor, să zicem, mă rog, format în filozofie, în literatură, consider că despre această lume care se deschide, despre aceasta lume a sfârşitului de eră modernă, deci a începutului unei noi epoci, nu se poate profeţi, nu se poate spune cum anume se va profila, care va fi. Dar dacă această lume nouă nu are temeiuri, dacă nu va fi cu adevărat infiltrată într-o autentică spiritualitate creştină, atunci este o lume condamnată. Lumea stă întotdeauna şi sub condamnare, epoca modernă având cele mai multe decăderi, cele mai multe rătăciri, dar a fost şi străbătută de puternice curente de credinţă. Sfinţii ţin această lume. Sigur că sunt foarte puţini, sunt puţini între noi. Dacă am avea în lumea aceasta, care este bântuită de război, în apropierea noastră zece sfinţi autentici, sunt convins că lumea ar arăta cu totul altfel. Nu-i aşa? Sunt ca şi drepţii despre care se vorbeşte în Vechiul Testament, graţie cărora ar fi putut fi salvate Sodoma şi Gomora, dar şi cetăţile care au fost distruse mai târziu. Or, tot astfel, civilizaţia aceasta va fi salvată doar dacă se va lăsa pătrunsă de o spiritualitate purtătoare de har şi fecundă prin harul acesta.

Întrebare: În secolul trecut, anatemizarea de către Biserica Rusă a celebrului Tolstoi a stârnit un adevărat scandal, care a incitat întreaga presă europeană. Biserica Greacă a făcut acelaşi lucru cu Kazandzachis. Credeţi că în România, care este o ţară majoritar ortodoxă, n-ar prinde bine cel puţin o punere în revistă a cărţilor cu subiect religios care apar? Nu neapărat o cenzură, ci măcar o analiză din punct de vedere al doctrinei ortodoxe.

Răspuns: Să ştiţi că după părerea mea teologii, oamenii învăţaţi ai Bisericii care unesc în acelaşi timp ştiinţa, să zicem, lumească şi ştiinţa divină, deci teologia şi vreo disciplină, trebuie să-şi spună cuvântul. Un cuvânt care să nu fie, bineînţeles, acela al cenzurii, pentru că nici un fel de Biserică, nici Biserica Romei, nici Biserica Răsăritului, nu mai are căderea aceasta de a opri, de a cenzura, de a elimina din circuitul mare anumite cărţi, anumite lucrări sau anumite idei, nu se mai poate manifesta astfel. Dar este bine să-şi spună opinia în legătură cu ele. Deci undeva să-şi manifeste atitudinea faţă de formele acestea de manifestare ale unei culturi. De ce? Pentru că, am văzut aceasta încă din secolul trecut, sunt anumite forme ale civilizaţiei şi ale culturii care au căutat chiar într-un anumit fel, camuflate sub forme religioase, să devină ele însele obiecte de cult. În definitiv, omenirea a fost întotdeauna bântuită sau atacată, într-un anumit sens, de anumite tentaţii de-a dreptul demonice, care să o ducă pe calea unei idolatrii. Nu găsim idolatrii în jurul nostru, semne ale unei idolatrii existente astăzi, tot astfel ca pe vremea baalilor din vechime? Astăzi nu poartă aceste nume, dar idolii există. Şi avem întotdeauna tendinţa în noi să ne închinăm unui mic sau mare idol existent. Dacă credinţa dreaptă şi autentică, întemeiată pe marii Sfinţi şi dascăli creştini, va insufla actualilor noştri teologi şi cărturari din afara Bisericii anumite atitudini de viaţă, anumite direcţii, directive, anumite idei, ei bine, atunci, într-adevăr, şansele unei noi culturi creştine se vor manifesta. Pentru că în criza culturii, ca să revin la termenul pe care l-aţi folosit, salvarea nu poate să fie decât printr-o nouă cultură creştină.

Monah Savatie: Vă mulţumesc frumos, domnule Balotă.