OYAMA STORY

S-a petrecut imediat după sfârșitul războiului, în timpul ocupării Japoniei de către aliați... În Tokio, la hotelul "Sanno", care fusese rechiziționat de ofițerii americani, japonezii organizaseră un concurs de dans. O atmosferă de bună dispoziție lipsită de griji domnea în sală, în timp ce foștii inamici petreceau. Dintr-o dată un sentiment de încordare străbătu sala. Doi oameni se certau în mijlocul ringului, imediat după ce se încheiase concursul de dans. Japonezul, înalt și mlădios, era livid. Rivalul său, un coreean îndesat, zâmbea aproape fără grijă. Prietenul său îl avertizase să se ferească de japonez, subliniind că acesta era un derbedeu, care nu ezita să înjunghie pe oricine i-ar fi stat în cale. Poliția încerca de mult să-l aresteze, dar nu putea să strângă dovezi suficiente împotriva lui. În timp ce cei doi se certau pentru o fată, japonezul își strecură încet mâna la spate, în centură, de unde scoase iute ca fulgerul un cuțit. Un murmur de dezaprobare străbătu privitorii. Totul se petrecuse atât de rapid încât nimeni nu știa ce să facă. Japonezul despică de câteva ori aerul cu cuțitul, în timp ce se apropia de adversarul său. Acesta părea pierdut. Când japonezul ajunse la distanța de lovire, plonjă brusc cu cuțitul ucigaș îndreptat spre rivalul său. Într-o clipă, omul cel scund pară atacul cu mâna stângă și zdrobi fața oponentului cu o lovitură de karate. Se auzi un sunet de oase strivite, care te băga în boală, ca și cum un pepene verde s-ar fi zdrobit de caldarâm. Când japonezul atinse podeaua, era deja mort. Fusese ucis dintr-o singură lovitură. Noroc că japonezul era un gangster suspectat a fi implicat în mai multe crime.
Curtea eliberă omul care se apărase cu mâinile goale, dăndu-i numai un avertismant serios. Mai ales că au fost numeroși martori care au depus mărturie că acționase în legitimă apărare. Acel incident a fost, poate, punctul de răscruce în viața lui Hyung Yee, pe atunci în vârstă de 24 de ani, care a ajuns mai târziu cunoscut sub numele japonez de Masutatsu Oyama. Găsind că pumnii săi, tari ca niște ciocane, sunt prea puternici pentru carnea și oasele muritorilor, el a trecut la lupte de tauri, doborându-i cu lovituri de pumni în creștet, retezându-le coarnele cu shuto uchi și ucigându-i cu o răsucire puternică a gâtului. De asemenea a început să zdrobească copaci, pietre, sticle, țigle, cărămizi și scânduri, orice găseau mâinile sale puternice. Deține performanța de a fi spart un vraf de 30 de țigle cu o singură lovitură de pumn. În timpul unei demonstrații, a lovit atât de puternic o scândură, încât pumnul a trecut prin ea, rănind omul care o ținea și bagându-l în spital.
În 1960 când Oyama a plecat la New York, pentru a organiza Turneul Nord-American de Karate la Madison Square Garden, New York Times l-a descris ca pe "cel mai dur om din lume". Dar, după Oyama, "cel mai puternic karateka este și cel mai slab". Era conștient că poate ucide un om dintr-o singură lovitură și că de aceea trebuie să învețe să se controleze.
Întâmplarea din 1947 i-a umbrit lui Oyama întreaga viață, mai ales după ce văduva victimei a venit la Tokio împreună cu copilul ei și i-a cerut, cu lacrimi în ochi, să-i redea soțul. "Când am început să am coșmaruri în care nevasta gangsterului își plângea bărbatul, m-am decis să-mi schimb complet viața", povestește Oyama. S-a hotărât să nu se mai lase implicat în răfuieli, să nu mai bea și să nu mai fumeze. "Eram uneori în contact cu gangsteri și exista întotdeauna posibilitatea de a mă asocia cu ei, dar în loc să devin șef de bandă, am luat un alt drum în viață și am devenit maestru". Oyama s-a născut în sud-vestul Coreei, la câteva mile de țărmul Mării Galbene, zonă în care pirații chinezi navigau de secole, devastând și prădând porturile lipsite de apărare.
A văzut lumina zilei în 1923, în Kinje, la circa 180 de mile sud-vest de Seul. A fost al patrulea fiu al lui Sun Hyung, a cărui familie număra șase băieți și o fată. Mai norocos decât majoritetea băietilor de vârsta sa născuți în provincia Cholapuk Do, Hyung Yee a copilărit la o fermă vastă, tatăl său, un proprietar descurcăreț, fiind primarul orașului. Avea de străbătut 6 mile în josul unui drum îngust și noroios, apoi peste un deal, pentru a ajunge la școala primară din Yongee. Avea 60 de colegi de clasă, într-o școală care număra în total 400 de elevi. Nu e de mirare că micului Hyung Yee nu-i prea plăcea școala! Nu era un elev silitor; cel mai adesea chiulea, preferând să meargă la scăldat, la pescuit sau să hoinărească cu prietenii săi. La școală îi plăcea să joace fotbal și să participe la alergări. Dar cea mai mare parte a energiei sale juvenile o rezerva chabee-ului, un fel de combinație coreeană de jujitsu și kempo. Cursurile de chabee erau organizate la școală și Hyung Yee n-a ratat nici un antrenament. Pe atunci avea 9 ani. Obiceiul coreenilor din nord era ca primăvara să lucreze la ferme și plantații de orez și să se întoarcă acasă toamna, la încheierea sezonului. Vara, timp de mai multe zile, avea loc un mare festival, a cărui atracție majoră era turneul Shimun, un stil de luptă coreean. La festivalul de la Kinje, bărbatii puternici din împrejurimi se adunau pentru a lupta, cu speranța că vor deveni campioni Shimun ai acelui an.
Un gigant înspăimântător la vedere, originar dintr-un oraș sudic, domina concursul de mai mulți ani. Forța lui era atât de evidentă, încât nici un luptător nu avea vreo sansă de reușită împotriva lui. A fost primul idol adevărat al micuțului Hyung Yee, care îl urma pretutindeni în zilele turneului, ca un câine credincios. Tot atunci s-a întâmplat ca un coreean din nord să lucreze la ferma tatălui lui Hyung Yee. De fapt era jumătate coreean, jumătate chinez și cunoștea o sumedenie de povești despre ținutul nordic, povești care îl fermecau pe micuțul Yee. Dar în timpul turneului Shimun, Hyung Yee îl abandona în favoarea marelui campion. Nord-coreeanul era în vârstă de 40 de ani și scund. Nu era un om impunător, dar era calm și linistit; un om modest care nu se umfla în pene, așa cum făcea lăudărosul campion... Și când gigantul își învinse din nou toți rivalii, se declară dispus să lupte cu oricine. Lansă o provocare întregii asistente. Însă ori de câte ori uriașul arăta cu degetul înspre vreun tânăr din public, acesta dispărea, fofilându-se prin mulțime. "Nu se găsește în acest district jalnic nici măcar un singur bărbat destul de curajos pentru a lupta cu mine?!", întrebă campionul, cu îngâmfare. Și tocmai când se părea că nimeni nu va accepta provocarea, micul nord-coreean păși în față. Toți începură să râdă când el și-a scos haina pregătindu-se de luptă, însă nimeni nu râse mai tare decât însuși campionul. Hyung Yee îl rugă să-și schimbe hotărârea, dar nord-coreeanul refuză liniștit, spunând:"Bătăușul ăsta mare merită o lecție!". Și păși în terenul de luptă.Masivul campion se repezi spre el, decis să-l termine cu o aruncare puternică. Dar nord-coreeanul se feri cu agilitate și-i plasă o lovitură de pumn în plină figură. Asta nu făcu decât să-l întărâte pe campion, care înaintă mai prudent, decis să se răzbune aprig pentru lovitura primită. El își încleștă adversarul în brațe, într-o strânsoare atât de puternică încât lupta păru decisă. Dar brusc, omulețul îi plasă campionului o lovitură cu genunchiul, care-l făcu pe acesta să se îndoaie de durere și să-și elibereze adversarul din priză. Un pumn puternic în față si o lovitură de picior bine țintită în abdomen l-au trimis pe idolul lui Hyung Yee pe spate, în praf.
Sângele îi șiroia la colțul gurii și scuipă un dinte rupt. Când se ridică, în ochii campionului se putea citi dorința de a ucide. De încordare, muschii săi trosneau: nu era dispus să se lase învins de un omuleț. Ce s-a întâmplat apoi, nimeni nu a putut spune cu precizie, totul s-a petrecut atât de rapid! Nord-coreeanul s-a repezit să-și întâmpine adversarul și a urmat o învălmășeală de mâini și picioare, zburând în toate direcțiile. Când norul de praf s-a așezat, campionul zăcea cu fața la pământ, având un brat luxat groaznic. Mulțimea s-a adunat în jurul său și el continuă să stea nemișcat. O baltă mare de sânge înmuia praful în jurul feței sale. Mai mulți bărbați puternici l-au ridicat și l-au transportat la spitalul cel mai apropriat. Ceilalti îl căutau din priviri pe micul nord-coreean, dar acesta dispăruse fără urmă. Zilnic, după acest meci uimitor, Hyung Yee ruga insistent nord-coreeanul să-l învețe stilul său de luptă, dar micul om îl refuza mereu, spunând că băiatul de nouă ani este mult prea tânăr. Dar băiatul nu renunța usor; ceea ce văzuse era o lume nouă pentru el. Hyung Yee insistă atât de mult, încât noul său erou cedă în cele din urmă. În fiecare seară, nord-coreeanul dezvăluia elevului său secretele școlii shaolin. În fiecare sezon de muncă agricolă, Hyung Yee s-a antrernat sub ochiul expert al idolului său, până la vârsta de 13 ani când a plecat la Seul să urmeze liceul. Dar Hyung Yee avea mereu probleme,pentru că se lua la bătaie cu alți tineri scandalagii pe străzile Seulului, reușind să-și înfurie nu numai tatăl (de obicei un om calm), ci și poliția. Asa că, anul următor, la doar 14 ani și-a părăsit tara și a plecat în Japonia să urmeze cursurile academiei militare din provincia Yamanashi. Calificarea sa a fost cea de mecanic de aviație.
În 1937 Japonia se afla în război cu China și tara se militarizase încet și sigur. Tânărul Hyung și-a japonizat numele în "Masutatsu Oyama", Mas Oyama pentru prieteni. Când se afla în Yamanashi, a început să studieze karate-ul, stilul Shotokan. Timp de doi ani s-a antrenat în această artă martială, introdusă în Japonia din Okinawa pe la începutul secolului. Dar nemultumit de antrenamente, Oyama s-a decis să plece la Tokio pentru a studia în continuare. Tânărul învățăcel în karate s-a înscris la Universitatea Takushoku, curând după sosirea în capitală. Cu toate că astăzi Universitatea este privită ca unul din bastioanele artelor marțiale, mai ales în judo, în acele timpuri îi oferea puțin lui Oyama din punct de vedere al karate-ului. Nu era prea important, din moment ce a fost primit pentru antrenamente la Shotokan, în cartierul Mejiro, unde Funakoshi părintele karate-ului japonez preda stilul Shotokan împreună cu fiul său. Doi ani, câte două ore pe zi, Oyama a studiat karate cu Funakoshi. La 18 ani, Japonia fiind pe margine de război cu America și Marea Britanie, Oyama a fost înrolat în Armata Imperială. Mobilizată în Tokio, s-a înscris la Budokai, o organizație guvernamentală alcătuită din toate artele marțiale principale unde a continuat instruirea în karate. De fapt, el a fost membru Kihokai, o secție a Budokai-ului specializată în instruirea în tactici de spionaj pe timp de război. Sediul principal al Kihokai era în Kyoto, dar Oyama era în Tokio, în sectia Roppongi. Kihokai însuma toate artele marțiale punând accent pe tehnică și pe spirit puternic. Neștiut de Oyama era faptul că un grup de 15 elevi Kihokai erau puternic înpotriva premierului Hideki Tojo, complotând să-l asasineze. Premierul a descoperit complotul și i-a lovit pe Kihokai. Cei 15 și-au luat viața, iar restul membrilor, inclusiv Oyama, au fost înconjurați și aruncați în închisoare; organizația a fost desfiintată. Două săptămâni mai târziu, Oyama era eliberat, dar puțin cutremurat de experiența trăită. Cam în aceeasi perioadă, Oyama l-a cunoscut pe specialistul coreean de karate Gojukai, Cho Hyung Ju. Au devenit curând prieteni și în următorii doi ani Oyama a studiat stilul Gojukai cu acesta. Între timp Oyama a fost recrutat, urmând să plece în Pacificul de Sud, dar spre fericirea lui, războiul s-a terminat înaintea plecării sale.
În anul 1945 se căsătoreste, și tot în acelasi an primeste 4 Dan de la Gichin Funakoshi. În zilele de după război, Oyama s-a întâlnit din nou cu Cho Hyung Ju și a devenit iarăși elevul său, de data aceasta la o sală din cartierul Koenji din Tokyo. După un an de antrenament intensiv, învătătorul său l-a chemat deoparte și i-a spus: "Te-am învătat tot ce știu și ai devenit mai puternic decât mine. În fapt, ești mai puternic decât majoritatea oamenilor". Oyama trebuie să-și fi amintit bine ultima afirmație, după ce l-a ucis cu o singură lovitură pe gangsterul japonez în sala de dans a hotelului Sanno. Cho Hyung Ju îi mai atrăsese atenția: "Ești prea puternic. Vei fi amestecat și în alte bătăi și vei omorâ și alți oameni dacă continui cu modul tău de viață cu băutura, cu certurile, cheltuindu-ți tot timpul cu femei și gangsteri.Vei sfârși în închisoare. Te sfătuiesc să mergi la un templu și să meditezi la ce vrei să faci cu viața ta, să ți-o irosesti sau să-i dai un sens". Oyama își făcuse necazuri serioase, pozând în Superman-ul oriental. Apărătorul dreptății. Era perioada ocupației Aliaților și străzile erau înțesate de soldați și marinari care se legau de femeile japoneze. Binențeles, unele se dăruiau cu bucurie războinicilor cuceritori. Dar altele nu, iar când Oyama era prin preajmă și o femeie era molestată de vreun militar, îi sărea întotdeauna în ajutor. Mulți au învățat prea târziu că aveau de-a face cu un oriental incomod. Când năvălea într-o bătaie, lovind adversarii cu pumnii săi ca niște berbeci de fier, numai poliția militară sau poliția japoneză mai puteu face față acestei armate formate dintr-un singur om. Mai mulți soldați au declarat după întâlnirea cu Oyama, plini de amărăciune: "Bine că nu sunt multi ca el, altfel nu câstigam noi războiul". Uneori, militarii străini se târguiau cu negustorii japonezi, apoi plecau, luând marfa fără să plătească. Japonezii erau însă prea timizi și se prefăceau doar că vreau să-i oprească. Erau o puzderie de tarabe în cartierul Omori din sudul capitalei și Oyama rătăcea uneori noaptea târziu prin zonă. Și când izbucnea vreun scandal, puteai fi sigur că era și el amestecat. Faptul că militarii erau uneori înarmati nu-l daranja prea tare pe Oyama. Era pur și simplu mult mai rapid. Până când le trecea prin minte să folosească pistoalele împotriva acestui nebun era mult prea târziu. Fireste că poliția japoneză și poliția militară îl priveau pe Oyama ca pe un scandalagiu și îi faceau greutăti ori de câte ori îi vedeau figura, deja binecunoscută. Apărea, de asemenea, pe lista neagră a mai multor militari dintre cei mai duri.
Prietenii îl avertizaseră că nu numai un singur militar urmărea să-l împuste și că ar fi bine să părăsească orasul dacă vrea să mai rămână întreg. Sfatul lui Cho Hyung Ju, de a pleca în reculegere la un templu buddhist, a venit în perioada în care Oyama se gândea să dispară. Avea corpul brăzdat de mai multe cicatrici de sabie și cutit și nu dorea să le mai adauge și găuri de gloanțe. Strânsese prea multe "datorii" și Tokyo nu mai era un loc prea sănătos pentru el. Ascultând sfatul lui Cho Hyung Ju, Oyama s-a retras în prefectura Yamanashi, la 60 de mile vest de Tokyo. I s-a aranjat să lucreze la un templu buddhist pe muntele Minobu, și în următoarele trei luni a fost ocupat din zori și până aproape de miezul nopții cu tăiatul lemnelor, căratul găleților cu apă și alte corvezi. Dar viața monastică nu i se prea potrivea neastâmpăratului Oyama, care se plângea că lucrează atât de greu încât nu-și mai poate continua antrenamentele. Curând după întoarcera în capitală, l-a cunoscut pe Tenshichiro Ozawa, un celebru politician și om de stat. Rezultatul a fost începutul a ceea ce karateka numesc "antrenamentul mental". Ozawa l-a convins, în cele din urmă, să se întoarcă în munți și să rămână de data aceasta, cel puțin un an, să trăiască singur, să ducă o viață simplă, să se antreneze și să se întărească.
Așa a ajuns Oyama să plece pe muntele Kiyosumi, în prefectura învecinată Chiba, unde cu secole înainte, sfântul Nichiren pusese bazele unei noi secte budiste, militante. Oyama s-a instalat într-o colibă mică, cu vedere spre Oceanul Pacific, pe înăltimea Peninsulei Boso. Mijloacele de trai îi erau asigurate de Ozawa, care îi trimitea 50 dolari lunar. Oyama și-a petrecut lună după lună urmând un program fix:se antrena sapte ore, dormea opt ore, lua trei mese pe zi, meditând și relaxându-se în restul timpului. În acea perioadă a lucrat la acele tehnici de spargere proprii, care ulterior au devenit atracția turneelor demonstrative. Despica crengi, spărgea scânduri, pietre dure și tot ce găseau mâinile sale puternice. A trecut un an, și el a rămas pe muntele Kyosumi, trăind și antrenându-se ca Yamabushi (călugării războinici) vechii Japonii.
Dar după 18 luni, cecurile lui Ozawa au încetat să mai vină. Se pare că acesta fusese implicat într-un scandal legat de coruptie și a fost arestat de autoritățile forțelor de ocupație. Și astfel Oyama a părăsit muntele Kyosumi, stabilindu-se în orașul Tateyama, o stațiune pe litoral. Când urcase pe munte se răsese în cap, iar acum pletele îi atîrnau pe umeri ca unui hippie. Slăbise oarecum din cauza încercărilor, dar era dur ca fierul. Mergea în mâini sprijinindu-se în câte două degete, împingea 200 kg, zdrobea stâlpi de telefon cu pumnii și îi desprindea, sfărâma pietre și spărgea scânduri cu o singură lovitură dată cu muchia palmei. De aceea ciurdarii japonezi trebuie să se fi minunat când această figură slăbănoagă și pletoasă a apărut la o fermă și a spus că dorește să lupte cu un taur, numai cu mâinile goale. Binențeles, nimeni nu l-a crezut când afirma plin de încredere că poate să dobore un taur dintr-o singură lovitură de karate. "Cu toții credeau că sunt nebun", își amintește Oyama, "dar am continuat să-i rog să-mi dea o șansă. "Mergeam zilnic la fermă, plin de speranță, dar plecam de fiecare dată descurajat de refuzul lor".
Un bătrân care avea un abator l-a crezut, și i-a dat ocazia să-și încerce forța pe un taur. Taurul a fost înlănțuit de ambele coarne și i s-au acoperit ochii, așa cum obișnuiau măcelarii când se pregăteau să-l lovească în creștet cu un ciocan special. Abatorul era înțesat de privitori, curioși să urmărească spectacolul. Mulțimea se îmbulzea pe la uși și ferestre, dornică să vadă "nebunul" care spera să ucidă cu mâinile goale taurul. Oyama s-a postat în fața taurului, frecându-și neliniștit pumnul. Într-un târziu, a făcut un pas înapoi și, adunându-și toate forțele în lovitură, a izbit taurul între ochi. O clipă, mulțimea și-a ținut răsuflarea. Apoi, cu un răget turbat, taurul și-a smucit sălbatec capul, smulgând lanțurile. Spectatorii au rupt-o la fugă din fața taurului înfuriat. Scaune și mese au fost sfărâmate ca niște chibrituri, geamurile au fost sparte. Nimeni și nimic nu mai putea opri taurul turbat. Chiar și Oyama a luat-o la sănătoasa. A trecut o jumătate de oră bună, până când mulți oameni și-au adunat destul curaj pentru a se întoarce în abatorul pe jumătate distrus, pentru a captura taurul.
Când totul a fost adus sub control, Oyama, ca un mielușel, și-a cerut scuze pentru eșec. Nu s-a supărat nimeni, pentru că de fapt nimeni nu se aștepta ca el să învingă, cu mâinile goale, un taur. I se dăduse o șansă, o irosise și cei de la abator credeau că Oyama îi va lăsa în pace. Dar au trebuit să se resemneze în fața încăpățânării acestui om și a refuzului său de a se recunoaște învins. Mergea zilnic la fermă, privea taurii și urmărea cum aceștia erau uciși cu ciocanul. Putea sparge 30 de țigle cu o singură lovitură de pumn, dar aceasta o putea face și un ciocan. Un ciocan putea omorâ un taur, de ce n-ar fi putut face același lucru și Oyama? Își dezvoltase niște bătături foarte mari pe pumni. I-a trecut prin minte că dacă și-ar fixa o bucată de metal pe pumn, ar fi posibil să doboare taurul. Așa că a încercat cu un plachiu de pantof, dar, de fiecare dată când se antrena, acesta se desprindea de pe calozitățile pumnilor săi mari, deformați de lovituri. După observația atentă a modului în care erau omorâți taurii și după antrenamente riguroase, lui Oyama i s-a mai dat o șansă de a învinge un taur. La fermă s-a adunat din nou mulțimea, să-l vadă pe "nebun" producându-și numărul, dar nimeni nu credea cu adevărat că va reuși, deși i-o doreau cu toții. Prima lovitură a trosnit țeasta animalului, răsunând peste câmpuri și amestecându-se cu uralele mulțimii când taurul s-a prăbușit în genunchi. Triumfător, Oyama a ridicat taurul și l-a lovit între ochi pentru a doua oară. Dar taurul a rămas în picioare. Un fermier i-a sugerat să rupă taurului un corn. După ce a încercat din față, fără să reușească, Oyama a reușit să-i rupă un corn, din spate.
De 40 de ori a mai încercat să rupă coarne de taur cu lovituri cu cantul palmei, și de 36 de ori a reușit. Coarnele foarte lungi le-a desprins în două bucăți. Cu toate că s-a povestit despre Oyama că ar fi omorât 50 de tauri, în realitate nu a omorât decât trei, la toți răsucindu-le gâtul. Toate luptele cu tauri din regiunea Tateyama s-au petrecut în 1949. Odată, compania cinematografică Shochiku a trimis o echipă să toarne un film de 20 de minute despre uciderea unui taur. Ca de obicei, era plin de spectatori veniți în mașini, dar 50 de polițiști au fost trimiși să împiedice spectacolul. Cu toate acestea, Oyama a doborât taurul în genunchi și i-a rupt un corn. Pentru a liniști iubitorii de animale, Oyama s-a străduit să sublinieze că, de fiecare dată era vorba de tauri destinați abatoarelor, deci oricum condamnați la moarte. Oyama a devenit notoriu ca "omorâtor de tauri", și publicitatea făcută l-a propulsat pe șcena karate-ului. Profitând de aceasta, el și-a deschis o mică sală de antrenament în Tateyama, dar nu a fost o afacere prea profitabilă, după un an și ceva întorcându-se la Tokyo. În aceeași periodă războiul coreean tocmai izbucnise și Misiunea sud-coreeană din capitala japoneză căuta un bodyguard. Faima lui Oyama a făcut ca el să fie trecut în fruntea listei, căpătând slujba, cu un salariu destul de bun- 150 de dolari pe lună. De asemenea, reușea să se antreneze, zilnic, după orele de serviciu. Norocul începuse să-i surâdă. Avea o slujbă bună și pentru prima dată câștiga bani buni. Putea să-i trimită destui soției sale Chiyako și fetiței sale. Ambele trăiau cu soacra lui Oyama la Tokyo. Întrega familie spera ca el să reușească în viață prin karate. Și a reușit.
În 1947 a câștigat Campionatul de Karate al Japoniei, devenise celebru în țară și străinătate pentru luptele sale cu taurii, fusese antrenat temeinic în stilurile shotokan și goju-kai, dezvoltase tehnici unice de spargere. Într-adevăr, succesul începea să-i surâdă. După ce a lucrat ca bodyquard, a făcut prima dintro lungă serie de călătorii în S.U.A.
În martie 1952, a fost invitat la Chicago de către asociația profesionistă de lupte, împreună cu judoka Kokochi Endo și cu luptătorul profesionist Marele Togo, din Hawai. După o mare demonstrație în Chicago, cei trei au efectuat un turneu american, până în noiembrie, provocând luptători și boxeri profesioniști. Oyama a câștigat toate meciurile prin K.O..
În vara anului 1953, Oyama a plecat la Chicago pentru o demonstrație. În fața camarelor TV a doborât un taur și apoi i-a rupt un corn. A predat karate timp de o săptămână la New York, după care s-a întors în Japonia.
În 1954, s-a decis să facă un turneu de trei luni în Asia de sud est, în parte pentru a spăla umilința suferită de karateka japonezi, net învinși de luptătorii de box thailandez. Plănuia, de asemenea, să țină demonstrații și stagii de pregătire. A fost o noapte caldă și umedă în Bangkok, arena de box era plină de fani ai boxului thailandez, dornici să mai asiste la o înfrângere a karate-ului japonez. Adversarul lui Oyama, "Black Copra" se număra printre cei mai buni luptători ai categoriei grele și avea o bună experiență în boxul englezesc clasic, căpătată în S.U.A., pe lângă rutina numeroaselor meciuri de thai-box. Când Oyama a intrat în ring, mulțimea a început să râdă și să huiduie presupusa victimă. Gongul a anunțat prima repriză și Oyama și-a părăsit colțul său de ring fără a ști prea bine la ce să se aștepte. În timp ce se învârtea prudent în jurul lui "Black Copra", thailandezul a atacat cu o puternică lovitură de picior și Oyama a fost trimis la podea. Arbitrul a început să-l numere, spre încântarea publicului. Dar, spre uimirea generală, cu toate că părea terminat, japonezul s-a ridicat inainte de terminarea numărătorii. Puțini adversari supraviețuiseră loviturilor de picior ale thailandezului. Ochi lui Oyama s-au îngustat de concentrare. În a doua repriză, "Black Copra" a lansat încă o lovitură de picior țintind bărbia lui Oyama, dar într-o clipă acesta a parat și i-a prins piciorul. Apoi, înainte ca thailandezul să se dezmeticească, l-a dezechilibrat și l-a trimis între corzi cu un puternic mawashi geri. Pentru o clipă mulțimea a amuțit. Când "Black Copra" a fost din nou în picioare și a pornit din nou la atac, încurajat frenetic, Oyama i-a aplicat un pumn în bărbie, atât de puternic, încât thailandezul s-a desprins de sol și a aterizat în mijlocul ringului, cu brațele depărtate, ca un vultur doborăt. După care a fost dus inconștient la vestiare cu mandibula sfărâmată. Este inutil să mai spunem că Oyama a câștigat toate celelalte meciuri, recâștigând prestigiul luptătorilor japonezi de karate. Anul 1954 a fost un an benefic pentru Oyama. A plecat în Hawai și l-a ajutat pe Bobby Lowe, un instructor de karate americano-chinez să inființeze prima sală din afara Japoniei, in stilul lui Oyama. La întoarcerea în Japonia, a început să predea karate într-un parc din cartierul Mejiro al Tokyo-ului. A fost o idee plină de succes care a durat patru ani. În 1955 primește al 6-lea dan de la Gogen Yamaguchi.
În 1957, Oyama a călătorit până în cele mai nordice insule din Hokkaido, unde a stat șase luni. În această periodă a încercat să lupte cu un urs, dar meciul s-a dovedit a fi imposibil, pentru că ursul era atât de înalt încât Oyama nici măcar nu-i putea ajunge la cap cu pumnul. În anul urmator Oyama a pus în scenă o luptă grandioasă cu tauri pe stadionul național din Tokyo. Aceasta a stârnit opoziția unor grupuri pentru protecția animalelor și a unor karateka rivali care și-au folosit influența pe lângă poliție pentru a împiedica acțiunea. Pe langă aceasta,în noaptea spectacolului a plouat, iar organizatorul a dispărut. Oyama a intrat totuși în arenă încrezător, dar nu a reușit să rupă taurului cornul. În același an, Oyama și-a terminat prima carte de karate, "Ce este karate?". Cho Hyung Ju, prieten bun al lui Gogen Yamaguchi, șeful școlii de karate Gojukai, l-a convins pe Yamaguchi să-i ofere lui Oyama funcția de vicepreședinte al școlii. Cu toate că a refuzat oferta, Oyama a consimțit să devină consilier. În cei trei ani în care a ocupat această poziție, goju-ryu s-a dezvoltat rapid dintr-o școală mică de karate într-unul dintre cele mai importante stiluri japoneze. Dar Oyama s-a dovedit din nou nemulțumit. Nu suporta să vadă karate-ul condus ca o afacere și luptele din grupul goju-kai și fracțiunile din Asociația Japoneză de Karate. Oyama i-a spus lui Yamaguchi că stilul lui de karate seamănă cu dansul; că el dorește un karate cu adevărat combativ.
Mas.Oyama s-a întors în 1959 în S.U.A., a făcut câteva demonstrații și a deschis "Mas. Oyama's Karate" în Chicago, Los Angeles și San Francisco. A mai efectuat câteva demonstrații și la sediul F.B.I. din Washington DC. Turneul de demonstrații l-a adus și la New York. Un fost agent F.B.I., polițist pensionar din San Francisco, Donald Buck (fost Mr. California la culturism în 1957) a deschis o sală de antrenament în San Francisco, sub conducerea lui Oyama. La întoarcerea în Japonia, Oyama își deschide prima sală din Tokyo, împărțind clădirea cu un profesor de balet, fiecare dintre ei având câte trei antrenamente pe săptămână.
În 1960, Oyama a pregătit o ediție îmbunătățită a cărții sale "Ce este karate?". El povestește: "Atunci când am scris-o, mă așteptam să vând vreo trei mii de exemplare, dar până acum s-au vândut peste 170.000". Este probabil un record în ceea ce privește vânzarea cărților în domeniul artelor marțiale. În același an, Oyama a organizat turneul nord american de karate, la Madison Square Garden, primul dintr-un șir de reușite competiții în S.U.A.. Au luat parte peste 56.000 de spectatori, nu atât pentru a afla cine câștigă, cât pentru a-l vedea în carne și oase pe acel karateka despre care New York Times scria: "Este cel mai dur om din lume". Oyama a captat întrega atenție. A rămas în New York patru luni, constituind filiale ale "Mas. Oyama's Karate", a predat și a ținut demonstrații. În următorii doi ani și-a dezvoltat și mai mult rețeaua de filiale americane.
Cu toate că a shimbat numele stilului din "Mas. Oyama's Karate" în "Kyokushinkai" în 1961, abia în 1963 și-a construit cartierul general, Honbu, cu patru etaje, in vecinătatea vechii săli de antrenament din Ikebukuro. Construcția a durat doi ani și a costat 150.000 de dolari. Sala principală de antrenament se găsește la etajul al doilea, săli mai mici fiind situate la parter și subsol. Circa 150 de karateka se antrenează zilnic la Honbu. În cele trei săli se desfașoară trei antrenamente separate, de câte două ore - incepătorii la parter, femeile și copii la subsol, iar avansații în sala principală.
În 1969 Oyama a organizat ceea ce susține că a fost "Primul turneu open al întregii Japonii", la care au fost invitate toate școlile de karate, kick-boxeri, judoka și alți practicanți de arte marțiale, peste 48 de stiluri. După cum era de așteptat, luptele au fost atât de încinse, încât la unul dintre ele, până și arbitrul a fost angrenat în luptă. Din acel an turneul a avut loc anual, cu regularitate. Printr-un efort susținut, Oyama și-a constituit filiale ale școlii sale și în Europa și Africa. După acordarea celui de al 8-lea dan, Oyama a recunoscut că forța sa e în declin. "Dar nu și tehnica", a adăugat el.
În 1974 i-a fost acordat al 9-lea dan. Chiar și la o vârstă înaintată, Oyama mai participa la demonstrații de spargeri, lucrând la cărți și filme despre karate.
Pentru mișcarea Kyokushin din întrega lume 26 April 1994 a fost o zi îndurerată. Moartea unei legende, a unui remarcabil învățător a zguduit lumea. Oyama nu numai că a creat și dezvoltat un sistem de luptă, filozofia lui a dat milioanelor de oameni sens și conținut vieții. A fost considerat unul dintre cei mai buni profesori de karate din lume, a ridicat mulți profesori și instructori remarcabili și astfel a dat o bună reputație karate-ului Kyokushin. El a creat un stil dur dar corect. Pentru majoritatea lumii, el a fost și rămâne "cel mai dur om din lume".
Hosted by www.Geocities.ws

BACK 1