Textul de fata este o �ncercare de a clarifica o polemic� deja clasic� �n filosofia limbajului. Ea este legata de statutul descriptiilor definite, mai precis de modific�rile pe care problema descriptiilor definite le-a cunoscut dupa aparitia articolului lui Donnellan "Reference and Definite Descriptions" (1966).
Voi porni de la o binecunoscuta distinctie �ntre doua moduri alternative de a trata problema relatiei dintre nume proprii si descriptii definite. Frege si Russell au considerat ca majoritatea expresiilor care sunt considerate �n mod obisnuit nume (e.g. George al IV-lea, Emil Constantinescu, Iulius Caesar, Pegas) sunt analizabile �n ultima instanta ca descriptii definite deghizate (singurele nume proprii autentice fiind, dupa Russell, pronumele demonstrative). Dimpotriva, Kripke, �ncep�nd cu Naming and Necessity, a sustinut o teorie opusa, conform careia expresiile considerate �n mod curent ca fiind nume proprii sunt nume proprii autentice, ele nefiind sinonime cu descriptii definite si nici cu "clusters" (manunchiuri, disjunctii) de descriptii definite. Diferenta dintre conceptia lui Frege-Russell si cea a lui Kripke nu vizeaza astfel propriu-zis statutul numelor proprii si al descriptiilor definite: este clar, din ambele perspective, ca numele (autentice) nu sunt sinonime cu descriptiile definite. Numele proprii sunt expresiile care desemneaza direct, fara medierea vreunui sens fregeean, iar o descriptie desemneaza acel obiect unic care poseda proprietatea exprimata de ea; �n plus, numele proprii desemneaza "�n �ntregul lor", iar descriptiile desemneaza un obiect care nu poate fi identificat dec�t �n urma analizei, descompunerii lor �n maniera preconizata de Russell. Divergenta apare �nsa atunci c�nd ne �ntrebam care anume expresii trebuie considerate ca fiind nume �n sensul propriu al cuv�ntului: pentru Russell, acestea sunt "this" si "that", pentru Kripke ele sunt toate expresiile pe care obisnuim sa le consideram nume proprii; �n continuare, �n absenta altor precizari, voi folosi termenul "nume" pentru a desemna aceste din urma expresii, adica numele-Kripke. Vedem asadar ca dupa Kripke distinctia dintre nume si descriptii este categorica.
�n acest caz, o provocare la adresa tezei ca �ntre nume si descriptii definite ar exista realmente o prapastie at�t de neta poate fi considerata asa-numita posibilitate de folosire referentiala a descriptiilor definite, prezentata de Donnellan.
Donnellan observa cazuri (pe care le numeste de folosire referentiala a descriptiilor definite) �n care descriptiile definite par sa denote direct, fara a trebui analizate. El sugereaz� ca exista situatii �n care comportamentul unei descriptii definite este identic cu cel al unui nume: descriptia definita functioneaza ca nume. De asemenea, pentru aceste cazuri formalizarea oferita de Russell descriptiilor definite este eronata.
�n 1977, Kripke a publicat articolul "Speaker's Reference and Semantic Reference", care constituie o critica la adresa lui Donnellan si, implicit, o reiterare a pozitiei din Naming and Necessity dupa care numele si descriptiile desemneaza �ntotdeauna �n moduri complet diferite.
Scopul eseului de fata este acela de a analiza pozitiile sustinute de Donnellan, respectiv Kripke, pentru a evalua apoi critica pe care cel din urma i-o aduce primului.
Dupa cum se stie, descriptiile definite au �nceput sa constituie o problema filosofica importanta o data cu cercetarile lui Russell, mai precis cu articolul On Denoting (1905). Nu voi intra aici �n detaliile teoriei russelliene a descriptiilor si cu at�t mai putin asupra contextului istoric �n care ea a fost formulata (solutionarea problemei "obiectelor inexistente"), pe care le presupun cunoscute. Conform analizei lui Russell, un enunt precum "F-ul este G" este fals daca nu exista nici un obiect (unic) care sa satisfaca descriptia definita "F-ul" (exemplul cel mai des citat fiind "Actualul rege al Frantei este chel"). Strawson, �n "On Referring", critica pozitia lui Russell, sustin�nd ca un enunt de felul celui citat mai sus nu este adevarat sau fals, ci lipsit de sens dac� facem abstractie de circumstanta particulara �n care este rostit. Dac� nu exista nici un obiect unic care s� satisfac� proprietatea exprimata de descriptie, atunci descriptia nu refera la nimic; iar esecul descriptiei de a referi la ceva atrage cu sine falsitatea (dupa Russell) sau lipsa de sens (dupa Strawson) a oric�rui enunt de forma "F-ul este G".
�n "Reference and Definite Descriptions", Donnellan formuleaz� critici �mpotriva ambilor autori mentionati mai sus. At�t Russell c�t si Strawson ar fi vinovati �ntruc�t (1) nu acorda suficienta importanta contextului �n care este folosita o descriptie, ajung�nd astfel la (2) a adopta necritic presupozitia ca ori de c�te ori un vorbitor foloseste o descriptie, el presupune (dac� nu chiar implic�) faptul ca un obiect (unic) satisface acea descriptie: "Cea de-a doua presupozitie pe care o �mpartasesc Russell si Strawson este aceasta. �n cele mai multe cazuri, cel care foloseste o descriptie definita presupune sau implic� (�ntr-un sens sau �n altul) faptul .c� ceva se potriveste descriptiei." ceea ce Donnellan considera a fi eronat. Nu numai c� uneori descriptiile definite sunt folosite f�r� nici un fel de �nc�rc�tura sau presupozitie existentiala (asa cum se �nt�mpla cu "regele Frantei" �n �ntrebarea "Este de Gaulle actualul rege al Frantei ?" , �ntrebare perfect rezonabila, pusa de cineva care nu stie dac� Franta este actualmente o monarhie sau o republica) dar exista si situatii �n care un vorbitor foloseste o descriptie definita doar ca pe un instrument menit sa atraga atentia alocutorului (alocutorilor) la un anumit obiect avut �n vedere. �n acest din urma caz, Donnellan considera ca descriptia este folosita referential:
"Un vorbitor care foloseste o descriptie definita atributiv aserteaz� ceva despre oricine sau orice este cutare sau cutare (i.e., are proprietatea exprimata de desciptie, nota mea). Dimpotriva, un vorbitor care foloseste o descriptie definita �n mod referential �ntr-o asertiune foloseste descriptia numai pentru ca auditorii s� fie �n stare s� identifice despre cine sau despre ce vorbeste. �n primul caz, se poate spune c� descriptia definita apare esential, �ntruc�t vorbitorul doreste s� aserteze ceva despre oricine sau orice se potriveste descriptiei; �ns� �n folosirea referentiala, descriptia definita nu este dec�t o unealta ce serveste unui anumit scop, si anume acela de a atrage atentia asupra unei persoane sau a unui lucru; �n general, orice alt instrument folosit �n acest scop ar functiona la fel de bine: o alta descriptie sau un nume. �n folosirea atributiva, atributul de a fi cutare-si-cutare este de maxima importanta, pe c�nd �n folosirea referentiala lucrurile nu stau asa." (Donnellan, pag. 61)
Exemplele pe care le da Donnellan pentru a sustine aceasta teza sunt cele menite sa puna �n evidenta folosirea referentiala a descriptiilor definite, diferita de folosirea lor atributiva - aceasta din urma fiind singura recunoscuta �n analiza lui Russell. O descriptie definita �n folosire referentiala nu apare "esential" �n enuntul �n care este folosita, ea netrebuind sa fie analizata pentru a constata care obiect unic satisface predicatul exprimat de ea. De exemplu, enuntul "Asasinul lui Smith este dement" poate fi folosit (1) atributiv, �n sensul "Oricine ar fi acel individ unic care l-a asasinat pe Smith, el este dement" si (2) referential, �n sensul ca vorbitorul identifica o persoana anume, de exemplu Jones, pe care o banuieste a fi asasinul lui Smith. Donnellan considera ca identificarea acestui individ (la care vorbitorul a dorit sa se refere) poate reusi chiar daca �n realitate nu acea persoana (Jones) este asasinul lui Smith. Si chiar daca cei care aud acest enunt stiu ca nu Jones este asasinul lui Smith, ei (�n cazul �n care stiu ca alocutorul �l banuieste pe Jones a fi asasinul lui Smith) vor intelege ca descriptia se refera la Jones, si nu la adevaratul asasin al lui Smith.
"Este perfect posibil ca interlocutorii s� �nteleaga despre cine vorbim, chiar daca ei nu �mpartasesc presupozitia noastra. [interpretarea referentiala] O persoana care aude comentariul de mai sus �n contextul pe care l-am imaginat poate s� �si dea seama c� ne referim la Jones, chiar dac� nu crede c� Jones este vinovat" (Donnellan, p.62).
Un alt exemplu pe care Donnellan �l sugereaza �n sprijinul acestei teze este acela al �ntrebarii "Cine este omul de acolo care bea martini?" rostita de cineva care arata spre un om care bea sampanie �ntr-o sticla de martini. Chiar dac� interlocutorii sai stiu ca acel om nu bea �n realitate martini, ci sampanie, ei totusi vor �ntelege ca acel individ este cel vizat prin descriptia definita. Acest exemplu vine, de asemenea, �n sprijinul contextualismului �mbratisat de Donnellan: dac� �ntrebarea "Cine este omul de acolo care bea martini?" ar fi pusa de cineva la o petrecere �n care consumul de alcool este interzis, ar fi clar ca descriptia trebuie interpretata atributiv (si, �n cazul ca ea nu este satisfacuta de nici un obiect, adic� nimeni nu bea martini, descriptia nu se va referi la nimic). Astfel, folosirea referentiala a unei descriptii va putea fi definita ca fiind acea folosire �n care (1) vorbitorul care pronunta descriptia "are �n minte" sau "intentioneaz�" un anumit obiect la care aceasta se refera; (2) daca descriptia nu este satisfacuta de acel obiect, sau chiar de nici un obiect, totusi ea se va referi la obiectul intentionat de vorbitor. Dimpotriva, �n folosire atributiva, o descriptie este pronuntata (1) f�r� ca vorbitorul sa aiba �n minte un obiect sau altul care ar satisface-o (o analiza corecta ar fi "acel obiect unic care are proprietatea exprimata de descriptie, indiferent care ar fi el"); si (2) dac� nici un obiect nu satisface descriptia, atunci aceasta nu se va referi la nimic. Av�nd �n vedere acest fenomen, Donnellan sugereaz� ca o descriptie definita �n interpretare referentiala functioneaza ca nume, �n sensul ca ea se refera la ceva indiferent daca obiectul la care se refera o satisface sau nu, implicit, "descompunerea" descriptiei definite �n maniera clasic� sustinuta de Russell nu mai este necesara: "�n plus, tipul de expresie care este cel mai apt s� joace rolul folosirii referentiale a descriptiilor definite se dovedeste, asa cum ne si puteam astepta, sa fie un nume propriu '�n sensul logic restr�ns'. Multe dintre lucrurile pe care Russell le-a spus despre numele proprii pot fi spuse si despre folosirea referentiala a descriptiilor definite f�r� pericolul unor greseli grave. Astfel, prapastia pe care care Russell a crezut c� o vede �ntre nume si descriptii definite este mai putin ad�nc� dec�t a crezut" (pag. 59).
Cum analiza russelliana a descriptiilor definite pare tributara presupozitiei c� "orice obiect care se potriveste descriptiei" (si numai acest obiect) este referinta acesteia, Donnellan vede considera c� fenomenul pe care l-a observat - situatiile �n care o descrptie se refera la un obiect caruia nu �i revine proprietatea exprimata de ea - Donnellan considera c� formalizarea de tip Russell este eronata cel putin pentru aceste cazuri.
Dupa cum vom vedea, pretentia lui Donnellan de a fi infirmat formalizarea russelliana a descriptiilor definite este destul de controversata. Pe de o parte, Donnellan �i reproseaza lui Russell mentinerea unei distinctii categorice �ntre nume si descriptii (spre deosebire de descriptii, numele se refera f�r� a atribui vreo proprietate ori "sens" fregeean obiectului la care se refera) si introducerea unui element de generalitate �n analiza descriptiilor (oricare ar fi cel care este regele actual al Frantei, el este chel). Or aceste elemente - rolul esential jucat de proprietatea exprimata de descriptie �n determinarea referintei acesteia si elementul de generalitate - se potrivesc numai folosirii atributive si nu celei referentiale a descriptiilor . Pe de alta parte, Donnellan nu propune o formalizare alternativa, limit�ndu-se s� sugereze c� o descriptie �n folosire referentiala se comporta asemanator unui nume propriu. Adoptarea de c�tre Donnellan a unei perspective contextualiste, insistenta sa asupra importantei "intentiilor vorbitorului" pentru a stabili cum este folosita, i.e., cum refera, descriptia , face sa ne fie destul de greu sa ne imaginam cum ar arata o formalizare a descriptiilor definite �n folosire referentiala care sa �l multumeasc� pe Donnellan. Impresia cu care putem ram�ne este aceea c� distinctia dintre folosirea atributiva si cea referentiala a descriptiilor definite nu poate fi redata ca o disputa �ntre doua formalizari alternative, ea tin�nd mai degraba de pragmatica comunic�rii. La acest aspect ma voi referi �n detaliu �n sectiunile urmatoare ale acestei lucrari.
Voi prezenta succint �n cele ce urmeaz� tezele sustinute de Kripke �n articolul "Speaker's Reference and Semantic Reference". Motivul evident si declarat pentru care Kripke a tinut s� intre �n polemica - pe care am schitat-o mai sus - cu privire la statutul descriptiilor definite si al relatiei acestora cu numele proprii este presupusa posibilitate (pe care Donnellan o sugereaz� explicit) de a asimilare a descriptiilor definite folosite referential numelor proprii. Kripke, �n Naming and Necessity, a sustinut - la fel ca si Russell si spre deosebire de Donnellan - existenta unei granite nete �ntre numele proprii si descriptiile definite, incluz�nd �ns� (spre deosebire de Russell) �n categoria numelor toate expresiile care �n mod curent sunt considerate nume proprii (de exemplu, Moise, Nixon, Kurt G�del, Keith Donnellan etc). Daca descriptiile definite s-ar comporta uneori analog numelor proprii, asa cum sustine Donnellan, atunci aceast� distinctie s-ar dovedi problematic�:
"S-a spus c� desi argumentarea (din Naming and Necessity, nota mea) reuseste s� respinga teoria descriptiilor ca o teorie a referintei, (adic� arata c� proprietatile descriptive exprimate de descriptie nu determina referentul), totusi ea nu demonstreaz� �n nici un fel c� numele nu ar fi descriptii definite abreviate, pentru c� putem lua descriptiile �n cauza ca fiind referentiale �n sensul lui Donnellan" (pag. 254).
Pornind de la acest aparent contraargument fata de propria teorie a numelor si descriptiilor definite, Kripke va analiza pozitia sustinuta de Donnellan �n "Reference and Definite Descriptions", concentr�ndu-se asupra pretentiei lui Donnellan de a fi infirmat analiza russelliana a descriptiilor definite. Kripke previne de asemenea �mpotriva tentatiei de a confunda distinctia lui Donnellan (cea dintre folosirea atributiva si cea referentiala a descriptiilor definite) cu alte distinctii mai familiare, cum ar fi aceea dintre folosirea de dicto si cea de re a descriptiilor definite, distinctia de arie (scope) a descriptiei, distinctia dintre folosirea �n mod indexical, respectiv rigid a unei descriptii si, fireste, distinctia dintre nume proprii "autentice" si descriptii definite.
Voi trece sumar �n revista argumentele lui Kripke �n acest sens. Mai �nt�i, distinctia dintre folosirea referentiala si cea atributiva a descriptiilor definite nu supervine pe cea dintre folosirea de dicto si cea de re, principalul motiv fiind acela c� �n folosirea (�ntr-un context intensional) de dicto, o descriptie definita nu se refera la nici un obiect - nici �n mod referential si nici �n mod atributiv: "Daca o descriptie apare �ntr-un context (intensional) de dicto� nu putem vorbi despre lucrul descris, nici prin satisfacerea descriptiei si nici pe vreo alta cale. Luat de dicto, enuntul 'Jones crede c� cea mai frumoasa t�nara din oras se va marita cu el' poate fi folosita de cineva care crede - poate eronat - c� nu exista nici o t�nara �n oras" (Kripke, pag. 252). "Este posibil ca regele Frantei din 1976 s� fie chel" este adevat, citit de dicto� chiar dac� stim c� nu exista nici un rege care sa domneasca �n Franta anului 1976; �n acest caz, nu ne referim la vreun obiect nici atributiv si nici referential. Mai mult, este posibil sa folosim o descriptie �n mod atributiv de re: parafraz�nd exemplul lui Donnellan, putem construi un enunt ca "Numarul planetelor, oricare ar fi el, este �n mod necesar par" sau "Politistii stiu despre asasinul lui Smith, oricare ar fi el, c� el a comis crima, dar nu vor sa �i fac� public numele". Cum distinctia dintre diferitele arii (scope) ale descriptiei definite poate fi vazuta ca o generalizare a distinctiei de dicto/de re pentru cazurile cu mai multi operatori intensionali, nu voi discuta aici aceast� problema; voi mentiona doar c� distinctia dintre folosirea atributiva si cea referentiala a descriptiilor definite nu poate fi asimilata acestei distinctii, �ntruc�t distinctia de scope nu este dihotomica (i.e., descriptia poate avea un "scope" mai larg sau mai restr�ns, gradele intermediare fiind �n numar de n-1 unde n este numarul operatorilor intensionali din componenta enuntului).
�n ceea ce priveste presupusa suprapunere dintre distinctia atributiv-referential si indexical-rigid, este suficient s� ne g�ndim la exemple precum "Acel ticalos - oricare ar fi el - ce l-a ucis pe Smith este �n mod necesar dement" sau, pentru a da un exemplu �nc� si mai simplu, descriptiile definite din matematic� ("patratul lui 5", "solutia ecuatiei x= 32 -7") . Distinctia dintre designatori rigizi si indexicali nu intereseaza �ns� aici dec�t tangential; Donnellan nu a mentionat-o explicit. Ea merit� totusi discutata �n acest context pentru a preveni -daca mai este nevoie - �mpotriva impresiei superficiale c� ar exista o suprapunere �ntre distinctia designator rigid/designator indexical si distinctia dintre nume si descriptii.
C�t despre aparentul comportament de nume propriu al descriptiilor folosite referential, Kripke observa ca posibilitatea unei folosiri "referentiale" ca deosebita de cea atributiva, mai precis folosirea unui designator pentru a atrage atentia asupra unui obiect care nu este �n mod obisnuit denumit prin respectivul designator, apare si �n cazul numelor proprii. "Doi oameni �l vad pe Smith �n departare si �l iau drept Jones. Ei au o scurta conversatie: 'ce face Jones ?' 'aduna frunzele'. �n limbajul obisnuit al celor doi, 'Jones' este numele lui 'Jones'; 'Jones' nu se refera niciodata la Smith. Si totusi, se poate spune c� �ntr-un anumit sens cei doi au spus ceva despre Smith si c� al doilea participant a spus ceva despre omul la care se refera daca si numai dac� Smith str�ngea �ntr-adevar frunzele (indiferent ce facea Jones �n acel moment)." (Kripke, pag. 257).
�ntruc�t fenomenul lui Donnellan apare si �n cazul numelor proprii, nu doar al descriptiilor definite, urmeaza c� distinctia dintre folosirea referentiala si cea atributiva nu supervine pe aceea dintre descriptii definite si nume proprii. Nu putem �n nici un caz reduce cazurile de folosire referentiala a unei descriptii definite la cazuri �n care acea descriptie ar functiona �ntr-un fel sau altul ca nume propriu.
3.
Miza lui Kripke este �ns� mai mare. Nu numai c� descriptiile definite �n folosire referentiala nu pot fi asimilate numelor proprii, dar, mai mult, s-ar parea c� nici o analiza a limbajului nu ar putea elucida distinctia dintre folosirea atributiva si cea referentiala a descriptiilor definite.
Argumentul lui Kripke se bazeaz� pe asumptia conform c�reia un fenomen dintr-o limba naturala poate fi interpretat ca pledand �mpotriva unei analize formale ( si implicit ca reclamand o analiza alternativa) doar �n m�sura �n care se poate imagina o limba posibila �n care acest fenomen s� fie explicit, s� fie exprimat prin mijloacele sintactice ale acelei limbi posibile. Mai precis, o ambiguitate dintr-o limba naturala (cum este engleza sau rom�na) poate fi redata �ntr-o formalizare numai daca se poate imagina o limba posibila �n care fie acea ambiguitate s� fie aparenta, i.e. s� apara �n structura de suprafata a acestei limbi imaginare, fie ea sa fie interzisa de resursele sintactice si semantice ale limbii respective:
"Dac� cineva pretinde c� un anumit fenomen lingvistic din engleza [sau rom�na, nota mea] este un contraexemplu fata de o anumita analiza, trebuie sa consideram o limba ipotetic� asemanatoare pe c�t de mult posibil limbii engleze (sau rom�ne), singura diferenta fiind aceea c� analiza este stipulata ca fiind corecta. Sa ne imaginam c� o astfel de limba ipotetic� este introdusa �ntr-o comunitate si este vorbita �n cadrul acestei comunitati. Dac� fenomenul �n cauza aapare si �n comunitatea care ar vorbi aceast� limba ipotetic�, atunci faptul c� el apare nu poate fi infirma ipoteza c� analiza este corecta pentru limba engleza (sau rom�na)" ( Kripke, pag. 258).
Constituie, potrivit acestui criteriu, fenomenul observat de Donnellan un contraargument fata de analiza russelliana a limbajului ? Daca am raspunde afirmativ, ar trebui sa ne imaginam o limba �n care formalizarea de tip Russell s� fie stipulata ca fiind corecta: vorbitorii acestei limbi nu ar mai folosi expresii precum "F-ul" (the F), ci parafrazele formalizarii russeliene. �n loc sa spuna "Actualul rege al Frantei este chel", ei ar spune direct "Exista cineva care este actualul rege al Frantei, acest cineva este unic si el este chel". Este �ns� evident c� fenomenul lui Donnellan - si anume posibilitatea folosirii referentiale a descriptiilor definite, ca diferita de cea atributiva, ar aparea si �ntr-o astfel de limba: vorbitorii acestei limbi, pe care nu avem motive s� �i consideram infailibili, se pot afla sub influenta unei false impresii, ajung�nd sa pronunte fraze precum "Exista acolo un om unic care bea martini" referindu-se de fapt la un om care bea apa �ntr-o sticla de martini. Kripke ia �n considerare si exemplul unei limbi imaginare, D-limba, �n care - se presupune prin ipoteza - distinctia lui Donnellan este redata prin mijloace sintactice: vorbitorii acestei limbi au la dispozitie doua maniere de a folosi descriptiile definite: descriptia exprimata de "F-ul", �n folosire atributiva va fi redata prin "the F", iar �n folosire referentiala prin "ze F". Este posibila o astfel de limba ? Intuitia pledeaz� categoric pentru un raspuns negativ: este cat se poate de plauzibil ca un vorbitor al acestei limbi s� foloseasc� o descriptie precum "ze F" referindu-se la un obiect c�ruia nu �i revine proprietatea exprimata de "F" - vorbitorul credea �n mod eronat c� acel obiect era F-ul. �n general, o presupusa ambiguitate a unui cuv�nt din limba naturala nu poate functiona �mpotriva unei alte analize dac� nu se poate imagina o alta limba naturala �n care ambiguitatea s� fie transparenta. Faptul c� nu se poate imagina o astfel de limba dovedeste c� respectiva ambiguitate nu este de natura semantic� sau sintactica, i.e. nu poate fi exprimata prin resursele sintactice ale vreunei limbi .
Legat de aceasta, mai exista un argument care pledeaz �mpotriva posibilitatii unei tratari formale a distinctiei introduse de Donnellan. Daca o ambiguitate a folosirii unui termen din limba naturala ar putea fi redata sintactic, atunci am avea toate motivele sa ne asteptam ca valorile de adevar ale propozitiilor �n componenta c�rora intra acest termen s� fie diferite, �n functie de intelesul pe care �l ia termenul. Un exemplu tipic este, fara indoiala, ambiguitatea operatorilor intensionali - de exemplu, a lui "este necesar" - care poate fi �nteles ca de dicto sau de re. ("Numarul apostolilor este �n mod necesar par" este adevarata, �n vreme ce "Este necesar ca numarul apostolilor s� fie par" este falsa; chiar daca aceasta ambiguitate nu este �ntotdeauna eliminata cu ajutorul topicii, ea ram�ne o ambiguitate apta de a fi explicata sintactic).
Ne aflam oare �ntr-o situatie similara cu distinctia dintre folosirea atributiva, respectiv referentiala, a descriptiilor ? Se pare c� nu. Nici Donnellan nu merge p�n� la a sustine ca enuntul "F-ul este G", acolo unde "F-ul" se refera la un obiect c�ruia �n realitate �i revine proprietatea F1, incompatibila cu F, este adevarat ddaca "F1-ul este G":
"Dac� Donnellan ar fi spus raspicat c� 'Sotul ei este amabil cu ea', rostita de cineva care se refera �n fapt la amantul unei femei casatorite, exprima un adevar literal, atunci el ar fi adus un argument �n favoarea limbii-D, fiind incompatibila cu analiza preconizata de Russell" (citat usor parafrazat din Kripke, pag. 260). Intuitia pare sa sprijine mai degraba faptul c� enunturile �n componenta c�rora intra descriptii folosite referential nu devin adevarate atunci c�nd atribuie o proprietate ce revine �n realitate obiectului la care descriptia se refera (f�r� a satisface predicatul din componenta descriptiei). Mai clar: revenind la exemplul omului care bea apa �ntr-o sticla de martini: nu se poate sustine c� enuntul "Omul care bea martini este fericit" este adevarat ddaca omul de acolo care bea apa este fericit. A sustine altceva ar veni mult prea puternic �n contradictie cu intuitiile noastre cele mai puternice privind adevarul si referinta. Si aceasta, �n ciuda impresiei foarte puternice c� descriptia "omul care bea martini" a fost folosita cu succes pentru a face referire la omul care bea apa �ntr-o sticla de martini. �n lumina acestor consideratii, pare foarte plauzibila concluzia lui Kripke, dup� care distinctia dintre folosirea atributiva si cea referentiala a descriptiilor nu poate fi redata sintactic, ea neconstituind ca atare un argument �mpotriva formalizarii russelliene si tin�nd mai degraba de pragmatica actelor de limbaj. Nu suntem prin urmare pusi �n fata unei optiuni: fie analiza lui Russell, fie distinctia lui Donnellan.
Scopul pe care mi-l propun �n paginile care urmeaza este acela de a argumenta �mpotriva concluziei lui Kripke, expuse �n sectiunea anterioara. Pentru a clarifica lucrurile, eu nu intentionez sa polemizez �mpotriva �ntregii argumentari a lui Kripke din "Speaker's Reference and Semantic Reference"; mai precis nu contest faptul c� distinctia dintre interpretarea atributiva si cea referentiala nu coincide cu aceea dintre descriptii formalizate �n maniera lui Russell, respectiv nume proprii. Voi sustine �ns� c�, �n pofida afirmatiilor lui Kripke, Donnellan a reusit s� infirme analiza lui Russell. Convingerea mea este aceea c� fenomenul lui Donnellan poate fi formalizat, chiar dac� pentru formalizarea sa este nevoie de un aparat mai puternic dec�t acela al logicii predicatelor de ordinul �nt�i.
Voi porni de la semnalarea unei anumite tensiuni �ntre doua concluzii aparent divergente care pot fi obtinute �n urma discutiei de p�n� acum. Pe de o parte, am vazut (urm�ndu-l pe Kripke) c� folosirea referentiala a unei descriptii nu conduce la modificarea valorii de adevar a unui enunt. Pe de alta parte, este plauzibil a sustine c� vorbitorul care foloseste �n mod referential o descriptie definita reuseste s� spuna ceva - poate chiar ceva adevarat - despre obiectul la care se refera. (Revenind la exemplul omului cu sticla: chiar daca nu vom merge p�n� acolo �nc�t sa sustinem c� "Omul de acolo care bea martini este fericit" este o propozitie adevarata ddaca omul de acolo care bea apa e fericit, putem totusi risca sa afirmam c� cel care a rostit enuntul de mai sus a comunicat ceva adevarat despre omul care bea apa, ddaca acesta din urma este fericit).
De asemenea, afinitatile dintre distinctia de dicto/de re si distinctia atributiv/referential par s� fie destul de puternice. Pentru a invoca un exemplu clasic, enuntul "George al IV-lea credea ca autorul lui Waverley este celebru" poate fi interpretat de dicto {scope restr�ns pentru descriptie si scope maxim pentru operatorul intensional) �n sensul: (a) George al IV-lea credea c� enuntul "Autorul lui Waverley este celebru" este adevarat Interpretarea de re (scope larg pentru descriptie, scope minim pentru operatorul epistemic) va fi: (b) Exista un om care este autorul lui Waverley si George al IV-lea credea c� acest om este celebru. Formaliz�nd:
(a) George al IV-lea credea ca (exista x)[Wx & ("y)(Wy -> x=y) & Cx)
(b) (exista x)[Wx & ("y)(Wy -> x=y) & George al IV-lea credea ca Cx]
Este evident c� �n cazul �n care Waverley nu are un autor unic, (b) este falsa, iar (a) adevarata. Explicatia intuitiva cea mai plauzibila a acestei diferente este urmatoarea: (a) �nseamn� c� George al IV-lea nu banuia �n nici un fel cine este autorul lui Waverley (si poate c� nici nu �l interesa persoana, numele acestuia), pe c�nd �n (b) George al IV-lea avea �n minte o anumita persoana pe care o considera autorul lui Waverley si credea ca aceasta persoana este celebra. "�n varianta (a), descriptia definita are scope restr�ns, afl�ndu-se �n interiorul propozitiei introduse de atitudinea propozitionala. �n (b), descriptia are scope larg, av�nd ca efect atragerea atentiei asupra unui anumit individ si atribuindu-i lui George al IV-lea o credinta cu privire la el" . Or explicatia uzuala a distinctiei de scope a lui Russell (ce poate fi interpretata ca distincie de dicto/de re, av�nd �n vedere faptul c� nu exista dec�t un singur operator intensional, "dorea sa stie") pare similara termenilor �n care este de obicei explicata distinctia dintre folosirea referentiala si cea atributiva a descriptiilor definite. Chiar dac� Kripke a demonstrat c� distinctia lui Donnellan nu priveste dec�t cazurile de re, impresia analogiei dintre cele doua distinctii este, dupa parerea mea, suficient de puternic� pentru a merita s� ne oprim asupra ei.
Voi porni de la teza lui Donnellan, potrivit c�reia dac� o descriptie definita este folosita referential sau atributiv, aceasta depinde de intentiile vorbitorului �ntr-o anumita situatie . Aceasta invocare a "intentiei" este �ntr-un sens vaga (intentiile sunt private, avem asadar nevoie de un criteriu public - verbal sau comportamental - al stabilirii lor), �n alt sens fals (dup� cum voi arata �n sectiunea urmatoare a acestei lucrari, nimeni nu poate intentiona sa foloseasc� �n mod referential o descriptie). Dup� parerea mea, �n cea mai mare parte a exemplelor care sunt discutate pentru a pune �n lumina fenomenul lui Donnellan, credintele vorbitorului - exprimate verbal - sunt cele care decid daca o descriptie definita functioneaza referential sau atributiv. Pentru a clarifica lucrurile, voi distinge �ns� �ntre trei tipuri de exemple de folosire a descriptiilor definite ce fac manifest fenomenul lui Donnellan:
(a) exemple de tipul "Adu-mi cartea de pe masa", unde alocutorul intelege ca cel care a dat ordinul se referea de fapt la cartea aflata pe scaunul de l�nga masa; de asemenea, exemplul omului care bea apa �n sticla de martini. �n aceste cazuri, vorbitorul crede sincer c� descriptia definita este potrivita pentru a face referire la obiectul vizat, iar alocutorul care interpreteaza �n mod referential descriptia �ntelege c� acest obiect nu satisface proprietatea exprimata de descriptie. Cu alte cuvinte, faptul c� descriptia definita functioneaza referential, si nu atributiv, se datoreaza unei precaritati epistemice a vorbitorului; vorbitorul are credinte false despre obiectul la care se refera prin intermediul descriptiei.
(b) exemple de tipul "candidatul republican din 2004 va fi conservator" : dac� este pronuntata de cineva care nu stie cine va fi candidatul republican din 2004, ci formuleaza niste predictii pe baza statisticilor din ultimele decenii, descriptia este folosita atributiv; dac�, dimpotriva, ea este pronuntata de cineva care (crede c�) stie cine anume va fi candidatul republican din 2004, atunci descriptia functioneaza referential. �n acest caz, impresia este c� vorbitorul (crede c�) stie despre obiectul la care se refera mai mult dec�t faptul c� poseda proprietatea exprimata de descriptie, dar nu vrea sa spuna mai mult.
(c) Exemple de tipul "Oare regele este �n sala de tron ?" , �ntrebare pusa de cineva care stie c� persoana care ocupa tronul este un uzurpator �ns� are motive s� se prefac� a recunoaste legitimitatea acestuia. Aici avem de-a face cu un caz de folosire nesincera a limbajului.
Consider c� exemplele de tipul (b) sunt reductibile fie la cele de tipul (a), fie la cele de tipul (c). S� presupunem, parafraz�ndu-l pe Donnellan, c� rostesc enuntul "Viitorul primar al Timisoarei va fi de dreapta"; pentru ca descriptia sa functioneze referential, trebuie presupus c� eu �l cunosc, probabil personal, pe cel despre care cred c� va fi ales primar al Timisoarei si �i atribui o proprietate. (�n folosire atributiva, nu aveam nevoie dec�t de statistici, sondaje etc. pentru a formula un astfel de enunt; persoana si numele primarului nu contau c�tusi de putin). Dac� motivul pentru care eu nu i-am spus numele este faptul c� eu tin sa pastrez secreta identitatea acestuia p�n� la alegeri, sau p�n� la nominalizarea candidaturii, atunci exprimarea este nesincera (sau doar partial sincera): puteam sa comunic mai multe informatii, sa fiu mai clar dec�t am fost. Pe de alta parte, dac� folosirea descriptiei este sincera, atunci este nevoie de un criteriu diagnostic, care sa arate faptul c� descriptia a fost folosita referential si nu atributiv: or un asemenea criteriu diagnostic nu poate fi dec�t imaginarea cazului �n care persoana la care ma refer eu nu va fi �n realitate aleasa primar. Dac� alocutorul meu va intelege totusi la cine m-am referit, el va intelege si faptul c� eu am atribuit acelei persoane proprietatea de a fi "de dreapta". Dar �n acest caz, ajungem la situatia (a): modelul clasic al folosirii referentiale a descriptiilor definite, cel �n care vorbitorul se refera la un obiect despre care crede -sincer dar eronat - c� satisface proprietatea exprimata de descriptie. (exemplul cu asasinul lui Smith este analog exemplului dat de mine).
Ma voi concentra �n continuare exclusiv asupra exemplelor de tipul (a), si aceasta doar pentru c� folosirea nesincera a unor designatori ridic� probleme suplimentare, care nu pot fi confundate cu cele care prezinta interes pentru expunerea de fata. De altfel, Donnellan insusi recunoaste c� "Exista o presupozitie conform c�reia o persoana care foloseste o descriptie definita �n mod referential crede c� acel ceva la care ea doreste sa se refere se potriveste descriptiei. Cum scopul folosirii descriptiei este de a atrage atentia asupra lucrului sau persoanei vizate, vorbitorul va folosi �n mod normal o descriptie despre care crede c� se potriveste acestui obiect" (Donnellan, pag. 64).
�n opinia mea, ceea ce intervine esential �n recunoasterea unei descriptii ca function�nd referential este o discordanta �ntre credintele vorbitorului si cele ale alocutorului cu privire la obiectul vizat prin descriptie. Mai precis, alocutorul nu ar folosi acea descriptie pentru a se referi la obiectul vizat . Vorbitorul se refera la un obiect prin descriptia F-ul, �ns� alocutorul - care a identificat descriptia definita ca function�nd referential - nu ar desemna acel obiect prin "F-ul". Dac� totusi alocutorul a reusit s� �nteleaga la ce anume se refera vorbitorul, aceasta este pentru c� el a interpretat descriptia rostita de acesta ca "acel ceva despre care el crede ca este unic si ca F". Acest model se potriveste �n mod evident cazurilor de tipul (a), adica celor �n care o descriptie definita este folosita de c�tre cineva care crede sincer - �ns� gresit - c� descriptia este potrivita pentru a se referi la acel obiect.
Evident, aceasta nu exclude posibilitatea ca at�t alocutorul c�t si vorbitorul s� se �nsele si sa foloseasca referential o descriptie, crez�nd �n mod eronat c� ea se potriveste obiectului vizat. Este cazul dialogului �ntre cei doi oameni care zaresc un cuplu fericit si comenteaza "sotul ei este amabil cu ea"; dac� barbatul la care ei se refera prin descriptia "sotul ei" este �n realitate amantul ei, participantii la dialog totusi s-au referit la cel pe care �l identific� �n mod eronat ca fiind sotul ei. (Exemplul lui Kripke cu cei doi oameni care �l confunda pe Smith cu Jones str�ng�nd frunzele apartine tot acestei categorii). Dar si �n acest caz, numai un alocutor ideal ar putea identifica faptul c� descriptia functioneaza referential: cei angajati �n dialog sunt prada falsei impresii c� ea functioneaza atributiv. Daca nu exista nimeni care sa nu constate o disccordanta �ntre propriile sale credinte despre obiectul vizat prin descriptie si vorbitor (vorbitori), atunci nu are sens s� vorbim despre functionarea referentiala a descriptiei.
Formalizarea situatiei de mai sus este asadar "El crede c� F-ul este G", unde "F-ul" este descriptia definita folosita referential iar G este proprietatea care i se atribuie de c�tre alocutor. Este �ns� important de retinut c� o asemenea formalizare o poate oferi numai alocutorul, eventual un alocutor ideal, care constata esecul obiectului vizat de vorbitor de a se potrivi descriptiei definite �n cauza. Faptul c� totusi esecul referirii nu se produce �n acest caz este explicabil prin aceea c� uneori analiza pe care cel care rosteste un enunt ar da-o enuntului sau nu coincide cu analiza pe care ar da-o alt vorbitor. Mai precis, descriptia "F-ul" poate fi analizata si "Acel ceva despre care el crede c� este F-ul", adic�
( iota x) ( El crede c� Fx), sau (exista x)( BFx) & ("y)(BF y -> x=y).
unde B este operatorul "a crede c�", iar BFa �nseamn� "el crede c� Fa".
Conform acestei analize, descriptia definita are intrare de re, ceea ce este necesar pentru a permite referirea (ne amintim c� �n folosire de dicto, o descriptie nu se poate referi la nici un obiect). O formalizare alternativa ar fi fost (exista x)[B(F x & Orice y. Fy -> x=y)], din care totusi nu ar fi reiesit c� alocutorul �mpartaseste cu vorbitorul macar ceva, si anume presupozitia existentei unui obiect unic denotat de descriptie.
Contraargumentele fata de o astfel de formalizare pot invoca fie exemplele de tipul (b), fie cele de tipul (c). Am spus de la bun �nceput c� �n paginile de fata nu intereseaz� cazurile de folosire nesincera a designatorilor - nu voi insista deci asupra cazului (c). C�t priveste exemplele de tipul (b), lucrurile sunt ceva mai delicate. Cel care rosteste descriptia "viitorul primar al Timisoarei" sau "candidatul republican din 2004 la presedentia Statelor Unite" �n mod referential nu pare sa fie afectat de "precaritatea epistemic�" pe care am �nt�lnit-o �n cazul (a): dimpotriva, el pare sa detina mai multe informatii despre persoana sau obiectul la care se refera dec�t alocutorul.
Consider c� �n cazul situatiilor din categoria (b) este asumata tacit o premisa contrafactuala. Mai precis, vorbitorul ar folosi descriptia pe care o foloseste chiar daca ea nu s-ar potrivi referintei sale. Cel care spune "candidatul republican la presedentia Statelor Unite din 2004 va fi conservator" av�nd �n minte o anumita persoana foloseste descriptia �n mod referential numai dac� el ar continua sa se refere la acea persoana si �n cazul �n care ea nu ar fi nominalizata drept candidat �n 2004. Altminteri, dac� vorbitorul ar fi dispus s� �si revizuiasc� modul de referire la persoana pe care o banuie �n cazul c� aceasta nu ar fi nominalizata pentru candidatura, consider c� ar fi mult mai intuitiv sa spunem c� descriptia definita a fost folosita atributiv: atributul de a fi candidat republican �n 2004 a intervenit esential �n stabilirea referintei.
Trebuie mentionat c� Donnellan �nsusi, �n sectiunea IV (paginile 63-64) ia �n consdiderare - si respinge - teza pe care am formulat-o mai sus, conform c�reia credintele vorbitorului ar fi cele care determina daca o descriptie este folosita referential sau atributiv. Donnellan subliniaza c� este posibil sa folosim atributiv o descriptie chiar daca (credem c�) stim care este acel unic obiect care i se potriveste - cit�nd exemplul unui martor la procesul lui Jones acuzat de asasinarea lui Smith: chiar dac� sunt convins c� Jones este vinovat, totusi aceasta nu ma �mpiedic� sa folosesc descriptia "Asasinul lui Smith" pentru a ma referi la oricine ar fi cel care l-a ucis pe Smith. Sunt perfect de acord cu aceast� observatie a lui Donnellan; dup� cum am argumentat mai sus, faptul c� o descriptie definita este folosita referential tine de o supozitie contrafactuala: chiar daca nu acela ar fi cel denotat de descriptie, totusi vorbitorul s-ar referi la el folosind descriptia. Pe de alta parte, Donnellan mai sustine c� o descriptie definita poate fi folosita referential chiar si atunci c�nd vorbitorul crede c� nimic nu satisface descriptia, invoc�nd exemplul uzurpatorului tronului (pag. 64). Acesta este �ns� un exemplu din categoria (c), de folosire nesincera sau macar figurata a unei descriptii. Consider incorect ca doar pe baza acestui exemplu sa se avanseze teza c� opiniile vorbitorului ar fi irelevante pentru stabilirea modului �n care este folosita o descriptie - referential sau atributiv.
Dac� cele de mai sus sunt corecte, obtinem imediat un alt corolar. Anume, nimeni nu poate intentiona, i.e. folosi �n mod deliberat si constient, o descriptie �n mod referential. Este desigur adevarat c� alocutorul nu va considera c� acea descriptie este potrivita pentru a se referi la obiectul vizat; dar aceasta nu �nseamn� c� vorbitorul nu a considerat-o corecta. Si dac� a considerat-o corecta, atunci a crezut cu sinceritate c� predicatul continut �n descriptie este satisfacut de obiectul la care se face referire. Diagnosticarea unei descriptii definite �n folosire referentiala presupune o discordanta �ntre credintele vorbitorului si cele ale alocutorului (eventual, ale unui alocutor ideal, �n cazul �n care ambii participanti la dialog se �nsala crez�nd c� obiectul vizat se potriveste descriptiei). Nimeni nu poate stabili �ns� �n propriul sau caz dac� foloseste o descriptie �n mod referential sau atributiv- dec�t dac� foloseste �n mod nesincer sau figurat descriptia, i.e. pentru a se referi la un obiect despre care (crede c�) stie dinainte c� nu se potriveste descriptiei. Cel care foloseste descriptia �n mod sincer ar sustine �ns� o analiza standard, adic� russelliana sau atributiva a acesteia.
�nca si mai criticabila mi se pare teza lui Kripke ca distinctia atributiv-referential poate fi redusa la distinctia lui Grice �ntre �ntelesul cuvintelor si intelesul vorbitorului.
Nu voi aduce aici un argument 'extern', care ar intentiona sa critice insasi distinctia lui Grice si care ar sustine ca niciodata cuvintele nu �nseamna ceva 'independent' de felul �n care sunt folosite; cel mult, ar fi inteligibila o distinctie �ntre folosirea curenta a cuvintelor si o folosire figurata. Cred ca numerosi filosofi ai limbajului ar resimti ceva neplacut �n teza ca ar exista un �nteles al cuvintelor, separat de folosirea lor �ntr-o anumita �mprejurare. Dar nu voi insista asupra acestui aspect.
Contraargumentul meu fata de ideea lui Kripke privind posibilitatea interpretarii distinctiei atributiv-referential �n termenii distinctiei lui Grice dintre �ntelesul cuvintelor si intelesul vorbitorului este urmatorul: asa numitul "inteles al vorbitorului" tine la Grice de teoria implicaturii si de ideea ca orice exprimare "literala" contine o suma de presupozitii tacite, care nu sunt enuntate ca atare de vorbitor. Dar din toate exemplele pe care le da Grice �n acest sens reiese ca presupozitiile tacite ar putea macar fi enuntate explicit de vorbitor. Astfel, Grice da exempluldialogului
"A: Nu mai am benzina.
B. Peste drum se afla un garaj",
coment�nd c� aici B presupune ca garajul este, sau poate fi, deschis (�n cazul �n care nu ar presupune aceasta, ar viola una dintre maximele principiului cooperativ). -cf. Logic and Conversation. Dar este evident ca vorbitorul este constient de presupoztiile tacite pe care le asuma enunturile sale si ca, daca el ar fi �ntrebat explicit asupra lor, le-ar putea rosti. (pentru detalii asupra conceptiei lui Grice despre implicature, vezi articolul lui Grice "Logic and Conversation"; cred ca afirmatia pe care am facut-o mai sus poate fi aplicata tuturor exemplelor pe care le da Grice.) Dimpotriva, �n cazul interpretarii referentiale a unei descriptii, este clar ca vorbitorul nu este constient ca acea descriptie "ascunde" sau exprima tacit alta referinta dec�t cea manifesta. Cel care se refera la cartea de pe scaunul de l�nga masa folosind descriptia "cartea de pe masa" nu ar putea folosi descriptia "cartea de pe scaunul de l�nga masa" pentru a se referi la acelasi obiect - pur si simplu pentru c� el crede ca obiectul la care se refera este cartea de pe masa (satisface descriptia "cartea de pe masa"). Si, evident, pentru ca nu ar fi putut crede despre unul si acelasi obiect ca satisface proprietatea de a fi cartea de pe masa si cartea de pe scaunul de l�nga masa - aceste proprietati sunt incompatibile. Ceea ce exprima o descriptie definita �n interpretare referentiala si descriptia definitaa care ar fi folosita atributiv pentru a se referi la acelasi obiect pot exprima proprietati incompatibile; dimpotriva, ceea ce este presupus (implicated) de un enunt conform teoriei lui Grice si ceea ce spune manifest acel enunt nu pot intra �n contradictie. Mai mult dec�t at�t, mi se pare evident ca Kripke greseste cit�nd exemplul lui Grice cu hotul care spune celor din banda sa: "Politaii sunt dupa colt" astfel �nc�t prin aceste cuvinte el vrea sa spuna (means) "Nu mai putem sta sa adunam prada. S-o stergem !'" (Kripke, p. 256). Distinctia lui Grice nu are nimic de-a face cu interpretarea referentiala a descriptiilor. Hotul din exemplul lui Grice ar putea pronunta ceea ce presupune (implicates) atunci c�nd pronunta un enunt �n care implicatura sa nu este manifesta -sau macar ar raspunde afirmativ daca alocutorul, imediat ce aude ce a pronuntat, l-ar �ntreba "oare ceea ce ai vrut sa spui este ca trebuie sa o stergem ?'. Dimpotriva, cel care spune 'Da-mi cartea de pe masa' si apoi se declara multumit atunci c�nd alocutorul (care a interpretat referential descriptia) �i aduce cartea de pe scaunul de l�nga masa nu ar fi putut spune "Da-mi cartea de pe scaunul de l�nga masa" - pentru simplul motiv c� el credea sincer ca acea carte la care se referea era pe masa.
Este adevarat ne putem imagina ceva de felul urmator: dupa ce alocutorul aduce cartea de pe scaunul de l�nga masa, el constata multumirea celui care a rostit descriptia si �i spune "Dar era pe scaunul de l�nga masa, nu pe masa !". �n acest caz vorbitorul initial va putea consimti si spune 'Da, cartea de pe scaunul de l�nga masa e cea pe care o doream, nu cea de pe masa'. Dar vorbitorul initial nu ar fi putut nicidecum consimti la acest enunt �nainte de a-i fi adusa cartea - cel putin daca presupunem ca el credea sincer ca acea carte era pe masa.
Kripke invoca exemplul lui Grice cu dialogul dintre cei doi hoti, din care parea sa reiasa ca uneori cuvintele pot fi folosite astfel �nc�t ceea ce vorbitorul vrea sa spuna (means) cu ele nu coincide cu intelesul cuvintelor, nici chiar �n circumstantele �n care au fost ele rostite. Dar este evident aici ca vorbitorul stia, era constient ca foloseste cuvintele altfel dec�t �n �ntelesul lor uzual; pe c�nd �n cazul folosirii unei descriptii care este interpretata referential, vorbitorul nu urmareste (�n cele mai multe cazuri) sa utilizeze cuvintele �n alt mod dec�t �n cel �n care ele sunt de obicei folosite. Daca ar intentiona asa ceva, atunci ar �nsemna ca o descriptie definita poate fi folosita �n mod constient si deliberat "referential", i.e., cu un alt �nteles dec�t cu cel pe care ea �l are �n mod obisnuit (�n interpretare atributiva). Or �n sectiunea precedenta am argumentat c� descriptiile definite nu sunt "intentionate" referential: doar alocutorul sau un alocutor ideal poate stabili c� o descriptie intentionata a se referi atributiv se refera �n fapt referential.
(5) Un nou argument �mpotriva considerarii descriptiilor �n folosire referentiala ca nume
�n final, voi analiza concluziile la care ajunge un autor care pare a fi adoptat necritic teza sugerata de Donnellan, conform c�reia descriptiile definite �n folosire referentiala ar avea un comportament nominal, oferindu-i o interpretare modala: este vorba de Plantinga, care, dupa ce scrie aprobativ ca "Un enunt ce contine o descriptie -spune Donnellan -poate fi uneori folosit pentru a exprima o propozitie echivalenta cu aceea exprimata de rezultatul �nlocuirii descriptiei printr-un nume propriu a ceea ce este denotat de descriptie" reconstruieste modal presupusul comportament nominal al descriptiilor, interpret�nd o descriptie definita folosita referential �n termeni de alfa-transformare: astfel, enuntul "Autorul lui Word and Object este talentat" poate fi adevarat �ntr-o lume �n care Quine este talentat, chiar daca nu Quine a scris �n acea lume Word and Object. Un exemplu analog ar fi, dupa Plantinga, acela al enuntului "Orice membru al Clubului Alpin este un catarator minunat", atunci c�nd membrii Clubului Alpin sunt M1�Mn.; daca descriptia este folosita referential, i.e. ca nume, atunci enuntul de mai sus ar fi adevarat �n orice lume �n care M1�Mn sunt cataratori minunati, chiar daca membrii Clubului Alpin ar fi acolo altii dec�t M1�Mn. Explicatia pe care Plantinga o aduce acestui fenomen este aceea ca descriptia �n interpretare referentiala trebuie analizata tin�nd cont de alfa-transformare, adica referindu-se �n toate lumile la referinta sa din lumea alfa, lumea actuala: "Propozitia exprimata de enuntul "Autorul lui Word and Object este talentat" poate fi adevarata �ntr-o lume W �n care nu Quine, ci altcineva - Gerald Ford, s� zicem, scrie Word and Object, dac� si numai dac� cel care este talentat �n W este Quine. Talentul sau lipsa de talent a lui Ford �n W nu conteaz� aici. Putem privi acest fenomen ca pe o aplicare implicita a alfa-transformarii descriptiei "autorul lui Word and Object". Astfel, ceea ce exprima enuntul "Autorul lui Word and Object este talentat" poate fi formulat �ntr-o maniera mai explicita �n felul urmator: "Autorul lui Word and Object) indice alfa este talentat" Acum, vedem cum Plantinga echivaleaza folosirea referentiala a descriptiilor cu folosirea lor ca designatori rigizi si ca nume. Aceasta este eronat din doua motive: 1) o descriptie definita poate functiona rigid chiar fara a fi un nume, asa cum o dovedesc descriptiile definite �n componenta carora intra exclusiv termeni matematici, precum (iota x)(x patrat = 25); a fi designator rigid nu �nseamna a fi designator direct referential, iar �n cele de mai sus am discutat despre nume �n sensul de 'expresie direct referentiala"; problema nu era asadar daca descriptiile definite �n interpretare referentiala sunt rigide sau nu, ci daca ele sunt direct referentiale sau nu. Inferenta de la "cutare descriptie este rigida" la "cutare expresie functioneaza ca nume" nu este asadar valida; 2) daca o descriptie definita �n folosire referentiala ar avea realmente un comportament de nume, atunci nimic nu ar �mpiedica un vorbitor sa foloseasca o descriptie definita pentru a atribui obiectului la care ea se refera o proprietate contradictorie proprietatii exprimate de descriptia definitaa; astfel, cineva ar putea rosti enunturi precum "Poate ca autorul lui Word and Object nu a scris Word and Object" sau "Membrii Clubului Alpin nu sunt neaparat membrii Clubului Alpin" (si, merg�nd mai departe cu exemplele, "Cred ca omul care bea martini de fapt nu bea martini") cu un aer la fel de natural pe care l-ar avea cineva care ar spune "Dl. Dulgheru nu este neaparat dulgher" sau "Gara de Nord nu se afla �n partea de nord a orasului". Faptul ca, intuitiv, cineva ar putea rosti enunturi de felul celor din a doua categorie dar nu si de felul celor din prima categorie dovedeste, �n opinia mea, ca o descriptie definita, nici chiar �n folosire referentiala, nu poate fi echivalenta cu un nume. Daca o descriptie ar functiona ca un nume, atunci ea ar semnifica �n �ntregul sau; proprietatea exprimata de ea nu ar avea nici un rol �n determinarea referintei sale iar obiectului la care se refera descriptia i s-ar putea atribui o proprietate incompatibila cu cea exprimata de descriptie. Ceea ce nu este cazul.
�n primele doua sectiuni ale acestei lucrari am expus disputa clasic� Russell- Donnellan - Kripke cu privire la statutul descriptiilor definite. Am acceptat c� fenomenul lui Donnellan (folosirea referentiala a descriptiilor definite, diferita de cea atributiva) nu poate fi explicat apel�nd la distinctia dintre descriptii si nume proprii. Am �ncercat apoi s� argumentez �mpotriva tezei lui Kripke, conform c�reia fenomenul lui Donnellan nu poate fi explicat de nici o analiza formala a limbajului natural; �n opinia mea, o astfel de formalizare este posibila, ea reclam�nd �ns� recursul la operatorul intensional "a crede" si la cuantificarea de re �n contexte intensionale. Am vazut, de asemenea, c� folosirea referentiala a descriptiilor definite, departe de a fi un fenomen unitar, este o �mpletire a mai multor tipuri de ambiguitate lingvistic�, datorate mai multor factori si reflectate semantic �n mod diferit. Am sustinut apoi c� nu poate exista o folosire constienta a descriptiilor definite �n mod referential - cel putin nu una sincera: clasificarea unei descriptii ca fiind folosita referential si nu atributiv este ceva ce numai alocutorul (eventual, alocutorul ideal) dintr-un dialog poate face. Nimeni nu intentioneaza ca descriptia pe care o foloseste s� semnifice referential, at�ta vreme c�t vorbeste sincer si nu foloseste cuvintele �ntr-un sens figurat. Este motivul pentru care am respins interpretarea data de Kripke fenomenului lui Donnellan, si anume recursul la implicatura lui Grice. �n final, am revenit la problema distinctiei dintre nume proprii si descriptii definite, argument�nd �mpotriva lui Plantinga, ce considera ca de la sine �nteles faptul c� descriptiile definite �n folosire referentiala au un comportament nominal.
Nu am elaborat �n aceste pagini un aparat formal bogat, menit s� integreze problema folosirii referentiale a descriptiilor definite �n logica epistemic� sau �n teoria atitudinilor propozitionale. M-am limitat sa sugerez c� o asemenea formalizare este posibila si, ca atare, fenomenul lui Donnellan poate fi privit (�n ciuda tezelor lui Kripke) ca un contraargument fata de analiza russelliana a descriptiilor.
Bibliografie:
Note sporadice (in ordine inversa):
Mai precis: la �nceputul articolului s�u, Donnellan promite c� distinctia observata de el pledeaz� pentru modificarea procedeului curent de atribuire a valorilor de adevar enunturilor ce contin descriptii definite �n interpretare referentiala: "Dac� exista doua folosiri ale descriptiilor definite, se poate ca valoarea de adevar s� fie afectata �n mod diferit �n fiecare caz de falsitatea presupozitiei sau a implicatiei" (Donnellan, pag. 60). Problema valorii de adevar a enunturilor ce contin descriptii folosite "referential" nu mai apare �ns� pe parcursul textului; mai mult, la inceputul sectiunii VII citim: "Se pare c� nu este posibil s� spunem categoric c� o descriptie dintr-un anumit enunt este o expresie referentiala� �n general, dac� o descriptie definita este folosita referential sau atributiv, aceasta depinde de intentiile vorbitorului �ntr-un caz particular" (Donnellan, pag. 68)
Este clar c� descriptiile definite pot fi folosite rigid. Chiar si ram�n�nd la argumentarea din Naming and Necessity, descriptia "tatal Elisabetei a II-a a Angliei" denota unul si acelasi individ �n toate lumile posibile. Accept�nd dihotomia designatori rigizi/designatori indexicali, trebuie s� spunem c�, si daca toate numele proprii sunt designatori rigizi, nu toti designatorii rigizi sunt nume proprii: ei pot fi si descriptii definite. Descriptiile definite din matematic� sunt cel mai clar exemplu. �n acelasi context, trebuie spus c� "sensul" fregeean nu poate fi confundat cu "esenta" exprimata de un designator; implicit, neg�nd c� unii designatorii au sens, nu negam ca ei ar exprima vreo esenta. Si pentru orice esentialist, exista descriptii definite rigide: acolo une a are �n moc necesar proprietatea de a sta �n relatia R cu b, descriptia "cel care sta �n relatia R' (simetrica lui R) cu a" �l denota �n mod rigid pe b.
De asemenea, o descriptie definita �n folosire referentiala poate transmite informatii despre un anumit obiect (cel avut �n vedere prin rostirea ei) chiar dac� nimic nu are proprietatea exprimata de descriptie. "Nesatisfacerea" presupozitiei existentiale a descriptiei definite nu conduce automat la esecul referirii.
Investigarea surselor istorice ale conceptiei lui Frege, respectiv a lui Russell, despre descriptii si nume proprii, nu face obiectul acestui text. Este adevarat c� am simplificat exagerat lucrurile si c� exista numeroase diferente �ntre concept�a lui Frege si aceea a lui Russell �n aceast� privinta. Mai mult, ce anume �nseamn� "sensul" unei descriptii definite pentru Frege este departe de a fi clar. Putem concepe "sensul" fie ca "g�ndul" asociat acestei entitati lingvistice, fie ca pe acea proprietate pe care descriptia o enunta, fie , ma general s� mai neutru, ca "modul de prezentare al obiectului desemnat de descriptie" (al referintei, Bedeutung sale). Repet �ns�, analiza detaliata a acestor probleme nu face obiectul dizertatiei de fata.