ISABELA VASILIU-SCRABA

 

ABUZ DE IMAGINAÞIE

«în strictã perspectivã istoricã» despre «prizonieratul»

lui Mircea Eliade în istorie

 

« Pentru întâia oarã în istoria sa, neamul românesc are  de-a face cu un adversar nu numai  excepþional de puternic, dar ºi hotãrât sã întrebuinþeze orice mijloc pentru a ne desfiinþa spiritualiceºte  ºi culturaliceºte, ca sã ne poatã, în cele din urmã, asimila »

Mircea Eliade, 1953

 

          Luatã dintr-o recenzie stufoasã ºi teribil de laudativã la adresa cãrþii dom-nului Florin Þurcanu (n.1967) despre Mircea Eliade, sintagma «în strictã perspectivã istoricã» ar fi menitã a sugera covârºitoarea pondere a obiectivitãþii în cadrul unei «reflecþii istorice degajatã de tulburãri afective ºi de afectivitãþi tulburate», cum scrie dl Mircea Iorgulescu. Cu asemenea precizãri, autorul recenziei publicate în revista «22» din 6-12 ian. 2004 (p.15) pare a înclina spre o interpretare binarã de tipul luminã-întuneric, adevãr al raþiunii ºi neadevãr al unei raþiuni subminatã de factorul afectiv. Aceasta reiese din opoziþia în care s-ar situa claritatea raþiunii faþã de întunecimea provocatã de tulburarea luciditãþii prin amestecul nedorit al sen-sibilitãþii.

          În subsidiar, o asemenea viziune - þinând de ceea ce Constantin Noica numea «logica lui Ares» - nu este strãinã ideii de represiune, cenzurã, dogmatism. Fiindcã ea aºeazã pe poziþie diametral opusã «adevãrul obiectiv» ºi adevãrul «subiectiv». De-o par-te ar sta deþinãtorii -bine mediatizaþi - ai minciunii instituþionalizate numitã «a-devãr obiectiv», obþinut în mod infailibil prin intermediul unei raþiuni despãrþite de sensibilitate; de partea opusã cei care gân-desc «subiectiv», aflându-se din aceastã cauzã pe calea erorii.

          Când fãcuse separarea între intelect ºi «sensibilitate», Immanuel Kant a avut înþelepciunea sã punã de-o parte raþiunea de resortul cãreia sã þinã Adevãrul (cu A mare), singurul Adevãr desprins de subiectivitatea omeneascã(1). Tot restul era amestec nede-cis de subiectivitate ºi obiectivitate. Mai mult chiar, pentru filosoful german, separarea intelectului de sensibilitate se producea cumva în domeniul purei teorii, fiindcã în plan operativ cele douã acþionau împreunã. Sã vedem însã care ar fi adevãrurile «obiec-tive» scoase la luminã de recentul biograf al lui Mircea Eliade. Dacã începem cu titlul cãrþii, Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire (Préface de Jacques Julliard, La Découverte, Paris XIII, 2003), «obiectivã» ar fi opinia celor care l-au tot culpabilizat pe Mircea Eliade pentru cã din circa 1000 de articole pe teme culturale publicate în România interbelicã, vreo zece au perpetuat vagi ecouri ale discuþiilor politice din vre-mea tinereþii sale. În schimb, «subiectivã» ar fi pãrerea marelui istoric al religiilor, dupã care cel ce scrie, creatorul în plan cultural, nu are timp de sforãraie politicã. Bine cunoscuta frazã lui Mircea Eliade: «Creaþia este rãspunsul pe care îl putem da terorii istoriei» (2) mai conþine însã ceva, pe lângã refuzul de a da apã la moarã calom-niatorilor mereu dispuºi sã-l terorizeze cu afirmaþii în vânt. ªi acel ceva este invitaþia la lectura operei sale, invitaþie neonoratã de niciunul dintre detractorii sãi.

          Cu referire la nenorocul românilor cotropiþi de Imperiul Rusiei sovietice, pe 24 sept. 1963 M. Eliade nota cã «soarta revelatã oracular nu poate fi schimbatã», ºi cã elitele culturale româneºti «s-au recunoscut  în destinul ciobanului din balada Mioriþa»: ele au continuat sã creadã în culturã ºi sã creeze, «ca ºi cum istoria n-ar exista gata sã-i sfarme ºi sã-i anihileze». O astfel de atitudine, mai consemna el,   poate fi privitã ca o «exaltare a morþii în termeni nupþiali».  

          Alãturându-se de ceata «obiectivi-lor», pe cât de gãlãgioºi, pe atât de insigni-fianþi în plan cultural, dl. Florin Þurcanu s-a grãbit ºi el sã-l încondeieze pe Mircea Eliade drept «prizonier al istoriei», cu «o-biectiva» precizare (de conþinut ideatic nul) cã «nici Eliade, nici opera lui nu pot fi reduse la alegerile ºi la sensibilitãþile lui politice».(v. Florin Þurcanu, Cuvânt înainte, la volumul: Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire,  La Découverte, Paris XIII, 2003). Fost bursier (vreo 3 ani) al Colegiului Noua Europã (NEC) unde somnambulismul mitologizant axat pe «imaginarul colectiv» (ºi bolnav) al românilor este privit drept adevãr istoric având  cea mai deplinã «o-biectivate», dl Florin Þurcanu se doreºte a fi la fel de «obiectiv» ca ºi istoricul Lucian Boia. Poate de aceea se avântã în teoria «imaginarului anti-semit», nedemonstratã ºi nedemonstrabilã, dar «obiectivã» ºi, vezi Doamne, aptã sã ne explice istoria ultimelor douã secole. «În strictã perspectivã is-toricã», þãranul român adus la exasperare din cauza nemiloasei exploatãri, n-ar fi început în 1907 rãscoala pe «Fischerland». Cu acelaºi succes (dinainte asigurat) cu care d-na Ruxandra Cesereanu se ocupã de himera «imaginarului violent al români-lor»(3), dl Florin Þurcanu þine sã descopere, chiar sã punã degetul în modul cel mai «obiectiv» pe «imaginarul anti-semit» al românilor. Într-un capitol al cãrþii sale despre «prizonieratul istoric» al lui Mircea Eliade, el consemneazã cum, într-un plan pur imaginar (subl. ns.), «încã din secolul al XIX (...), þãranul, purtãtor al valorilor naþionale, reprezenta principala victimã a evreilor» («Dès les XIX siècles, dans l’imaginaire antisémit roumain, le paysan, porteur des valeurs nationales, représantait la victime principale des juifs», Florin Þurcanu, Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire, 2003, p. 179). Cum uºor se poate sesiza, himera «imaginarului colectiv» care bântuie capetele bursierilor de la «Colegiul Noua Europã»  (condus de dl Andrei Pleºu) este una ºi multiplã, fiind una ca «imaginar colectiv» ºi multiplã ca divizatã ºi subdivizatã dupã rase ºi etnii. Semnificativ ar mai fi ºi faptul cã autorul escamoteazã covârºitorul procent (de 90% din populaþia þãrii) reprezentând þãrãnimea românã (4) ºi scrie despre «purtãtorul valorilor naþionale româneºti» ca despre o invenþie livreascã, þinând de domeniul «imaginarului colectiv». Dar încã ºi mai remarcabil ne pare locul de unde am extras fragmentul pe care l-am citat. Despre «l’imaginaire antisémit roumain», dl. Florin Þuranu scrie -cu cea mai mare convingere ºi fãrã nici o urmã de umor -, chiar la capitolul pe care el l-a inntitulat: «Criterion». Or, se ºtie bine cã la simpozi-oanele Asociaþiei de arte, litere ºi filosofie «Criterion» nu au conferenþiat doar Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, Dan Botta, Paul Sterian, Tudor Vianu, Petru Comarnescu, C-tin RãdulescuMotru, Emil Cioran, C. Noica, C. Floru, Alexandru Dima, etc., cu toþii interesaþi de un posibil dialog între valorile culturale româneºti ºi cele europene, prin acele douã cicluri organizate în paralel, unul de conferinþe pe tema culturii româneºti ºi altul pe tema culturii europene. De la bun început, deschiderea cãtre dialog ºi confruntarea argumentatã a  unor  teze  opuse a fost  în mod cinic folositã de un Bellu Silber sau un Ion Cãlugãru, comuniºti dispuºi a transforma dialogul cultural (pe tema lui Lenin, de ex.) în tãrãboi politic. Dacã  dezbaterile publice ale Aso-ciaþiei «Criterion» au fost interzise de autoritãþi, vina nu o poartã «imaginarul anti-semit», pe cât de himeric, pe atât de mediatizat dupã 1989 în campania de culpabilizare a românilor, ci mitingurile organizate de comuniºti (5) din faþa sãlilor unde Asociaþia îºi þinea conferinþele. Supe-rioara toleranþã a criterioniºtilor,  indiciu indubitabil al forþei lor morale, fusese interpretatã în mod greºit drept atitudine filo-comunistã (6). Fapt de care nimeni nu vorbeºte.

 

Note ªi comentarii marginale

         

          1. Referindu-se la gândirea lui Im. Kant, Lucian Blaga considera cã cele trei Idei ale raþiunii: libertatea, nemurirea sufletului ºi Dumnezeu-, sînt niºte «ferestre ale credinþei».

          Petre Þuþea evidenþiazã însã deformarea modernã a termenului de «raþiune». Pe fundalul acelui amestec nedecis de obiectivitate ºi subiectivitate ce caracterizeazã cunoaºterea omeneascã, dacã presupunem cã «tot ce este real este raþional», cele trei Idei ale raþiunii capãtã statutul de ficþiuni, «iar religia raþiunii devine moralã». (v. Petre Þuþea, Bãtrâneþea ºi alte texte filosofice, p. 80, Editura «Viitorul românesc», Bucureºti, 1992. Postfaþã de Ion Papuc).

          2. v.Mircea Eliade, L’Epreuve du Labyrinthe (entretiens avec Claude-Henri Rocquet), Paris, 1978; ÎNCERAREA LABI-RINTULUI, traducere ºi note de Doina Cornea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 85.

          3. În râvna post-decembristã a repro-gramãrii / deprogramãrii creierelor prin manipularea lor mediaticã, «imaginarul» a devenit ultra rapid un cliºeu instituþionalizat, o himerã «studiatã ºtiinþific», existând -fãrã glumã-  Centre de cercetare a imaginarului -la Cluj ºi la Bucureºti. Datã fiind carenþa de culturã filosoficã a «deprogramatorilor», ºi compensarea ei printr-un abuz de cliºee, s-a atins chiar ridicolul «deconstrucþiei» mitului mioritic, care, vezi Doamne, ar fi reprezentativ, prin ideea de fra-tricid, pentru «mentalul românesc».

          Iar de aici (în cãdere liberã) s-a ajuns la «Imaginarul violent al românilor», titlul ultimei cãrþii a clujencei Ruxandra Cesereanu publicatã nu de mult  la Editura Humanitas a d-lui Liiceanu.

          4. Filosoful Octavian Vuia  vorbea (într-una din conversaþiile avute cu Nicolae Stroescu Stîniºoarã) despre «ideea cã marea realitate ºi singura autenticã este þãrãnimea, ca rãdãcinã, nu ca clasã, a tuturor pãturilor ºi categoriilor sociale româneºti» El  amintea cã aceastã idee a fost pentru prima  oarã formulatã de istoricul Nicolae Iorga, dupã cum bine observase filosoful Nae Ionescu într-un articol de-al sãu (v. Octavian Vuia, Întâlnire cu oameni ºi idei, Ed. Jurnalul literar, Bucureºti, 1995, p.56).

          5. Din 1924 scos de guvernul liberal al lui I. C. Brãtianu în afara legii, Partidul Comunist din România era considerat drept organizaþie politicã aflatã în serviciul unei puteri strãine, dupã ce se dovedise amestecul comuniºtilor în rãscoala de la Tatar-Bunar (12-15 sept. 1924) ºi dupã actul terorist de la 8 decembrie 1920 când, la ordinul Partidului Comunist, Max Goldstein a pus o bombã în Parlamentul României, omorând un episcop ºi doi senatori. Se spune cã la farsa de proces intentatã de sovietici Ministrului de Justiþie al þãrii ocupate, Lucreþiu Pãtrãºcanu ºi-a cerut iertare poporului român pe care «l-a indus în eroare timp de 25 de ani de activitate politicã comunistã. Prin aceastã activitate a fost, fãrã sã-ºi dea seama, un instrument al trãdãrii naþio-nale, pentru cã s-a pus fãrã sã ºtie în serviciul Moscovei» (v. Petre Pandrea, Crugul manda-rinului. Jurnal intim 1952-1958, Ed. Vremea, 2002, ediþie îngrijitã de Nadia Marcu-Pandrea, p. 217).

          6. «Anti-semitismul se confundã în mare parte cu anti-comunismul», consemna N. Crainic în Puncte cardinale în haos (Ed. Timpul,  1996, p. 43; prefaþã de Petru Ursache; ediþia I-a 1936).

          Când Þara era  ciuntitã iarãºi de Basa-rabia fiind ºi împânzitã de trupele Imperiului sovietic, comunistul Ion Cãlugãru, dupã ce a citit în «Universul literar» o recenzie elogiind DIMENSIUNEA ROMÂNESCà A EXISTENÞEI,  s-a gândit sã scrie în «Scânteia» ( febr. 1945)  cã acest studiu filosofic a lui M. Vulcãnescu (apãrut în martie 1944), n-ar fi altceva decât o «apologie a imperialismului românesc». Iatã, aºadar, prin ce zone s-ar afla misterul tãcerii unor foºti comuniºti, deveniþi dupã 1990 vedete culturale.